ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2660/2022

Ședința publică din data de 8 decembrie 2022

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 6 martie 2017 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și Q. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele R. S.A. și S. S.R.L. (doar în contradictoriu cu reclamanții F. și G., respectiv P. și Q.), constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar (pentru contractele de credit în care împrumuturile au fost acordate în moneda CHF) inserate în contractele încheiate de o parte dintre reclamanți cu pârâta T. S.A., absorbită prin fuziune de pârâta R. S.A. și eliminarea acestor clauze contractuale, obligarea uneia dintre cele două pârâte (fără a preciza care dintre acestea) la înghețarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de bancă pentru restituirea împrumutului, la valorile cursurilor de schimb corespunzătoare, indicate într-o anexă a cererii, ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar, prin adaptarea contractelor, obligarea pârâtei (din nou neprecizate) la restituirea diferențelor încasate de pârâtă (din nou neprecizată) peste cursul valutar de la momentul semnării contractelor, ca efect al constatării nulității absolute a clauzelor de risc valutar, sumele excedentare fiind prevăzute într-o altă anexă a cererii, respectiv constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce instituie în contractele încheiate de reclamanți cu pârâta T. S.A. comisioanele de risc și eliminarea acestora, respectiv constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce instituie modalitățile de calcul al dobânzilor contractuale și eliminarea lor, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanții au invocat Legea nr. 193/2000, C. civ. - articolele indicate în motivele de fapt, O.U.G. nr. 21/1992 și O.U.G. nr. 174/2008.

Prin încheierea din 12 iunie 2017, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2017, s-a dispus disjungerea cererilor formulate, în funcție de contracte și de titularii împrumutați ai acestor contracte, în dosarul nr. x/2017 rămânând ca reclamanți soții J. și U., în următorul dosar, Q. și P., în următorul dosar G. și F., în următorul dosar M. și N., în următorul dosar O., în următorul dosar L., în următorul dosar A., în următorul dosar B. și C., în următorul dosar D. și E. și în următorul dosar H. și I..

În urma disjungerii, la data de 12 iunie 2017, s-a format dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj privind pe reclamanta A..

Pârâta S. S.R.L. a invocat, prin întâmpinarea depusă la 10 aprilie 2017, excepția lipsei calității sale procesuale pasive și excepția inadmisibilității acțiunii. Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 16 octombrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2017, având în vedere dispozițiile art. 247 și art. 36 din C. proc. civ., Tribunalul Specializat Cluj a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S. S.R.L. și a respins cererea în măsura în care este promovată de reclamanta A. împotriva acestei pârâte ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă .

Prin sentința civilă nr. 106/2018 din 29 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta R. S.A., în calitate de succesoare a pârâtei T. S.A.; s-a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse în art. 4.2 din condițiile generale ale convenției de credit nr. x din 17 iunie 2008, în măsura în care pârâta R. S.A., în calitate de succesoare a pârâtei T. S.A., are doar dreptul, nu și obligația, la cererea împrumutatului reclamant, de a lua măsurile prevăzute la art. 4.2, I, lit. a), b) și c) din condițiile generale ale convenției de credit nr. x din 17 iunie 2008; s-a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse în art. 4.2 din condițiile generale ale convenției de credit nr. x din 29 octombrie 2008, în măsura în care pârâta R. S.A., în calitate de succesoare a pârâtei T. S.A., are doar dreptul, nu și obligația, la cererea împrumutatului reclamant, de a lua măsurile prevăzute la art. 4.2, I, lit. a), b) și c) din condițiile generale ale convenției de credit nr. x din 29 octombrie 2008; s-au respins, ca rămase fără obiect, capetele de cerere având ca obiect constatarea caracterului abuziv și, pe cale de consecință, a nulității absolute a clauzei contractuale cuprinse în art. 4.1 din condițiile generale ale convenției de credit nr. x din 17 iunie 2008 și, respectiv în art. 4.1 din condițiile generale ale convenției de credit nr. x din 29 octombrie 2008, având același conținut "orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului, cu excepția cazurilor menționate expres în condițiile speciale", precum și capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei R. S.A. la "înghețarea/stabilizarea" cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de bancă pentru restituirea împrumuturilor contractate de reclamantă prin convenția de credit nr. x din 17 iunie 2008 și prin convenția de credit nr. x din 29 octombrie 2008, la valoarea cursului indicat în anexa 2 pct. 3 a cererii de chemare în judecată, ca efect al constatării ca abuzivă a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractului și, respectiv obligarea pârâtei R. S.A. la plata către reclamantă a sumelor încasate de pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contractului; s-a respins, ca neîntemeiat capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamantă; s-a luat act de intenția pârâtei de a își recupera propriile cheltuieli de judecată pe cale separată.

