ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 750/2024

Ședința publică din data de 9 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

În drept acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, C. civ. - articolele indicate în motivele de fapt, O.U.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 174/2008.

Prin încheierea din 12 iunie 2017, instanța a dispus disjungerea cererilor formulate, în funcție de contracte și titularii împrumutați ai acestora, în dosarul nr. x/2017 calitate de reclamant având O..

Prin încheierea din 16 octombrie 2017, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S. S.R.L. și a respins cererea în măsura în care a fost făcută de reclamantul O., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin sentința civilă nr. 105/2018 din 29 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, s-a admis în parte cererea formulată de reclamantul O., în contradictoriu cu pârâta R. S.A., în calitate de succesoare a T. S.A. și, în consecință:

S-a constatat caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse în art. 4.2 din condițiile generale ale convenției de credit nr. x/22 mai 2008, în măsura în care pârâta R. S.A., în calitate de succesoare a T. S.A., are doar dreptul, nu și obligația, la cererea împrumutatului reclamant, de a lua măsurile prevăzute la art. 4.2, I, lit. a), b) și c) din condițiile generale ale convenției de credit nr. x/22 mai 2008 și, în consecință.

A fost obligată pârâta R. S.A., în calitate de succesoare a T. S.A.:

a) să convertească în RON creditul acordat împrumutatului în baza convenției de credit nr. x/22 mai 2008, utilizând în acest scop cursul de schimb CHF/RON practicat de T. S.A., dacă aceasta mai exista la acel moment, sau, după caz, de R. S.A., dacă T. S.A. nu mai exista la data când cursul de schimb CHF/RON a fluctuat cu mai mult de 10% față de valoarea acestuia la data de 22 mai 2008, valoarea creditului urmând a fi reprezentată, de la momentul când cursul de schimb CHF/RON a fluctuat cu mai mult de 10% față de valoarea acestuia la data de 22 mai 2008, de valoarea în RON rezultată în urma realizării conversiei.

b) să aplice, retroactiv până la momentul când cursul de schimb CHF/RON a fluctuat cu mai mult de 10% față de valoarea acestuia la data de 22 mai 2008 și pentru viitor, până la încetarea raporturilor dintre părți în baza convenției de credit nr. x/22 mai 2008, rata dobânzii curente practicate de T. S.A., dacă aceasta mai exista la acel moment, sau, după caz, de R. S.A., dacă T. S.A., nu mai exista la data când cursul de schimb CHF/RON a fluctuat cu mai mult de 10% față de valoarea acestuia la data de 22 mai 2008 și toate celelalte condițiile contractuale valabile pentru produsul de creditare similar în RON aflat în oferta băncii la data efectuării conversiei.

c) să calculeze dobânda curentă în condițiile prevăzute la pct. 3.1 din condițiile generale ale convenției de credit nr. x/22 mai 2008, precum și oricare și toate costurile (dobânzi, comisioane etc.) și sumele datorate de reclamantul împrumutat în baza convenției de credit nr. x/22 mai 2008 prin raportare la valoarea creditului denominat în RON.

A fost obligată pârâta R. S.A., în calitate de succesoare a T. S.A., să restituie reclamantului O. toate sumele percepute în plus față de sumele cuvenite cu titlu de principal și dobândă în urma conversiei arătate la pct. 3 în perioada cuprinsă între momentul când cursul de schimb CHF/RON a fluctuat cu mai mult de 10% față de valoarea acestuia la data de 22 mai 2008 și momentul executării obligației de conversie a creditului stabilite în sarcina sa la pct. 3.

A fost respins, ca rămas fără obiect capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv și, pe cale de consecință, a nulității absolute a clauzei contractuale cuprinse în art. 4.1 "Orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului, cu excepția cazurilor menționate expres în condițiile speciale".

Au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere având ca obiect obligarea pârâtei R. S.A. la "înghețarea/stabilizarea" cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de bancă pentru restituirea împrumutului, la valoarea cursului indicat în anexa 2 pct. 3 a cererii de chemare în judecată, ca efect al constatării ca abuzive a clauzei de risc valutar, prin adaptarea contractului și, respectiv, obligarea pârâtei R. S.A. la plata către reclamant a eventualei diferențe pozitive între sumele încasate de pârâtă peste cursul valutar de la momentul semnării contractului și sumele acordate reclamantului prin dispoziția de la pct. 4.

De asemenea, prima instanță a luat act de intenția fiecăreia dintre părți de a-și recupera cheltuielile de judecată pe cale separată.

Prin decizia civilă nr. 131/2023 din 07 martie 2023, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, a fost admis apelul pârâtei și schimbată în parte sentința atacată, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată privind constatarea caracterului abuziv al clauzelor prevăzute de art. 4.1 și 4.2 din condițiile generale ale convenției 0151310/22.05.2008, fiind păstrate soluțiile tribunalului de la pct. 6 și 7 din dispozitiv.

