ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2727/2022

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2727/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 15 decembrie 2022

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la 6 martie 2017 sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P. și Q. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele S.C. R. S.A. și S.C. S. S.R.L. (doar în contradictoriu cu reclamanții F. și G., respectiv P. și Q.), constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar (pentru contractele de credit în care împrumuturile au fost acordate în CHF) inserate în contractele încheiate de o parte dintre reclamanții cu S.C. T. S.A., absorbită prin fuziune de pârâta S.C. R. S.A. și eliminarea acestor clauze contractuale, obligarea uneia dintre cele două pârâte (fără a preciza care dintre acestea) la înghețarea/stabilizarea cursului valutar aplicat ratelor lunare încasate de către bancă pentru restituirea împrumutului, la valorile cursurilor de schimb corespunzătoare, indicate într-o anexă a cererii, ca efect al constatării caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar, prin adaptarea contractelor, obligarea pârâtei (din nou neprecizate) la restituirea diferențelor încasate de către pârâtă (din nou neprecizată) peste cursul valutar de la momentul semnării contractelor, ca efect al constatării nulității absolute a clauzelor de risc valutar, sumele excedentare fiind prevăzute într-o altă anexă a cererii, respectiv constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce instituie în contractele încheiate de reclamanți cu S.C. T. S.A. comisioanele de risc și eliminarea acestora, respectiv constatarea caracterului abuziv al clauzelor ce instituie modalitățile de calcul al dobânzilor contractuale și eliminarea lor, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 27 noiembrie 2017, Tribunalul Specializat Cluj a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a S.C. R. S.A., fiind stabilit termen pentru continuarea judecății la 22 ianuarie 2022.

Prin sentința civilă nr. 502/2018 din 26 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj s-au hotărât următoarele:

2.1. Constată caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută totală a clauzei cuprinse în art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/10 septembrie 2007: "5) Comisioane: (a) Comision de risc: 0,17%, aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zile de scadență, pe toată perioada de derulare a prezentei convenții de credit", clauză care se elimină în întregime din convenția de credit nr. x/10 septembrie 2007.

2.2. Constată caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse în art. 3, lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/10 septembrie 2007: "3) Dobânda: … (d) Data ajustării dobânzii: banca își rezervă dreptul de a revizui structura ratei dobânzii curente în cazul apariției unor schimbări semnificative pe piața monetară, comunicând împrumutatului noua structură a ratei dobânzii; rata dobânzii astfel modificată se va aplica de la data comunicării", în ceea ce privește mecanismul de variație a ratei dobânzii curente, lăsat la latitudinea exclusivă a pârâtei.

În urma eliminării clauzei abuzive cuprinse în art. 3, lit. d) din condițiile speciale ale convenției de credit nr. x/10 septembrie 2007, rata dobânzii curente rămâne cea arătată la art. 3, lit. a): 4,25% p.a. – dobândă fixă pe întreaga durată a derulării raporturilor dintre reclamanți și pârâtă în baza convenției de credit nr. x/10 septembrie 2007.

3.1. Constată caracterul abuziv și, pe cale de consecință, nulitatea absolută parțială a clauzei cuprinse în art. 4.1, art. 4.2 și art. 4.3 din condițiile generale ale convenției de credit nr. x/10 septembrie 2007:

"4.1. Orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului, cu excepția cazurilor menționate expres în condițiile speciale. Plățile vor fi efectuate conform "scadențarului" (listei plăților pentru rambursarea creditului, a dobânzii și altor costuri) – ce constituie anexă la prezentul contract.

4.2. Împrumutatul autorizează banca să efectueze plata sumelor datorate (rate/anuități/dobânzi/comisioane/alte costuri) în baza convenției, prin debitare automată la scadențe a contului curent corespunzător monedei creditului, pe care este obligat să îl alimenteze cu sumele datorate.

4.3. Dacă împrumutatul nu are în conturi sume suficiente în moneda creditului, banca are dreptul, dar nu și obligația de a efectua, dacă este cazul, schimbul valutar în numele și pentru împrumutat, utilizând cotațiile proprii, completând documentele aferente schimbului valutar, în scopul stingerii obligațiilor de plată scadente, fiind autorizată în acest sens prin efectul prezentei convenții; banca poate debita cu suma corespunzătoare orice cont al împrumutatului de disponibilități sau de depozit (chiar neajuns la termen), în scopul menționat anterior. Eventualele diferențe de curs valutar sunt și vor fi suportate de împrumutat."

În măsura în care îi obligă pe reclamanții H. și I. să suporte variațiile, pozitive sau negative, ale cursului de schimb al BNR aplicabil CHF/RON la data încheierii convenției de credit nr. x/10 septembrie 2007: 1 CHF = 2,0243 RON.