Împotriva acestei sentințe, pârâta R. S.A. a declarat apel, solicitând admiterea acestuia, cu consecința schimbării hotărârii atacate, în sensul respingerii, în principal, a cererii de chemare în judecată ca fiind lipsită de interes, iar, în subsidiar, respingerea cererii ca neîntemeiată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 567/2021 din 25 octombrie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a respins apelul declarat de apelanta-pârâtă R. S.A. împotriva sentinței civile nr. 106 din 29 ianuarie 2018 a Tribunalului Specializat Cluj, care a fost păstrată în întregime; s-a respins cererea de obligare a intimatei la plata cheltuielilor de judecată în apel.

La data de 17 ianuarie 2022 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, sub nr. x/2017, împotriva deciziei civile nr. 567/2021 din 25 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Recurenta-pârâtă R. S.A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și trimiterea cauzei, spre o nouă judecată, instanței de apel. De asemenea, a solicitat obligarea intimatei-reclamante A. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

A. Decizia recurată este rezultatul încălcării regulilor de procedură - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat să se observe că nelegalitatea deciziei din apel este determinată de încălcarea regulilor de procedură ce reglementează condițiile de exercițiu ale acțiunii civile, în ceea ce privește obligația titularului demersului procesual de a justifica un interes procesual, așa cum o impun dispozițiile art. 32 și art. 33 din C. proc. civ.

În acest sens, s-a arătat că intimata-reclamantă nu justifică un interes personal, actual în formularea cererii de chemare în judecată având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de art. 4.1 și art. 4.2 din convențiile de credit, întrucât:

- chiar și în situația înlăturării respectivelor clauze contractuale din contract, derularea raporturilor contractuale și îndeplinirea obligațiilor s-ar fi desfășurat în aceeași modalitate, în sensul că intimata ar fi avut obligația achitării, în continuare, a ratelor în funcție de valoarea cursului de schimb CHF/RON; prin urmare, constatarea caracterului abuziv al clauzei ce reglementa doar "dreptul" băncii de a transforma creditul în RON nu ar fi avut drept consecință "nașterea dreptului" în patrimoniul intimatei/debitoarei de a achita ratele la valoarea cursului de schimb CHF/RON aplicabil la data acordării împrumutului și nici instanțele nu ar fi putut "insera" o nouă clauză în contract;

- ca efect al novării celor două contracte de credit și înlocuirii obligației principale cu una nouă, respectiv aceea de a restitui împrumutul în RON, intimata nu a mai suferit niciun prejudiciu de pe urma devalorizării monedei naționale și a creșterii efortului financiar în vederea îndeplinirii obligațiilor de plată lunare;

- ca efect al novării celor două convenții de credit inițiale, clauzele contractuale contestate au încetat să-și mai producă efectele, iar intimata a beneficiat de restituirea sumelor de bani încasate de bancă, ca urmare a devalorizării monedei naționale; prin urmare, și din această perspectivă, clauzele contractuale contestate nu și-ar mai fi putut produce efectele pe viitor, iar intimata nu a suportat un prejudiciu;

- intimata își asumase obligația de a nu contesta în instanță clauzele contractuale - chiar dacă accesul liber la o instanță este reglementat prin Constituție, instanțele fondului nu au ținut cont de convenția părților de a nu formula cereri de chemare în judecată în legătură cu raporturile juridice dintre părți și nici de faptul că, în cadrul acestui litigiu (sau într-un alt litigiu, distinct) intimata nu a contestat clauza contractuală asumată;

Cu toate acestea, instanța de apel a considerat că, în raport de existența acestor clauze pe o perioadă de timp, intimata avea interesul de a le contesta și de a obține o soluție din partea instanței de judecată, avându-se în vedere principiul liberului acces la justiție, reglementat și prin art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Autoarea căii de atac a relevat faptul că între intimata-reclamantă și creditorul inițial T. S.A. au fost încheiate două contracte de novație prin care a fost modificat/schimbat obiectul contractelor inițiale prin conversia creditului acordat din moneda CHF în moneda RON și diminuarea datoriei totale față de bancă cu sumele reprezentând comisionul de risc și diferențele de curs valutar. Mai mult, în conformitate cu prevederile contractuale, intimata-reclamantă se obliga să nu inițieze niciun demers, conflict, litigiu sau procedură administrativă de orice natură privind pretențiile la care a renunțat prin cele două convenții.

Așadar, din această perspectivă, demersul juridic al intimatei-reclamante A. este lipsit de un interes personal, actual, întrucât ceea ce urmărește prin formularea acțiunii civile a fost deja realizat prin încheierea celor două novații, sens în care excepția invocată de pârâtă ar fi trebuit să fie admisă.

B. Decizia recurată conține o motivare străină de natura pricinii - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Subsumat acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susținut faptul că la pagina 25 din hotărâre (ultimul paragraf), se regăsește o motivare străină de natura pricinii, instanța de apel analizând o presupusă clauză ce reglementa existența unui comision de conversie. În acest sens, instanța de apel a reținut:

"comisionul de conversie nu a fost definit, fiind menționat doar cuantumul acestuia și modul de calcul. Așadar, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat rațiunea stabilirii sale, fie și într-o manieră generică, deși caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane și cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părțile au încheiat contractul și de toate elementele care erau de natură a influența existența și conținutul unor clauze contractuale (...)".