De asemenea, a fost obligat intimatul O. să plătească apelantei R. S.A. suma de 9.118,71 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant, într-o primă critică, a susținut că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CII și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Eeuropene. În acest sens a precizat, cu privire la clauzele prevăzute la art. 4.1 și 4.2 din contractul de credit, că instanța de apel în mod greșit a reținut că această clauză ar veni în contradicție cu principiul nominalismului monetar, încălcând astfel și dispozițiile art. 1578 și urm. din C. civ. de la 1864.

A mai adăugat faptul că principiul nominalismului monetar nu interzice înghețarea cursului valutar sau conversia în RON a creditelor în valută, acest principiu neavând caracter absolut, în acest sens indicând hotărârea C.J.U.E. pronunțată în cauza C-186/16 U. și alții împotriva V. S.A.

În aprecierea recurentului-reclamant, francul elvețian nu poate fi calificat, din punct de vedere juridic, drept monedă sau bani în sensul art. 1578-1579 din C. civ. de la 1864, motiv pentru care principiul nominalismului monetar nu poate fi aplicabil raportului de împrumut, obiect al contractului de credit în cauză.

Prin urmare, a susținut titularul memoriului de recurs, analiza caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1 și 4.2 nu este prohibită de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care transpune în dreptul intern art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE.

A mai arătat recurentul-reclamant că aceste clauze nu cuprind nicio referință la dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864 sau la principiul nominalismului monetar, pentru a se putea presupune că recurentul și-ar fi asumat riscul valutar, oricare ar fi intensitatea aprecierii francului elvețian și nici nu cuprind vreo prezentare din partea intimatei a posibilelor variații ale cursului de schimb valutar și a riscurilor inerente contractării unui asemenea împrumut în CHF, care să le permită consumatorilor să evalueze consecințele economice ale acestor clauze.

Prin urmare, în privința clauzelor mai sus evocate nu este aplicabilă excepția de la verificarea caracterului abuziv cuprinsă în prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

De asemenea, a mai precizat recurentul-reclamant că, spre deosebire de instanța de apel, instanța de fond a relevat că apărările băncii nu sunt întemeiate, principiul nominalismului invocat de pârâte fiind deja combătut cu reținerile C.J.U.E. din cauza C-86/16 U. și alții împotriva V. S.A., unde Curtea menționează că o clauză, precum cea în discuție în litigiul principal, inserată într-un contract de credit încheiat într-o monedă străină, între un profesionist și un consumator fără a fi făcut obiectul unei negocieri individuale, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeași monedă, intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului".

Această problemă a fost tranșată în jurisprudența C.J.U.E., obligatorie pentru instanțele din România (cauza C-484/08, cauza C-241/98), în care s-a reținut dreptul instanțelor de judecată de a examina caracterul abuziv al clauzelor privind prețul, chiar dacă acestea sunt redactate în mod clar și inteligibil.

Printr-o altă critică se arată că instanța de apel a concluzionat în mod greșit că este clară și inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înțelegere nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, aplicând în mod greșit jurisprudența C.J.U.E. și dispozițiile Legii nr. 193/2000.

A mai adăugat recurentul-reclamant că dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților este unul semnificativ, în condițiile în care riscul aprecierii CHF a fost plasat în întregime în sarcina consumatorilor.

În acest sens, a menționat că instanța de fond a realizat o analiză corectă a situației de fapt și a realității financiare, cu precădere în privința gravității problemelor de ordin financiar ale recurentului odată cu dublarea cursului valutar al CHF și ca atare al ratelor și soldului creanței de returnat, raportând-o la eventualitatea diminuării profitului intimatei.

Totodată, a mai arătat că instanța de fond a analizat dezechilibrul contractual intervenit și a constatat că banca, în calitatea sa de profesionist, avea obligația de a-l informa pe consumator și de a-i propune transformarea creditului într-o monedă de siguranță, imediat ce survenea o creștere semnificativă, lucru neîntâmplat, dar și exclus prin clauzele contractuale.

Prin memoriul de recurs reclamantul a făcut trimitere la legislația specifică protecției drepturilor consumatorilor ale cărei dispoziții permit analizarea caracterului abuziv al unor clauze contractuale, sancțiunea ce intervine în urma constatării caracterului abuziv fiind nulitatea absolută, respectiv lipsirea de efecte a unei convenții încheiate cu nerespectarea normelor imperative, atât pentru trecut, cât și pentru viitor, repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului și restituirea prestațiilor efectuate în baza clauzelor nule.