3.2. În urma eliminării clauzei parțial abuzive, nule absolut, arătate mai sus, art. 4.1, art. 4.2 și art. 4.3 din condițiile generale ale convenției de credit nr. x/10 septembrie 2007 au următorul conținut:

"4.1. Orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului, cu excepția cazurilor menționate expres în condițiile speciale. Plățile vor fi efectuate conform "scadențarului" (listei plăților pentru rambursarea creditului, a dobânzii și altor costuri) – ce constituie anexă la prezentul contract, modificat conform următoarei formule de calcul: suma de rambursat în CHF conform scadențarului X 2,0243/rata de schimb RON/CHF stabilită de BNR pentru data scadenței.

4.2. Împrumutatul autorizează banca să efectueze plata sumelor datorate (rate/anuități/dobânzi/comisioane/alte costuri) în baza convenției, prin debitare automată la scadențe a contului curent corespunzător monedei creditului, pe care este obligat să îl alimenteze cu sumele datorate. Banca va utiliza, pentru debitările respective în CHF, aceeași formulă de calcul, arătată la art. 4.1.

4.3. Dacă împrumutatul nu are în conturi sume suficiente în moneda creditului, banca are dreptul, dar nu și obligația de a efectua, dacă este cazul, schimbul valutar în numele și pentru împrumutat, utilizând formula arătată mai sus la art. 4.1 pentru a determina suma în CHF datorată de reclamanți, completând documentele aferente schimbului valutar, în scopul stingerii obligațiilor de plată scadente, fiind autorizată în acest sens prin efectul prezentei convenții; banca poate debita cu suma în CHF datorată de reclamanți conform formulei arătate mai sus la art. 4.1 orice cont al împrumutatului de disponibilități sau de depozit (chiar neajuns la termen), în scopul menționat anterior. Eventualele diferențe de curs valutar sunt și vor fi suportate de împrumutat."

3.3. Obligă pârâta S.C. R. S.A., în calitate de succesoare a S.C. T. S.A., să restituie reclamanților H. și I. toate sumele de bani percepute în plus față de sumele care trebuiau plătite de reclamanți în perioada cuprinsă între data încheierii convenției de credit nr. x/10 septembrie 2007 și data la care prezenta hotărâre va deveni executorie, conform legii. Sumele care trebuiau plătite de reclamanți se calculează conform formulei arătate la art. 4.1, modificat în sensul arătat la pct. 3.2. din prezenta hotărâre.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii din 27 noiembrie 2017, pârâta R. S.A. a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 25/2022 din 18 ianuarie 2022, Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta R. S.A. împotriva sentinței civile nr. 502/2018 din 26 martie 2018 pronunțate de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o în parte în sensul că:

Respinge cererea de constatare a caracterului abuziv și, pe cale de consecință, a nulității absolute parțiale a clauzei cuprinse în art. 4.1, art. 4.2 și art. 4.3 din condițiile generale ale convenției de credit nr. x/10 septembrie 2007.

Înlătură dispoziția potrivit căreia "În urma eliminării clauzei parțial abuzive, nule absolut, arătate mai sus, art. 4.1, art. 4.2 și art. 4.3 din condițiile generale ale convenției de credit nr. x/10 septembrie 2007 au următorul conținut:

4.1. Orice plată efectuată în baza convenției se va face în moneda creditului, cu excepția cazurilor menționate expres în condițiile speciale. Plățile vor fi efectuate conform " scadențarului" (listei plăților pentru rambursarea creditului, a dobânzii și altor costuri) – ce constituie anexă la prezentul contract, modificat conform următoarei formule de calcul: suma de rambursat în CHF conform scadențarului X2,0243/rata de schimb RON/CHF stabilită de BNR pentru data scadenței.

4.2. Împrumutatul autorizează banca să efectueze plata sumelor datorate (rate/anuități/dobânzi/comisioane/alte costuri) în baza convenției, prin debitare automată la scadențe a contului curent corespunzător monedei creditului, pe care este obligat să îl alimenteze cu sumele datorate. Banca va utiliza, pentru debitările respective în CHF, aceeași formulă de calcul, arătată la art. 4.1.

4.3. Dacă împrumutatul nu are în conturi sume suficiente în moneda creditului, banca are dreptul, dar nu și obligația de a efectua, dacă este cazul, schimbul valutar în numele și pentru împrumutat, utilizând formula arătată mai sus la art. 4.1 pentru a determina suma în CHF datorată de reclamanți, completând documentele aferente schimbului valutar, în scopul stingerii obligațiilor de plată scadente, fiind autorizată în acest sens prin efectul prezentei convenții; banca poate debita cu suma în CHF datorată de reclamanți conform formulei arătate mai sus la art. 4.1 orice cont al împrumutatului de disponibilități sau de depozit (chiar neajuns la termen), în scopul menționat anterior. Eventualele diferențe de curs valutar sunt și vor fi suportate de împrumutat".