Or, analiza obiectului cererii de chemare în judecată, disjunsă din acțiunea principală ce a format obiectul dosarului nr. x/2017, relevă că instanța nu a fost învestită cu un capăt de cerere cu privire la o clauză ce reglementa un comision de conversie și nici clauzele ce au făcut obiectul analizei nu reglementau vreun comision de conversie.

Prin urmare, este evident că a fost preluată motivarea din cuprinsul unei alte hotărâri, ceea ce atrage, în opinia recurentei-pârâte, incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

C. Decizia recurată este rezultatul încălcării normelor de drept material - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a susținut faptul că hotărârea instanței de apel este criticabilă din punctul de vedere al aplicării normelor de drept material specifice protecției consumatorilor, sens în care a dezvoltat următoarele argumente:

(i) în mod greșit instanța de apel a reținut inaplicabilitatea principiului nominalismului monetar;

Astfel, în motivarea soluției pronunțate în apel, se arată, în principal, că nu poate fi reținut principiul nominalismului monetar (art. 1578 din C. civ. de la 1864) ce reglementează obligația restituirii la scadență a împrumutului în aceeași valoare nominală și faptul că prevederile contractuale contestate (art. 4.1 și art. 4.2. din contract) nu ar fi excluse de la analiza caracterului abuziv în conformitate cu dispozițiile art. 3 din Legea nr. 193/2000.

Interpretarea oferită de către instanța de apel dispozițiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 este una profund eronată, principiul nominalismului monetar fiind pe deplin aplicabil contractelor.

Așadar, prevederile contractuale care stabilesc obligația împrumutaților de a restitui ratele creditului în moneda CHF reiau reglementarea de principiu din textul de lege anterior menționat.

Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori nu exclude aplicarea regulilor din dreptul comun care conturează sfera principiului nominalismului monetar aplicabil unui împrumut cu dobândă.

(ii) în mod greșit instanța de apel a reținut inaplicabilitatea mecanismului de excludere de la analiza caracterului abuziv, așa cum este acesta reglementat prin art. 3 din Legea nr. 193/2000 și Directiva 93/13/CEE;

Instanța de apel, în continuarea argumentului potrivit căruia clauza contestată poate fi supusă controlului din perspectiva unui eventual caracter abuziv, a invocat inaplicabilitatea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care au următorul conținut:

"clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor prezentei legi".

Astfel, s-a reținut că excepția prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE are în vedere ipoteza în care abuzul de putere economică al profesionistului este exclus.

Or, ipoteza dată nominalismului din dreptul comun "nu poate constitui un factor de imunitate care să oblitereze controlul caracterului abuziv al clauzei de risc valutar astfel inserate în contractul încheiat cu consumatorul".

Mai mult, în susținerea acestui argument, instanța de apel a oferit și o interpretare eronată concluziilor deciziei pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza Andriciuc, C-186/16.

Recurenta-pârâtă consideră că instanța de apel ar fi trebuit să constate că stipulațiile din contractul de credit analizat care prevăd obligația pentru consumatori de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13/CEE, întrucât preiau o dispoziție supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. de la 1864), de la care părțile nu au derogat.

(iii) în mod greșit instanța de apel a reținut existența dezechilibrului contractual în ceea ce privește clauzele contestate, fiind astfel încălcate prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000;

Soluția Curții de Apel Cluj este rezultatul unei interpretări greșite a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și a clauzelor inserate la art. 4.1, art. 4.2 din contract.

Astfel, instanța de apel a considerat, în mod eronat, că riscul valutar este exclusiv în sarcina împrumutatului din cauza faptului că a avut o apreciere incorectă cu privire la clauza analizată.

În realitate, clauzele de la art. 4.1 și art. 4.2 din contract nu creează un dezechilibru între drepturile și obligațiile părților, în detrimentul intimatei-reclamante, întrucât respectivele clauze nu plasează riscul valutar exclusiv în sarcina consumatorului. Pe cale de consecință, riscul valutar este suportat atât de către împrumutată, cât și de către bancă, în funcție de sensul în care fluctuează cursul de schimb al monedei CHF.

Instanța de apel nu a respectat nici considerentele deciziilor Curții Constituționale nr. 62/07.02.2017 și nr. 623/25.10.2016, care își produceau efectele obligatorii la momentul pronunțării hotărârii recurate, apreciind, în mod eronat, că simpla creștere a cursului cauzează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În opinia recurentei-pârâte, nu se poate susține faptul că este abuzivă clauza prin care s-a instituit obligația restituirii împrumutului în moneda în care s-a acordat, întrucât este vorba despre o clauză contractuală în care obligațiile ce îi revin împrumutatului sunt percepute de către acesta ca fiind mai oneroase/excesive în raport de momentul inițial, ca urmare a evoluției împrejurărilor.