Prin urmare, a apreciat recurentul-reclamant că pretinsa inadmisibilitate a efectelor nulității invocată de profesionist nu poate fi reținută în speță.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 25 august 2023.

La 26 octombrie 2023 intimata-pârâtă R. S.A a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei civile ca fiind temeinică și legală, cu obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

La 4 decembrie 2023 recurentul-reclamant O. a transmis note scrise la dosar prin care a solicitat respingerea apărărilor formulate de intimată pe calea întâmpinării și admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 16 ianuarie 2024, constatându-se îndeplinite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au formulat puncte de vedere la raport.

Prin încheierea din data de 19 martie 2024 Înalta Curte a admis în principiu recursul, stabilind termen de judecată în ședință publică la data de 9 aprilie 2024.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Recurentul-reclamant și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentul critică aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor imperative ale Legii nr. 193/2000, a Directivei nr. 93/13/CII, a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene și a dispozițiilor art. 1578 din C. civ. de la 1864 vizând principiul nominalismului monetar în ceea ce privește clauzele prevăzute la art. 4.1 și 4.2 din contractul de credit, referitoare la obligația de restituire a creditului în moneda în care a fost acordat.

În acest sens, a susținut titularul memoriului de recurs că analiza caracterului abuziv al clauzelor anterior menționate nu este interzisă de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, care transpune în dreptul intern, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE și nici de prevederile art. 4 alin. (6) din aceeași lege. Potrivit recurentului-reclamant, aceste clauze, contestate ca fiind abuzive, nu cuprind nicio referință la dispozițiile art. 1578 din C. civ. de la 1864 sau la principiul nominalismului monetar, pentru a se presupune că și-ar fi asumat riscul valutar indiferent de aprecierea francului elvețian.

A mai susținut recurentul că principiul nominalismului monetar nu interzice înghețarea cursului valutar sau conversia în RON a creditelor în valută, acest principiu neavând caracter absolut, fiind indicată în acest sens hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțată în cauza C-186/16 U. și alții împotriva V. S.A..

Toate aceste critici invocate de titularul memoriului de recurs sunt neîntemeiate, astfel că motivul de nelegalitate, ce presupune încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, este nefondat.

Înalta Curte constată că riscul valutar ține efectiv de natura împrumutului acordat în monedă străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile cursului valutar, dar și în Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, obligația împrumutatului de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Acest text de lege consacră teoria nominalismului monetar, potrivit căreia, suma acordată cu titlu de împrumut trebuie restituită întocmai, indiferent de valorizarea sau devalorizarea acesteia, legiuitorul urmărind ca evoluțiile economice să nu influențeze obligațiile asumate de împrumutat, fiind astfel asigurată securitatea raporturilor juridice.

Clauzele prin care recurentul-reclamant s-a obligat la rambursarea creditului în moneda CHF se regăsesc în convenția de credit și nu au un conținut derogatoriu de la principiul nominalismului, dimpotrivă, transpun acest principiu reglementat de legislația civilă română.

În ceea ce privește critica ce vizează neincidența principiului nominalismului monetar, relevantă este interpretarea dată de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-81/19 la 9 iulie 2020, și anume că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Procedând la clarificarea tipului de norme care sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, instanța europeană a reținut ca relevant al treisprezecelea considerent al Directivei, în care se precizează că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", care figurează la articolul 1 alin. (2) se referă și la normele care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante, cu condiția să nu se fi instituit alte acorduri.

Curtea de Justiție a Uniunii Europene a arătat că această excludere de la aplicarea regimului Directivei 93/13/C.E.E. este justificată de faptul că, în principiu, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul național a prevăzut un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte. Prin urmare, împrejurarea că legiuitorul național a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor și obligațiilor părților la anumite contracte nu constituie o condiție pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi.

Prin urmare, a concluzionat Curtea de Justiție a Uniunii Europene, din moment ce, potrivit instanței de trimitere, clauza din condițiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamantul din litigiul principal reflectă o dispoziție de drept național care este de natură supletivă, ea intră sub incidența excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de apel a statuat, printr-o judicioasă aplicare a dispozițiilor art. 1578 C. civ. de la 1864 că, în cauză, clauza criticată din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă cu caracter supletiv, dispoziția legală suplinind absența unui acord expres al părților în această privință. Instanța de apel a făcut o analiză proprie a prevederilor contractuale contestate și a expus raționamentul propriu relativ la caracterul supletiv al normelor cuprinse în art. 1578 C. civ. de la 1864, relevând conținutul celui de-al treisprezecelea considerent la Directivei 93/13/CEE, potrivit căruia excluderea prevăzută la art. 1 alin. (2) din Directivă cuprinde clauze care reflectă dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante, atunci când acestea nu au convenit altfel.