Respinge cererea de obligare a pârâtei S.C. R. S.A., în calitate de succesoare a S.C. T. S.A. de a restitui reclamanților H. și I. diferența între sumele de bani efectiv achitate și sumele care puteau 11 plătite de reclamanți în baza cursului de schimb al monedei creditului, valabil la data încheierii convenției.

Păstrează restul dispozițiilor sentinței apelate.

Obligă intimații să plătească apelantei suma de 4.268,76 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții H. și I., precum și pârâta S.C. R. S.A..

Recursul reclamanților H. și I. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, în vederea reanalizării capetelor de cerere care privesc constatarea ca fiind abuzive ale clauzelor contractuale referitoare la suportarea riscului valutar exclusiv de către împrumutați și stabilizarea cursului CHF.

În acest context, recurenții consideră că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept material aplicabil în materia protecției consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 și Directiva nr. 93/13/CEE, jurisprudența CJUE.

Cu privire la clauza de risc valutar, se susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000, reținând că această clauză "constituie o transpunere în cadrul convenției a unei dispoziții legale supletivă din dreptul intern, respective prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864 (...), care consacra principiul nominalismului monetar", fiind aplicat în mod greșit acest text de lege ca și motivarea în aplicarea principiului nominalismului, întrucât acesta nu are caracter absolut și nu interzice înghețarea cursului valutar sau conversia în RON a creditelor în valută, în acest sens indicându-se hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva U. S.A..

Astfel, conform art. 1578-1579 din C. civ. din 1864, obligația ce rezultă dintr-un împrumut în bani este totdeauna pentru aceeași sumă numerică arătată în contract, întâmplându-se o sporire sau o scădere a prețului monedelor, înainte de a sosi epoca plății, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată și nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plății.

Regula aceasta nu se va aplica la împrumuturi de vergi metalice sau producte, în acest caz, debitorul nu trebuie să restituie decât aceeași calitate și cantitate, oricare ar fi suirea sau scăderea prețului lor.

In conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (2) din Constituția României, moneda națională este leul, iar subdiviziunea acestuia, banul, în condițiile aderării la Uniunea Europeană, prin lege organica se poate recunoaște circulația și înlocuirea monedei naționale cu aceea a Uniunii Europene.

Prin urmare, analiza caracterului abuziv al clauzelor prevăzute la art. 4.1, 4.2, 4.3 nu este prohibită de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, care transpune în dreptul intern art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE

In ceea ce privește cerința privind transparenta clauzelor contractuale, astfel cum rezulta aceasta din articolul 4 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a subliniat ca această cerință, amintită și la articolul 5 din această directivă, nu poate fi redusă numai la caracterul inteligibil al acestora pe plan formal și gramatical, ci că, dimpotrivă, întrucât sistemul de protecție pus în aplicare de directiva menționată se întemeiază pe ideea ca, în ceea ce privește, printre altele, nivelul de informare, consumatorul se afla într-o situație de inferioritate față de profesionist, această cerință privind redactarea clară și inteligibilă a clauzelor contractuale si, prin urmare, privind transparenta, impusă de aceeași directivă, trebuie înțeleasă în mod extensiv (a se vedea in acest sens Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler si Kasleme Rabai, C-26/13, EU:C:2014:282, punctele 71 si 72, precum și Hotărârea din 9 iulie 2015, Bucura, C-348/14, nepublicată, EU:C:2015:447, punctul 52).

Așadar, cerința potrivit căreia, o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând si ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului la care se referă clauza respectivă, precum și, dacă este cazul, relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze, astfel încât acest consumator să fie în măsură să evalueze, pe baza unor criterii precise și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îi privește (Hotărârea din 30 aprilie 2014, Kasler și Kasleme Rabai, C-26/13, EU:C:2014:282, punctul 75, precum si Hotărârea din 23 aprilie 2015, Van Hove, C-96/14, EU:C:2015:262, punctul 50).

Aceste clauze din contractul de credit nu cuprind nicio referință la dispozițiile art. 1578 din C. civ. din 1864 sau la principiul nominalismului monetar, pentru a se putea presupune că reclamanții și-au asumat riscul valutar, oricare ar fi intensitatea aprecierii francului elvețian și, cu atât mai mult, nu cuprind vreo prezentare din partea pârâtei către reclamanți a posibilelor variații ale cursului de schimb valutar și a riscurilor inerente contractării unui împrumut în CHF, care să le permită reclamanților consumatori să evalueze consecințele economice ale acestor clauze.

In consecință, în ceea ce privește clauza de risc valutar reflectată în clauzele supuse analizei, nu este aplicabilă excepția de la verificarea caracterului abuziv cuprinsă în prevederile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000.