A impune în sarcina consumatorului un risc valutar nu creează, în sine, un dezechilibru semnificativ, deoarece profesionistul (în speță, banca) nu controlează cursul de schimb care va fi în vigoare ulterior încheierii contractului.

Mai mult decât atât, banca nu avea posibilitatea să ofere informații privitoare la evoluția efectivă a cursului de schimb al monedei CHF pe întreaga durată contractuală și nu poate fi imputată acesteia acceptarea de către împrumutat a contractării creditului într-o anumită monedă.

Chiar și în măsura în care s-ar constata existența unui eventual dezechilibru semnificativ, nu se poate accepta ideea aplicării cursului de schimb cel mai mic, respectiv cel de la data încheierii contractului de credit, întrucât o astfel de măsură ar genera un dezechilibru contractual față de bancă.

(iv) instanța de apel a considerat că banca nu și-ar fi respectat obligația de informare la momentul încheierii contractului, ceea ce înseamnă că au fost aplicate greșit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000;

Instanța de apel a reținut că banca nu și-ar fi îndeplinit obligația de a asigura transparența și caracterul clar și inteligibil al clauzelor contestate, prin neprezentarea posibilelor scenarii de evoluție a cursului de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină.

Recurenta-pârâtă apreciază că toate aceste susțineri ale instanței de apel sunt rezultatul aplicării greșite a dispozițiilor art. 4 din Legea nr. 193/2000, în considerarea următoarelor argumente:

Dincolo de faptul că susținerile instanței de apel sunt nedovedite, raționamentul acesteia nu respectă prevederile legale naționale și comunitare referitoare la obligația de informare.

Din perspectiva obligației de informare și a puterii de negociere, autoarea căii de atac a solicitat instanței de recurs să observe faptul că intimata-reclamantă a avut posibilitatea de a alege între mai multe oferte în raport de interesele sale, inclusiv oferta pârâtei din prezenta cauză pe care aceasta a prezentat-o, la cerere, reclamantei, precum și de posibilitatea de a-și asuma obligațiile contractuale.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat, în jurisprudența sa, că obligația de informare are niște limite reprezentate de condițiile unei bune funcționări a pieței.

Intimata-reclamantă a cunoscut la momentul încheierii contractului riscul variațiilor de curs valutar al monedei CHF.

Prin urmare, și-a exprimat un consimțământ neechivoc în baza unei clauze clare și inteligibile de a suporta diferența de curs valutar, în cazul creșterii monedei în care creditul a fost acordat.

Contrar susținerilor instanței de apel, intimata-reclamantă a fost corect informată asupra caracteristicilor produsului bancar, inclusiv asupra obligației de a restitui la scadență aceeași sumă de bani pe care banca i-a acordat-o, cu titlu de împrumut.

Există o diferență esențială între contractele de împrumut ale căror sume, deși exprimate într-o monedă internațională, sunt acordate împrumutaților în moneda națională, aceștia din urmă suportând diferența de curs valutar între momentul acordării creditului și momentul plății ratelor/restituirii împrumutului și contractele în care suma este exprimată în moneda internațională, iar împrumutații primesc efectiv contravaloarea împrumutului în aceeași monedă internațională.

Totodată, recurenta-pârâtă a arătat că, în aprecierea îndeplinirii de către bancă a obligației de informare, instanța de apel ar fi trebuit să aibă în vedere doar reglementările în vigoare la momentul încheierii contractului, iar nu pe cele introduse ulterior.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata-reclamantă A. a depus la dosar întâmpinare, la data de 15 martie 2022, conform plicului atașat, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, în temeiul dispozițiilor art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, cu cheltuieli de judecată.

Recurenta-pârâtă R. S.A. a formulat răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea excepției nulității recursului.

Conform art. 493 alin. (2) - (4) din C. proc. civ., în forma în vigoare la data începerii procesului, deci, anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, care, după analiza în completul de filtru, a fost comunicat părților, cu mențiunea că acestea pot depune punct de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Părțile nu au înțeles să uzeze de acest drept.

Prin încheierea din 3 noiembrie 2022 s-a respins excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă A.; s-a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-pârâtă R. S.A., stabilindu-se termen la data de 8 decembrie 2022, pentru judecata pe fond a căii extraordinare de atac, în ședință publică, cu citarea părților.

Înalta Curte, examinând decizia recurată din perspectiva criticilor formulate și a temeiurilor de drept incidente, constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

O primă critică supusă analizei vizează greșita soluționare de către instanța de apel a excepției lipsei de interes a reclamantei A. care, în opinia recurentei, nu justifică un interes personal, actual în formularea cererii de chemare în judecată având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale prevăzute de art. 4.1 și art. 4.2 din convențiile de credit, în condițiile în care, ca efect al novării celor două contracte de credit și înlocuirii obligației principale cu una nouă, respectiv aceea de a restitui împrumutul în RON, intimata-reclamantă nu a mai suferit niciun prejudiciu de pe urma devalorizării monedei naționale și a creșterii efortului financiar în vederea îndeplinirii obligațiilor de plată lunare.