În atare context, Înalta Curte reține că, față de prevederile Legii nr. 193/2000 interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE și a celor statuate de C.J.U.E., clauza contractuală care prevede obligația pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, în speță CHF, nici nu poate forma obiectul cenzurii instanței de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Din această perspectivă, în mod corect a apreciat instanța de apel că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia, având în vedere prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate prin prisma Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a celor statuate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Astfel, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul unor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispozițiilor acestei legi. Prevederea legală transpune în dreptul intern dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, potrivit cărora dispozițiile directivei nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți.

Întrucât clauza de risc valutar transpune în plan contractual o normă legală supletivă, iar prin art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 se instituie pentru acest motiv excluderea de la examinarea caracterului abuziv, Înalta Curte reține că nu intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 clauza contestată de recurent.

Din același considerent al excluderii, nu se poate invoca greșita aplicare de către instanța de apel a prevederilor Legii nr. 193/2000, deoarece atât timp cât o clauză nu intră în domeniul de aplicare a Directivei 93/13, textele de lege pretins încălcate prin decizia atacată sunt inaplicabile raportului juridic dedus judecății.

Așadar, sunt nefondate susținerile recurentului-reclamant privind inaplicabilitatea principiului nominalismului în cauză, precum și cele prin care se arată că acest principiu nu înlătură analiza caracterului abuziv al restituirii creditului în CHF în baza legislației consumatorului.

Într-o altă critică, s-a arătat că instanța de apel a concluzionat în mod greșit că este clară și inteligibilă clauza contractuală pentru a cărei înțelegere nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, aplicând în mod greșit jurisprudența C.J.U.E. și dispozițiile Legii nr. 193/2000, recurentul mai adăugând și că dezechilibrul între drepturile și obligațiile părților este unul semnificativ, în condițiile în care riscul aprecierii CHF a fost plasat în întregime în sarcina consumatorilor.

Nici această critică nu poate fi primită, dat fiind că, în cauză, verificările la care instanța era obligată, în acord cu cele statuate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, s-au oprit în mod corect la prima condiție, ca urmare a îndeplinirii acesteia.

Înalta Curte amintește că, în Cauza C-186/16, U. și alții împotriva V. S.A., Curtea de Justiție a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condițiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13/CEE, îndeplinirea uneia dintre condiții făcând de prisos analiza condițiilor subsecvente. Altfel spus, respectând această ordine de prioritate, instanța de judecată poate proceda la analiza unei condiții subsecvente numai în cazul neîndeplinirii condiției sau condițiilor precedente, fiind vorba despre o analiză în etape.

Or, instanța de apel, procedând la verificarea primei condiții, în mod corect a constatat că este îndeplinită, respectiv că operează excluderea de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, fără a mai putea trece la analiza celorlalte condiții subsecvente.

Numai dacă prima condiție nu ar fi fost îndeplinită, s-ar fi trecut la analiza condițiilor următoare, care presupune să se verifice dacă prevederea contractuală intră în noțiunea de "obiect principal al contractului" și caracterul ei clar și inteligibil, iar în măsura în care se ajungea la concluzia că nu a existat o informare satisfăcătoare a consumatorului și, deci, clauza nu are caracter clar și inteligibil, instanța urma să analizeze existența dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților și dacă este respectată cerința bunei-credințe.

Referirile recurentului-reclamant la sentința primei instanțe sunt lipsite de temei, întrucât obiectul recursului este reprezentat de decizia instanței de apel.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, instanța supremă constată că prevederile criticate de recurent transpun în convenție o dispoziție legală supletivă din dreptul intern, respectiv art. 1578 din C. civ. din 1864, de la care părțile nu au derogat, și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul O. împotriva deciziei civile nr. 131/2023 din 7 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Referitor la cererea intimatei-pârâte R. S.A., privind obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în conformitate cu dispozițiile art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei", iar potrivit art. 453 din același cod, "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

Prin raportare la aceste texte de lege, aplicabile și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., Înalta Curte constată că intimata-pârâtă a depus la dosarul cauzei dovezi care atestă efectuarea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, respectiv factura seria x din 18 septembrie 2023, în sumă de 5.913,11 RON, și extrasul de cont nr. 10 din 6 octombrie 2023, aflate la dosarul de recurs.

Constatând culpa procesuală a recurentului-reclamant O. în promovarea recursului, urmează să fie admisă cererea intimatei-pârâte, în sensul obligării acestuia la plata sumei de 5.913,11 RON, cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul O. împotriva deciziei civile nr. 131/2023 din 7 martie 2023 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.

Obligă recurentul-reclamant O. la plata către intimata-pârâtă R. S.A., a sumei de 5.913,11 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 aprilie 2024.