Astfel, instanța de apel a concluzionat, în mod greșit, că este clară și inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înțelegere nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, în domeniul protecției consumatorilor lucrurile stând altfel, aplicând în mod greșit jurisprudența CJUE și dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Astfel, hotărârea instanței de fond era corectă, iar din perspectiva dezechilibrului dintre drepturile și obligațiile părților, de reținut este că acesta este semnificativ, în condițiile în care riscul aprecierii CHF a fost plasat în întregime în sarcina sa, deci, în defavoarea recurenților consumatori, iar în concret diferența între cursul valutar BNR - RON/CHF de la momentul încheierii contractului și cursul valutar BNR - RON/CHF de la momentul sesizării instanței arată o apreciere a CHF mai mult decât semnificativă.

Sancțiunea din dreptul material român în vigoare la data intrării în vigoare a Legii nr. 193/2000 care are drept consecință lipsirea de efecte a unei convenții încheiate cu nerespectarea unei norme imperative, atât pentru trecut, cât și pentru viitor este nulitatea absolută. Stipularea de clauze abuzive în contractele de consum se asociază ideii de rea-credință, care trebuie să fie calificată drept cauza ilicită, sancționată cu nulitatea absolută.

Astfel, efectul sancțiunii aplicate constă în repunerea părților în situația anterioară încheierii contractului și restituirea prestațiilor efectuate în baza clauzelor nule, precum și a consecințelor care operează pentru viitor. Pretinsa inadmisibilitate a efectelor nulității invocată de către profesionist nu poate fi reținută întrucât, așa cum s-a reținut și anterior, însăși Legea nr. 193/2000 face trimitere la o astfel de sancțiune, utilizând sintagma "clauzele abuzive nu vor produce efecte asupra consumatorului", în timp ce doctrina și practica majoritară au concluzionat asupra faptului că sancțiunea aplicabilă este nulitatea cu toate efectele acesteia.

In circumstanțele date, fixarea valorii obligației exprimate în valută, pe toată durata contractului în funcție de factorul de referință de la data încheierii contractului care este cursul valutar practicat la acea data, acest element fiind, din perspectiva debitorului, singurul factor previzibil pentru evaluarea în ansamblu a gradului său de îndatorare și a valorii finale a obligației, reprezintă consecința nulității de care este afectată clauza examinată. Acest factor a permis consumatorului evaluarea limitelor maxime ale resurselor financiare pe care urma să le aloce în scopul procurării sumelor de bani în moneda străină pentru achitarea ratelor de credit și stingerea împrumutului.

Pentru aceste considerente, recurenții apreciază că se impune admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel în vederea analizării clauzelor ce prevăd suportarea riscului valutar exclusiv de către împrumutați.

Recursul pârâtei S.C. R. S.A. a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În susținerea motivului de recurs, ce susține nulitatea hotărârii recurate, întrucât decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea apelată nu este motivată sub aspectul criticilor aduse sentinței referitoare la soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a R. S.A..

Aceasta deoarece, apelul formulat împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță a vizat și încheierea din ședința publică din 27 noiembrie 2017 prin care a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive, context în care s-a arătat că în luna iulie 2014, contractul ale cărui clauze au fost contestate a fost cesionat către S. S.R.L. și prin urmare, la data formulării cererii de chemare în judecată banca nu mai deținea calitatea de creditor și nu mai era parte a raportului juridic dedus judecății.

Astfel, în raport cu prevederile Legii nr. 193/2000, respectiv dispozițiile art. 6, art. 7 si art. 13, recurenta nu mai deținea calitatea procesuală pasivă, întrucât nu mai era parte a raportului juridic obligațional, iar o eventuală hotărâre de admitere a cererii de chemare în judecată ar avea drept consecință modificarea/adaptarea contractului în raport cu creditorul actual.

Astfel, prin neanalizarea și a acestui motiv de apel, instanța a încălcat principiile procesuale civile, printre care se număra și dreptul la apărare, potrivit căruia fiecărei părți trebuie să i se examineze cauza sub toate aspectele, în mod efectiv.

Motivarea este esența hotărârilor judecătorești si trebuie să fie pertinentă, completa, întemeiata, omogena, concreta, convingătoare și accesibila, iar inexistența acesteia atrage casarea hotărârii la fel ca și o motivare necorespunzătoare.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susține că decizia recurată este rezultatul încălcării normelor de drept material, specifice protecției consumatorilor, întrucât decizia apelată a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, având în vedere că instanța de apel, în mod greșit, și-a însușit raționamentul primei instanțe în ceea ce privește încălcarea de către Banca a obligației de informare, apreciind că încheierea contractului s-a făcut cu nerespectarea obligației de negociere.

In ceea ce privește natura contractului ce face obiectul prezentei cauze, principalul criteriu care diferențiază un contract cadru de un contract de adeziune îl reprezintă posibilitatea sau imposibilitatea părților de a stabili conținutul acestora prin negocieri, respectiv prin asigurarea cadrului necesar în vederea manifestării libere a consimțământului consumatorilor și în deplină cunoștință de cauză în legătura cu întinderea obligațiilor pe care și le asumă.