Contrar celor susținute prin memoriul de recurs, Înalta Curte constată că nu au fost încălcate regulile de procedură ce reglementează condițiile de exercițiu ale acțiunii civile, în ceea ce privește obligația titularului cererii de chemare în judecată de a justifica un interes procesual. Constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale atrage constatarea nulității absolute a acestora, cu efect retroactiv, respectiv repunerea părților în situația anterioară semnării convenției de credit, prin restituirea sumelor plătite în temeiul clauzelor abuzive. Din această perspectivă, este de necontestat interesul reclamantei în promovarea acțiunii, chiar și în condițiile în care au încetat să-și mai producă efectele clauzele contractuale contestate, ca urmare a novării celor două contracte de credit și înlocuirii obligației principale cu una nouă, respectiv aceea de a restitui împrumutul în RON.

Instanța de prim control judiciar a constatat, în mod judicios, că sunt nefondate susținerile apelantei-pârâte.

Pe de-o parte, a reținut că reiese din cuprinsul sentinței pronunțate de tribunal că la soluționarea excepției lipsei de interes, instanța de judecată a avut în vedere starea de fapt existentă între părți prin raportare la încheierea celor două contracte de novație. Pe de altă parte, a reținut că încheierea ulterioară a contractelor de novație nu poate modifica, cu efect retroactiv, contractele de credit criticate din perspectiva caracterului abuziv al unor clauze. De aceea, a considerat că este corectă soluția primei instanțe, conform căreia consumatorul are un interes legitim, născut, actual, direct în stabilirea caracterului abuziv al clauzelor contestate.

Înalta Curte mai reține că, așa cum s-a stabilit în practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, obligatorie pentru instanțele naționale, în cauzele conexate C-698/18 și C-699/18, S.C. V. S.A. împotriva JB și W. S.A. împotriva KC, "definiția noțiunii de consumator care figurează la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 nu conține niciun element care să permită stabilirea momentului la care un contractant încetează să fie un consumator în sensul acesteia și încetează, prin urmare, să se poată prevala de protecția pe care i-o conferă această directivă" (pct. 71).

Având în vedere că sistemul de protecție instituit prin Directiva 93/13 se bazează pe ideea că un consumator se găsește într-o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, în hotărârea amintită s-a statuat și că "executarea contractului în discuție nu modifică retroactiv împrejurarea că, la momentul încheierii acestui contract, consumatorul se afla în această situație de inferioritate. În aceste condiții, limitarea protecției conferite consumatorului de Directiva 93/13 numai la durata executării contractului în discuție, în sensul că executarea integrală a acestui contract exclude orice posibilitate a consumatorului de a se prevala de această protecție, nu poate fi conciliată cu sistemul de protecție instituit de această directivă" (pct. 73).

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a ajuns la concluzia că noțiunea de "consumator" care figurează la articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretată în sensul că faptul că un contract este executat integral nu exclude ca o parte la acest contract să poată fi calificată drept "consumator", în sensul acestei dispoziții.

Prin urmare, în acord cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, reclamanta din prezenta cauză este consumator și are posibilitatea să solicite în temeiul Legii nr. 193/2000 constatarea existenței unor clauze contractuale ca fiind abuzive, chiar și în condițiile în care au fost novate cele două convenții de credit inițiale.

Cel de-al doilea motiv de recurs invocat de recurenta-pârâtă și întemeiat pe pct. 6 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.

Se susține faptul că la pagina 25 din hotărâre (ultimul paragraf), se regăsește o motivare străină de natura pricinii, instanța de apel analizând o presupusă clauză ce reglementa existența unui comision de conversie.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că, într-adevăr, la pagina 25 din hotărârea recurată (ultimul paragraf), instanța de apel a reținut:

"comisionul de conversie nu a fost definit, fiind menționat doar cuantumul acestuia și modul de calcul. Așadar, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat rațiunea stabilirii sale, fie și într-o manieră generică, deși caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane și cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părțile au încheiat contractul și de toate elementele care erau de natură a influența existența și conținutul unor clauze contractuale (...)", în condițiile în care prevederile contractuale contestate de reclamanta A., ce au făcut obiectul analizei, nu reglementau vreun comision de conversie, însă acestea nu reprezintă considerente decizorii și unice.

Înalta Curte reamintește însă că, în limita în care a fost susținut de parte, art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. permite atacarea unei hotărâri atunci când cuprinde numai motive străine de natura cauzei, ceea ce nu se confirmă; utilizarea acestui adverb în conținutul legii relevă că nu inserarea oricărui considerent străin de natura pricinii este de natură să justifice casarea unei hotărâri judecătorești, ci, dimpotrivă, că o asemenea hotărâre poate fi reformată când nu cuprinde decât motive străine de cauză, deci, atunci când este, practic, nemotivată.

De altfel, chiar autoarea căii de atac susține, în cuprinsul cererii de recurs, faptul că a fost preluată motivarea din cuprinsul unei alte hotărâri.