Astfel, banca a oferit posibilitatea intimaților de a negocia condițiile acordării creditului anterior semnării contractului, aceștia fiind informați cu privire la condițiile în care va fi acordata suma solicitată si costurile aferente.

Așadar, contractul a fost semnat fără obiecții sau condiții, deși intimații aveau posibilitatea refuzului sau solicitării unor informații suplimentare, Banca neputând să-i oblige la încheierea unui contract care să le lezeze interesele. Procesul de negociere presupune o activitate și din partea consumatorului, care anterior semnării contractului poate propune o serie de modificări la ofertă.

Deși banca are sarcina de a informa consumatorii în ceea ce privește produsele sale bancare, un minim de informație și interes incumbă și consumatorului, rezultând astfel un dublu proces de informare. Banca are obligația de a oferi clienților consumatori acces la condițiile generale de contractare, iar clienții consumatori au dreptul de a primi, la cerere, din partea băncii toate informațiile relevante pentru operațiunile bancare întreprinse.

In măsura în care o negociere efectivă nu a putut avea loc din cauza stării de pasivitate a intimaților, care nu au inițiat niciun demers în acest sens, relevanță în determinarea caracterului negociat al clauzelor contestate este oferirea de către bancă a posibilității negocierii, fapt ce a fost dovedit în prezenta cauză.

Într-o altă critică se susține că clauzele contractuale referitoare la dobândă și comisionul de risc nu sunt abuzive - încălcarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, întrucât perceperea acestora nu era interzisă de nicio prevedere legală la momentul semnării contractelor.

Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 289/2004, varianta în vigoare la data încheierii contractului, în calculul DAE intră toate costurile pe care consumatorul este obligat să le suporte, inclusiv cele pentru transferul fondurilor și cele pentru menținerea unui cont în care urmează să fie rambursate anticipat sumele de bani, plata dobânzilor și alte costuri.

Contrar susținerilor instanței de apel, acest comision a fost prevăzut în mod clar în cadrul contractului, a fost definit și explicat sub aspectul cuantumului și scopului pentru care a fost perceput.

In ceea ce privește cuantumul comisionului ce a fost achitat, se susține că acesta a fost precizat în mod clar prin contract, fiind indicat atât procentul, cât si baza de calcul la care se aplica acest procent. De altfel, motivul pentru care în cuprinsul contractelor nu a putut fi indicată suma exactă ce trebuie achitată lunar este determinat de faptul ca aceasta scade de la lună la lună, întrucât procentul de 0,17 % se aplică la soldul rămas de achitat. Însă, cuantumul exact al comisionului de risc ce urma să fie achitat rezultă în mod clar din cuprinsul planului de rambursare, care face parte din fiecare contract și a fost semnat de către intimați.

In speța, intimații nu au demonstrat că ar fi existat la data încheierii contractului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile lor și ale băncii.

Criticile cu privire la cuantumul mult prea mare al acestui comision în schimbul căruia nu s-ar presta niciun serviciu, nu pot fi circumscrise unor argumente fundamentate pe dispozițiile Legii nr. 193/2000, întrucât legislația privind protecția consumatorilor exclude posibilitatea instanțelor de a verifica în ce măsură sumele de bani restituite de consumator ar fi sau nu mult prea mari și împovărătoare. In contextul unei economii libere de piață și a unui sistem financiar, care nu ar trebui să fie subordonat unor decizii, care ar putea favoriza doar una dintre părțile participante, prin stabilirea unor marje în interiorul cărora ar putea să varieze costurile angajării unui împrumut, aprecierile cu privire la cuantumul sumelor ce trebuie achitate lunar ar trebuie să fie, de plano, evitate de către instanțe și de participanții la justiție.

Operațiunea de acordare credite, ca activitate principala a instituției de credit alături de atragerea de depozite, presupune organizarea, întreținerea și monitorizarea unui ansamblu de activități administrative menite a asigura, în mod funcțional, infrastructura necesară analizării, acordării, executării și urmăririi recuperării împrumuturilor.

Mai mult, dispozițiile contractuale care reglementează posibilitatea perceperii comisionului de risc nu intră în categoria clauzelor abuzive prevăzute de art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Sub un al doilea aspect, în ceea ce privește clauza prevăzută de art. 3 lit. d) prin care a fost reglementată modalitatea în care ar putea varia dobânda contractuală, instanța urmează să observe că aceste clauze contractuale au fost expuse în mod clar, explicate atât în cuprinsul condițiilor generale cât și în cadrul condițiilor speciale. In cuprinsul contractului de credit Banca a indicat cuantumul dobânzii contractuale, a menționat data scadentei și a explicat perioada de calcul a dobânzii si modalitatea de încasare în cadrul Secțiunii 3 a Condițiilor Speciale.

Contrar susținerilor instanței de apel dobânda nu variază în funcție de politica discreționară a băncii ci, în funcție de factori externi care nu se afla sub puterea de influență a unității bancare. Pe de alta parte, împrejurarea că banca avea dreptul, nu și obligația, de a modifica dobânda în funcție de evoluția indicatorului menționat, nu poate conduce la concluzia caracterului abuziv al clauzei, în raport de modul clar și lipsit de echivoc în care este formulată clauza, cât și de împrejurarea că vizează obiectul principal al contractului.

In ceea ce privește posibilitatea băncii de a modifica nivelul dobânzii în funcție de politica sa de creditare se arată că aceasta nu era interzisă de prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Cu toate acestea, teza finala a punctului a) menționează că "prevederile acestei litere nu se opun clauzelor în temeiul cărora un furnizor de servicii financiare își rezervă dreptul de a modifica rata dobânzii plătibile de către consumator ori datorată acestuia din urmă sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, fără o notificare prelabilă, dacă exista o motivație întemeiată, în condițiile în care comerciantul este obligat să informeze cât mai curând posibil despre aceasta celeilalte părți contractante și acestea din urma au libertatea de a rezilia imediat contractul. Or, în cazul de față se observă că această prezumție de clauză abuzivă prevăzută de punctul a) nu este aplicabilă în cazul contractelor, întrucât banca s-a obligat să notifice reclamanților această modificare, obligație care, de altfel a și fost îndeplinită, așa cum rezultă din înscrisurile anexate întâmpinării.

Prin întâmpinarea depusă de reclamanți, la 10 mai 2022, s-a invocat excepția tardivității formulării recursului pârâtei, iar pe fondul cauzei s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.

Prin întâmpinarea pârâtei, depusă la 20 mai 2022, s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică, cu cheltuieli de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 21 iulie 2022, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 13 octombrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis în principiu recursurile declarate de recurenții-reclamanți H., I. și de recurenta-pârâtă R. S.A. împotriva deciziei nr. 25/2022 din 18 ianuarie 2022 pronunțată de Curtea de Apel Cluj – secția a II-a Civilă și a fixat termen pentru soluționarea recursurilor la 15 decembrie 2022 cu citarea părților, în ședința publică.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursurile declarate de recurenții-reclamanți H., I. și de recurenta-pârâtă R. S.A. sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerente:

Recursul reclamanților H. și I..

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenți are în vedere situația în care hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, context în care recurenții consideră că instanța de apel a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea normelor de drept material aplicabil în materia protecției consumatorilor, respectiv Legea nr. 193/2000 și Directiva nr. 93/13/CEE, jurisprudența CJUE.

Cu privire la clauza de risc valutar, se susține că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile Legii nr. 193/2000, reținând că această clauză "constituie o transpunere în cadrul convenției a unei dispoziții legale supletivă din dreptul intern, respective prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864 (...), care consacra principiul nominalismului monetar", fiind aplicat în mod greșit acest text de lege ca și motivarea în aplicarea principiului nominalismului, întrucât acesta nu are caracter absolut și nu interzice înghețarea cursului valutar sau conversia în RON a creditelor în valută, în acest sens indicându-se hotărârea CJUE pronunțată în cauza C-186/16 Ruxandra Paula Andriciuc și alții împotriva U. S.A..

În acest context, se susține că instanța de apel a concluzionat, în mod greșit, că este clară și inteligibilă acea clauză contractuală pentru a cărei înțelegere nu sunt necesare cunoștințe de specialitate, întrucât în domeniul protecției consumatorilor lucrurile stau altfel, sens în care se apreciază că s-a aplicat în mod greșit jurisprudența CJUE și dispozițiile Legii nr. 193/2000.

Criticile recurenților sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Cât privește riscul valutar, acesta ține efectiv de natura împrumutului în moneda străină, fiind definit în Normele Băncii Naționale a României nr. 17/2003 ca o componentă a riscului de piață, care apare din fluctuațiile pe piață ale cursului valutar, dar și în Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4/2005 privind regimul valutar.

Orice contract de credit încheiat în monedă străină poartă amprenta riscului valutar, iar clauza contestată are caracter inteligibil pentru un consumator mediu avizat, caracter care nu implică detalierea modului în care va fluctua cursul valutar pe toată perioada contractuală, întrucât acest element este deopotrivă necunoscut intimatei-pârâte.

Se mai observă că recurenții reiau alegațiile din cuprinsul cererii de apel referitoare la teoria impreviziunii și necesitatea reechilibrării contractului de către instanța judecătorească, cu toate că prin decizia recurată s-a constatat, în mod corect, că cererea de chemare în judecată s-a sprijinit pe considerentul conform căruia art. 4.1 din contractul de credit nu a fost negociat, producând un dezechilibru între părți, prin plasarea riscului valutar în sarcina împrumutatului, contrar bunei-credințe.

Așadar, în raport cu soluția primei instanțe, în mod legal s-a apreciat de către instanța de apel că respectiva clauză contestată este valabilă, în dosar ținându-se în mod corect seama de jurisprudența CJUE în cauza C-186/16 Andriciuc și alții; soluție confirmată ulterior și prin Hotărârea CJUE din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19.