Recurenta-pârâtă a mai criticat decizia recurată din perspectiva faptului că aceasta este rezultatul încălcării normelor de drept material - motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Astfel, a arătat că hotărârea instanței de apel este criticabilă din punctul de vedere al aplicării normelor de drept material specifice protecției consumatorilor, sens în care a dezvoltat următoarele argumente:

(i) în mod greșit instanța de apel a reținut inaplicabilitatea principiului nominalismului monetar;

(ii) în mod greșit instanța de apel a reținut inaplicabilitatea mecanismului de excludere de la analiza caracterului abuziv, așa cum este acesta reglementat prin art. 3 din Legea nr. 193/2000 și Directiva 93/13/CEE;

(iii) în mod greșit instanța de apel a reținut existența dezechilibrului contractual în ceea ce privește clauzele contestate, fiind astfel încălcate prevederile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000;

(iv) instanța de apel a considerat că banca nu și-ar fi respectat obligația de informare la momentul încheierii contractului, ceea ce înseamnă că au fost aplicate greșit prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000;

Criticile formulate sub acest aspect sunt nefondate.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. stabilesc fără echivoc că reprezintă motiv de casare numai încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Încălcarea legii presupune fie refuzul aplicării normei juridice, fie interpretarea greșită a acesteia. Refuzul aplicării legii constă în transgresarea directă a textului clar și precis, ce nu presupune o interpretare specială (interpretatio cessat in claris). Interpretarea greșită a legii presupune că textul legal incident speței este susceptibil de interpretări contrarii, iar prin hotărârea atacată instanța a dat o interpretare neconformă sensului real al textului. În fine, aplicarea greșită a legii presupune incongruența normei juridice raportată la situația de fapt reținută de către instanță.

În acest caz, situația de fapt a fost greșit calificată, comparativ cu exigențele normei de drept, ceea ce a condus judecătorii apelului la a aplica o altă lege decât aceea incidentă raportului juridic dedus judecății.

Instanța de prim control judiciar nu a interpretat și nici nu a aplicat greșit normele de drept material, hotărârea pronunțată în apel fiind legală.

Înalta Curte constată că apelanta-pârâtă a susținut, în faza procesuală a apelului, faptul că prevederea contractuală contestată (clauza de risc valutar) reflectă dispoziții legale din dreptul intern referitoare la nominalismul monetar, nefiind susceptibilă de analiză din perspectiva pretinsului său caracter abuziv întrucât legislația specială și principiile referitoare la protecția consumatorului exclud din domeniul lor de aplicare clauzele care reflectă actele cu putere de lege și normele administrative, deci dispozițiile din dreptul național care se aplică între părțile contractante, independent de alegerea acestora, sau cele ale dispozițiilor care sunt aplicabile din oficiu, în lipsa unui aranjament diferit al părților în această privință.

În considerentele deciziei atacate, s-a reținut că dezlegarea acestei chestiuni depinde de lămurirea următorului aspect: dacă clauza supusă dezbaterii reflectă cu adevărat principiul nominalismului monetar, în acest sens fiind necesar a se statua, cu titlu prealabil, asupra naturii și mecanismelor specifice acestui principiu, dar și legii care-l reglementează în ipoteza dată.

Analiza se raportează la contractele de creditare perfectate înainte de intrarea în vigoare a C. civ. din 2009.

În ceea ce privește aplicarea în timp a noului C. civ., adoptat prin Legea nr. 287/2009, legiuitorul a stabilit ca regulă, pentru actul juridic (art. 6 alin. (2), alin. (3) din C. civ. din 2009, art. 3, art. 4 art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011) aplicarea legii în vigoare la data încheierii acestuia nu numai în privința condițiilor de validitate și, pe cale de consecință, a nulității, ci și pentru alte aspecte ce privesc încheierea actului juridic, pentru alte cauze de ineficacitate, pentru regulile de interpretare a actului, pentru efectele actului juridic (inclusiv cele produse după intrarea în vigoare a unei noi legi), pentru executarea obligațiilor asumate de părți, pentru încetarea actului juridic. Această regulă se aplică în cazul contractelor de creditare perfectate de societățile bancare înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ. în cazul cărora nu există stipulate derogări de la principiile ce decurg din art. 6 alin. (2) alin. (3) C. civ. din 2009, art. 3, art. 4, art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011. Principala consecință care derivă de aici este aceea că principiul nominalismului trebuie analizat prin raportare la prevederile art. 1578-1579 din C. civ. de la 1864. Pornind de la ideea caracterului supletiv al acestor dispoziții, trebuie subliniat faptul că nominalismul, la data consacrării și ulterior implementării sale (anul 1864, respectiv 1867 când a apărut moneda metalică cu acoperire în aur) a avut în vedere absolutizarea identității valorii monetare, consacrând perenitatea valorii nominale a leului, pe toată perioada între data emiterii și data modificării valorii sale oficiale, pe calea reformei monetare, fără luarea în considerare a diminuării puterii de cumpărare cauzată de inflație. Astfel s-a absolutizat valoarea nominală a banilor, ignorându-se valoarea lor reală, apreciată din perspectiva puterii de cumpărare pe care o oferă și de existența fluctuațiilor monetare. Prin urmare, în baza acestui principiu, plata este liberatorie unitate cu unitate, ceea ce contează, deci, fiind valoarea legală înscrisă pe piesa ce constituie instrumentul de plată.