În sensul celor de mai sus se reține că recurenții au beneficiat de un credit acordat în franci elvețieni ca urmare a încuviințării acestora, în calitate de consumatori, pentru că acest tip de credit era mai avantajos atât sub aspectul cuantumului acordat, cât și prin raportare la valoarea ratelor la data acordării.

Nu se poate vorbi în schimb despre reaua-credință a băncii care ar fi trebuit să informeze împrumutatul despre riscul hipervalorizării CHF, în condițiile în care evoluția cursului de schimb RON/CHF a fost constant, cu variații minime, pe o perioadă îndelungată de timp, anterioară datei acordării creditului, informațiile din piață de la momentul acordării creditului, la care au avut acces atât banca, cât și recurentul, fiind acestea, că CHF era o monedă stabilă, fapt pentru care era greu de prevăzut o hipervalorizare a cursului.

Cererea de stabilizare/înghețare a cursului de schimb CHF-LEU, așa cum se urmărește, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părți implicate, iar o asemenea cerere nu ar putea fi primită, câtă vreme legislația privind protecția consumatorului și Directiva 93/13/CEE, precum și reglementarea de drept comun (C. civ. de la 1864), nu permit intervenția instanței de judecată în acordul de voință al părților, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu și să îi modifice conținutul.

Imposibilitatea impunerii unei clauze contractuale prin hotărâre judecătorească a fost consacrată constant în practica CJUE, sens în care trebuie evocată hotărârea pronunțată în cauza 618/10 Banco Espanol de Credito S.A., singura derogare admisă de Curte fiind aceea a înlocuirii clauzei declarate nule cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

În dreptul român aplicabil raporturilor juridice în materia nulității nu există astfel de dispoziții supletive, ceea ce face ca intervenția judecătorului în contract, în sensul celor solicitate de recurent, să nu fie permisă.

Se constată că ceea ce pretind recurenții este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creșterea cursului de schimb valutar cât și pe lipsa informării lui cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situație de inferioritate față de bancă, având convingerea prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

O asemenea revizuire a efectelor contractului, bazată pe instituția impreviziunii nu a avut o consacrare expresă în C. civ. 1864, însă ea a fost recunoscută pe cale doctrinară și jurisprudențială, așa încât, aplicabilitatea ei putea fi cercetată și în prezenta speță. Cu toate acestea, spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se analizează pentru motive concomitente încheierii convenției, impreviziunea privește un contract valabil încheiat care, ca urmare a unor împrejurări independente de acțiunea/inacțiunea părților produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

În cauză nu se poate da curs solicitării de aplicare a efectelor teoriei impreviziunii, așa cum urmăresc în fapt reclamanții care doresc stabilizarea/înghețarea cursului de schimb CHF-LEU la momentul semnării contractului, care să fie valabil pe toată perioada derulării convenției.

Aceasta întrucât, teoria impreviziunii are scopul de a reforma drepturile și obligațiile părților, întinderea lor, iar prin modul de exprimare a acestui capăt de cerere nu se tinde spre un astfel de scop, ci spre dezechilibrarea contractului în sens opus, în defavoarea pârâtei, deși nicio dispoziție legală sau clauză contractuală nu o justifică.

De altfel, prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă și, din care reiese, în esență, că obligația împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a și fost obținut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenției de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar și că și-a exprimat opțiunea ca fiecare din părțile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuații monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispozițiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbește de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziții din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, și în Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene, pronunțată în cauza C-186/16 Andriciuc și alții, paragraful 29, CJUE a menționat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanței naționale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul național care se aplică între părțile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă și, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părți în această privință."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal și instanța de apel atunci când a reținut că prevederea contractuală contestată de reclamant reprezintă întocmai transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 din C. civ. 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar fi aplicat raporturilor juridice dintre părți și în lipsa mențiunilor din convenție, în sensul obligării împrumutatului să restituie suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul. Pe cale de consecință rezultă că prevederile art. 1578 din C. civ. 1864 cuprind o dispoziție legală supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord între părți.

Din această perspectivă, în mod corect, instanța de apel a mai apreciat că respectiva clauză contestată este exclusă din domeniul de aplicare al normelor de protecție, consecința fiind aceea că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acesteia.

Acest raționament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite și pe jurisprudența CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curții din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj; cerere prin care instanța de trimitere a urmărit să se lămurească și întinderea obligației de informare ce revine băncii în ceea ce privește fluctuațiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede și care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanța pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziție supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reținut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ținând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia și normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părțile contractante cu condiția să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziție nu face nicio distincție între, pe de o parte, dispozițiile care se aplică independent de alegerea părților contractante și, pe de altă parte, dispozițiile supletive.

În considerentul 36 se reține că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispozițiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiție legată de declanșarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 și 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naționale, se aplică între părțile contractante în lipsa unui acord diferit în această privință (dispoziție națională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

Ulterior, această jurisprudență a fost confirmată într-un mod lipsit de echivoc prin hotărârile preliminare pronunțate de CJUE în cauzele C-364/19 și C-87/21.

În cauza de față se observă că prevederile contractuale ale părților reprezintă transpunerea în convenție a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurentului și intimatei și în lipsa mențiunilor din contract, în sensul obligării recurentului de a restitui suma împrumutată în aceeași monedă în care i-a fost pus la dispoziție creditul.

Față de cele prezentate, având în vedere și dispozițiile legale invocate și hotărârile pronunțate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenți transpun în convenție o dispoziție legală supletivă și, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

Recursul pârâtei R. S.A..

În susținerea motivului de recurs, ce vizează nulitatea hotărârii recurate, întrucât decizia nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că hotărârea apelată nu este motivată sub aspectul criticilor aduse sentinței referitoare la soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a R. S.A..

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Acest motiv de nelegalitate vizează, prin conținutul său, nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora în considerentele hotărârii judecătorul trebuie să arate obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, în măsura în care rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reținute, întrucât instanța de apel și-a expus într-o manieră clară și convingătoare argumentația de fapt și de drept, raționamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluției de admitere a apelului pârâtei, context în care nu se poate reține critica recurentei, în sensul că hotărârea apelată nu este motivată sub aspectul criticilor aduse sentinței referitoare la soluția de respingere a excepției lipsei calității procesuale pasive a R. S.A., având în vedere că acest aspect nu are relevanță și nu îi aduce pârâtei nici un prejudiciu.

Aceasta deoarece, obiectul cauzei îl constituie constatarea caracterului abuziv al unor clauze din convenția de credit nr. x/10.09.2007, încheiată între reclamanții Angelescu și pârâta T. S.A., absorbită prin fuziune de pârâta R. S.A., iar cesiunea creanței născute în temeiul acestei convenții nu conduce la pierderea de către pârâta R. S.A. a calității sale de parte în acest contract, astfel că, aceasta și-a păstrat calitatea de împrumutător în această convenție, fiind persoana căreia reclamanții îi pot opune dreptul lor de a nu se stipula în contra lor clauze abuzive prin contractul de credit evocat.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurenta susține că decizia atacată este rezultatul încălcării normelor de drept material, specifice protecției consumatorilor, întrucât a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește încălcarea de către bancă a obligației de informare, apreciindu-se că încheierea contractului s-a făcut cu nerespectarea obligației de negociere.

Tot în același context se susține încălcarea prevederilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, în ceea ce privește soluția de constatare a caracterului abuziv al clauzelor ce reglementează perceperea unui comision de risc și modalitatea în care poate varia dobânda contractuală.

Criticile formulate pe aceste aspecte sunt nefondate, urmând a fi respinse, în considerarea următoarelor argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 4 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului și contrar cerințelor bunei-credințe, un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților", "o clauză contractuală fiind considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influențeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condițiile generale de vânzare practicate de comercianți pe piața produsului sau serviciului respectiv".

Totodată, cum art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000 stabilește, faptul că anumite aspecte ale clauzelor contractuale sau numai una dintre clauze a fost negociată direct cu consumatorul nu exclude aplicarea prevederilor prezentei legi pentru restul contractului, în cazul în care o evaluare globală a contractului evidențiază că acesta a fost prestabilit unilateral de comerciant. Dacă un comerciant pretinde că o clauză standard preformulată a fost negociată direct cu consumatorul, este de datoria lui să prezinte probe în acest sens.

De asemenea, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 prevede că orice contract încheiat între comercianți și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

Potrivit art. 4 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.

Din analiza textelor evocate reiese că o clauză contractuală este considerată abuzivă dacă întrunește trei condiții: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul; clauza să încalce exigențele bunei-credințe; clauza, prin ea însăși sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților.

În opinia recurentei, comisionul de risc a fost prevăzut în mod clar în cadrul contractului, a fost definit și explicat sub aspectul cuantumului și scopului pentru care a fost perceput: art. 5 lit. a) din condițiile speciale ale contractului de credit - "comision de risc credit 0,17% pe luna aplicat la soldul creditului, plătibil lunar în zilele de scadență, pe toata perioada de derulare a convenției de credit"; art. 3.5 din condițiile generale ale contractului de credit - "pentru punerea la dispoziție a creditului (...)".

Potrivit dispozițiilor art. 3 lit. g) din Directiva 2008/48, costul total al creditului pentru consumatori cuprinde toate costurile, dobândă, comisioane, taxe pe care trebuie să le suporte consumatorul în legătură cu contractul, iar lit. i) a textului prevede că DAE înseamnă costul total al creditului pentru consumator, exprimat ca procent anual din valoarea anuală a creditului, aceste dispoziții fiin