Nominalismul a apărut în contextul stabilității monetare eliminând necesitatea oricărui calcul suplimentar în determinarea la momentul plății, a cuantumului sumei liberatorii. Principiul nominalismului așa cum este el reglementat de dispozițiile C. civ. de la 1864 nu poate avea în vedere valutele cotate. BNR este responsabilă de elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb, precum și de stabilirea regimului valutar. Conform regulamentul privind regimul valutar, valuta e definită ca fiind moneda națională a altui stat, moneda unei uniuni monetare a unor state, precum și monedele compuse, cum ar fi drepturile speciale de tragere. Același act stipulează că valutele cotate sunt valutele menționate în lista cursurilor de schimb ale pieței valutare, comunicată de Banca Națională a României. O dispoziție din legea română precum cea prevăzută de art. 1578 din C. civ. de la 1865 nu putea avea în vedere "perenitatea" valorii nominale a unei monede străine pe care, de altfel, statul nu o poate controla printr-o politică monetară. Expresie a mecanismului etatic, emiterea, retragerea și operațiunile asupra cursului reprezintă prerogative statale absolute, exclusive. Așa fiind, în interpretarea art. 1578 din C. civ. de la 1864 trebuie să se pornească de la premisa conform căreia noțiunea de "specie aflată în curs" este moneda națională, adică leul românesc.

Majoritatea doctrinei susține faptul că stipularea unei clauze de indexare este expresia derogării, pe cale convențională, de la norma supletivă care instituie principiul nominalismului. Altfel spus, clauza de risc valutar reprezintă un aranjament diferit al părților în raport de principiul nominalismului. În doctrina de dată recentă s-a reținut că "nominalismul este exclus convențional din contractele de credit bancar în valută, caracterizate prin aceea că, la stabilirea dobânzii banca are în vedere deprecierea monetară prognozată, adică scăderea puterii de cumpărare infra-monetare. Dobânda creditului bancar cuprinde o componentă de indexare monetară care justifică bine-cunoscuta diferențiere între dobânda nominală și dobânda reală, corectată cu rata inflației. Acest mecanism, specific valorismului, derogă de la nominalismul legal supletiv și ar trebui sa facă inutilă invocarea acestuia". O consecință firească, logică a acestei abordări o reprezintă faptul că excepția prevăzută de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu este incidentă. În consecință, o clauză de indexare stipulată într-un contract de împrumut încheiat de un profesionist cu un consumator ar putea fi cercetată sub aspectul caracterului său abuziv, întrucât nu reflectă o dispoziție legală aplicabilă din oficiu, părțile derogând de la principiul nominalismului printr-o clauză de indexare.

Curtea de Apel Cluj a apreciat că această abordare este cea corectă.

Prin raportare la considerentele anterior prezentate, a conchis în sensul că prevederea contractuală contestată nu transpune principiul nominalismului, ci opozitul său, fiind în realitate o clauză de indexare, prin care consumatorul este ținut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă și, deci, să suporte singur riscul valutar. Așadar, ea poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv.

Instanța de prim control judiciar a considerat că pentru ipoteza dată nominalismul din dreptul comun nu poate constitui un factor de imunitate care să oblitereze controlul caracterului abuziv al clauzei de risc valutar astfel inserate în contractul încheiat cu consumatorul.

În acord cu prima instanță, Curtea de Apel Cluj a constatat că prevederile contractuale analizate sunt abuzive, susținerile contrare fiind nefondate. Astfel, a reținut că în mod corect prima instanță a stabilit că înlăturarea efectelor acestei clauze abuzive nu necesită o intervenție a instanței atât de energică precum "înghețarea" cursului CHF/RON la nivelul cursului de schimb RON/CHF aplicabile pentru fiecare dintre cele două convenții nr. x/17.06.2008 și nr. x/29.10.2008, de la data încheierii fiecăreia dintre acestea, întrucât restabilirea echilibrului contractual pentru reclamantă, conform art. 6 din Legea nr. 193/2000 poate fi realizat prin instituirea și punerea în aplicare a aceluiași mecanism de atenuare a riscului valutar, prevăzut de art. 4.2. din condițiile generale ale fiecăreia dintre cele două convenții de credit nr. x/17.06.2008 și nr. x/29.10.2008 și în favoarea reclamantei consumatoare. Acest remediu se regăsește în chiar contractele de credit nr. x/17.06.2008 și nr. x/29.10.2008, asigurând o protecție a drepturilor reclamantei (consumator) egală cu cea agreată de părți pentru pârâtă (profesionist).

Înalta Curte reține că instanțele devolutive au reținut, în mod judicios, că prevederea contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat, nu transpune principiul nominalismului, ceea ce înseamnă că este inaplicabil mecanismul de excludere de la analiza caracterului abuziv, așa cum este acesta reglementat prin art. 3 din Legea nr. 193/2000 și Directiva 93/13/CEE.

Contractul de credit bancar este un contract nenumit, motiv pentru care, principiul nominalismului monetar este aplicabil în condiții foarte limitative.

Împrumutul în monedă străină nu este un împrumut de consumație în bani. Cu atât mai puțin, creditul în monedă străină nu este un împrumut în bani, ci o formă de împrumut de consumație în bunuri fungibile, astfel că principiul nominalismului monetar nu este aplicabil.

Regula nominalismului monetar nu se aplică nici împrumutului în valută, nici creditului în valută. Principiul nominalismului monetar este favorabil debitorului și defavorabil creditorului.

Clauza de indexare, consolidare sau adaptare la impreviziune este o derogare convențională de la principiul nominalismului monetar (care este o normă legală supletivă) și reflectă valorismul contractual. O astfel de clauză, favorabilă creditorului, nu poate fi exclusă de la analiza caracterului abuziv. Dimpotrivă, dacă amplifică dezechilibrul contractual, o asemenea clauză trebuie luată în discuție, din oficiu, de către instanță.

Înalta Curte constată că prevederea contractuală inserată la art. 4.2 pct. I nu este clară și inteligibilă. Clauza în discuție vizează dreptul băncii de a efectua conversia creditului atunci când valoarea monedei creditului crește cu mai mult de 10% și provoacă un dezechilibru semnificativ, întrucât stabilește un beneficiu doar în favoarea băncii. Dacă sub aspect procentual această clauză în esență nu este una abuzivă, ceea ce creează un dezechilibru este tocmai dreptul discreționar a băncii de a opera această conversie, fără să fie obligată, în situația în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute chiar de aceasta. Prevederea contractuală analizată nu cuprinde niciun criteriu clar și previzibil pentru care banca își rezervă doar dreptul, nu și obligația de a realiza conversia creditului în cazul fluctuării.

Având în vedere că prin Hotărârea pronunțată în Cauza C-26/13, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat asupra caracterului clar și inteligibil în privința clauzelor contractuale, Înalta Curte constată că prevederea contractuală analizată nu respectă această exigență, care nu se limitează doar la înțelesul gramatical al acesteia, ci la toate urmările ce ar putea fi declanșate prin intermediul clauzei.

Astfel, clauza de la art. 4.2 pct. I din contract creează un dezechilibru semnificativ în sarcina împrumutatului prin prisma faptului că, deși se ajunge la o majorare a valorii monedei creditului peste 10%, banca nu este obligată să realizeze această conversie, ci doar dacă dorește îi este conferită această prerogativă.

Nici criticile privind greșita aplicare a prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 de către instanța de apel, în analiza caracterului abuziv al clauzei, nu pot fi primite.

Sub aspectul lipsei de negociere a acestei clauze, la data perfectării contractului de credit, se constată că instanțele de fond au reținut că banca pârâtă nu a reușit să răstoarne, prin probele administrate, prezumția de nenegociere a unei clauze standard preformulate, prezumție instituită prin art. 4 alin. (3) teza ultimă din Legea nr. 193/2000. A solicita instanței de recurs să reevalueze circumstanțele factuale ale încheierii/semnării contractului și anume în ce măsură profesionistul a oferit consumatorului posibilitatea de a negocia, de a influența sau modifica conținutul contractului, este un demers incompatibil cu această etapă procesuală.

În mod asemănător, Înalta Curte constată că instanța de apel a analizat și celelalte două condiții, referitoare la dezechilibrul semnificativ între drepturile și obligațiile contractuale ale părților și la cerința de bună-credință. În examinarea existenței dezechilibrului semnificativ, a aplicat criteriile ce rezultă din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene (Hotărârea din 16 ianuarie 2014, Constructora Principado, C-226/12, pct. 22 și pct. 23), iar relativ la problema cerinței de bună-credință, a verificat dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte clauza în urma unei negocieri individuale (Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C-415/11, pct. 69).

În acest context, recurenta-pârâtă R. S.A. nu poate solicita instanței de recurs să procedeze ea însăși la reevaluarea condițiilor necesar a fi întrunite pentru ca o clauză contractuală să fie declarată abuzivă, reevaluare ce presupune analiza unor circumstanțe factuale.

Recurenta solicită, în realitate, să se stabilească o altă situație de fapt decât cea reținută de instanțele cu plenitudine de jurisdicție, ceea ce contravine scopului căii de atac extraordinare a recursului, acela de a verifica doar conformitatea hotărârii cu normele de drept aplicabile.

Față de cele anterior expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză de recurenta-pârâtă R. S.A. împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă R. S.A. împotriva deciziei civile nr. 567/2021 din 25 octombrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 decembrie 2022.