ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 37/2023

Ședința publică din data de 18 ianuarie 2023

Asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la 05.05.2021 înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. x/2021, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată societatea B. S.R.L., solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 280.597 RON, compusă din costuri aferente obținerii documentației pentru eliberarea Autorizației de Construire x/19.01.2021 eliberată de Primăria comunei Blejoi de 45.235,81 RON și costuri aferente procurării materialelor și execuției structurii metalice de 235.361,80 RON (47.769.8 euro) ambele în baza Promisiunii bilaterale de execuție și închiriere nr. 2/17.04.2019, reprezentând daune suferite de reclamantă și cauzate de pârâtă, ca urmare a denunțării unilaterale fără temei legal și contractual a promisiunii înainte de termen, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în baza art. 453 C. proc. civ.

Prin sentința civilă nr. 1136 din 2 noiembrie 2021 pronunțată de Tribunalul Prahova a fost admisă în parte cererea reclamantei A. S.A. împotriva pârâtei B. S.R.L., a fost obligată pârâta la plata sumei de 42.235,81 RON, reprezentând cheltuieli făcute de către reclamantă cu autorizația de construire nr. x/19.01.2021 și a fost respinsă în rest cererea, ca neîntemeiată. A fost obligată reclamanta să achite pârâtei suma de 3.988 RON cheltuieli de judecată după compensare.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel principal ambele părți.

Prin decizia civilă nr. 249 din 28 iunie 2022, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de A. S.A., ca nefondat. A admis apelul declarat de pârâta B. S.R.L, a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a respins în tot acțiunea ca neîntemeiată. A fost obligată apelanta-reclamantă să plătească apelantei-pârâte suma de 5.981 RON reprezentând contravaloare taxă judiciară de timbru și onorariu avocat redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs A. S.A.

Motivele invocate sunt, în esență, următoarele:

Recurenta-reclamantă arată că hotărârea instanței de apel este contradictorie în ceea ce privește existența sau nu a prejudiciului. În acest sens, recurenta susține că deși instanța de apel a stabilit că prin prelungirea autorizației de construire și prin edificarea construcției, sunt valorificate materialele și astfel nu poate exista un prejudiciu, în hotărârea atacată se menționează că prejudiciul există, însă nu este cel solicitat în speța dedusă judecății.

Sub un alt aspect autoarea recursului susține că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea dispozițiilor art. 1350 C. civ. și art. 1270 C. civ.

Potrivit recurentei, instanța de apel nu a dat eficiență prevederilor art. 1350 C. civ. referitoare la antrenarea răspunderii civile contractuale prin stabilirea unui cuantum al prejudiciului și nici ale art. 1270 C. civ., nefiind respectate dispozițiile art. 17 din Promisiune, înlăturându-se astfel efectele clauzei stabilite de părți privind plata daunelor interese. În opinia recurentei, prejudiciul trebuie raportat la mai multe aspecte. În acest context, autoarea căii de atac arată că pentru ducerea la îndeplinire a obiectivului Promisiunii 2, A. S.A. a procedat la achiziționarea de materiale din bugetul propriu, a folosit personalul calificat al societății exclusiv pentru executarea lucrărilor la salonul nr. 2 pentru care a achitat salarii, a plătit taxe aferente acestora către bugetul de stat, a achitat facturile utilităților folosite pentru realizarea structurii metalice, astfel încât banii societății au fost direcționați către acest proiect tocmai pentru a duce la îndeplinire obligațiile contractuale. Or, înlăturarea prejudiciului de către instanța de apel este greșită, potrivit recurentei.

Totodată, recurenta susține că prejudiciul suferit de către aceasta a fost cauzat de denunțarea unilaterală a Promisiunii de către intimata-pârâtă, la aproximativ un an de la data instituirii pandemiei, prin încălcarea obligațiilor asumate. Deși la momentul încheierii Promisiunii, părțile au agreat clauza penală de la art. 17 ultim alineat, potrivit căreia daunele să fie acordate pe cale judiciară, curtea de apel în mod nelegal nu i-a conferit niciun efect, încălcând forța obligatorie a contractului, conchide recurenta.

În final, recurenta redă dispozițiile art. 1516 alin. (1), art. 1532 și art. 1547 C. civ. și subliniază că prejudiciul cauzat acesteia de către intimata-pârâtă a fost în mod evident intenționat atât timp cât aceasta a urmărit încetarea cu rea credință înainte de termen a raporturilor contractuale prin denunțarea unilaterală.

Recurenta-pârâtă a indicat în cererea de recurs motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat nulitatea recursului pentru lipsa motivelor de recurs, iar, pe fond, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține următoarele:

Instanța supremă va respinge excepția nulității recursului, constatându-se că prin cererea de recurs au fost dezvoltate critici de nelegalitate care pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Criticile prin care recurenta-reclamantă susține că decizia atacată este contradictorie, se circumscriu motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și vor fi analizate din această perspectivă.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Articolul 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. prevede obligația instanței de a insera în cuprinsul hotărârii expunerea situației de fapt reținute pe baza probelor administrate în cauză, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-a admis, cât și cele pentru care au fost înlăturate susținerile părților. Expunerea considerentelor reprezintă garanția că hotărârea pronunțată reprezintă rezultatul unui raționament logico-judiciar, iar soluția nu a fost pronunțată într-un mod arbitrar și discreționar, și face în același timp posibilă realizarea controlului judiciar.

Dincolo de aceste aspecte teoretice, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că instanța de apel a analizat criticile formulate prin ambele apeluri declarate și a expus considerentele în susținerea soluției pronunțate, astfel cum acestea se regăsesc la filele x din hotărârea recurată.

Cu privire la critica recurentei prin care susține că hotărârea recurată este contradictorie, Înalta Curte reține că instanța de apel a pronunțat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a motivelor deduse judecății, cu respectarea prevederilor legale incidente și pe baza unui raționament ce determină în mod logic soluția din dispozitiv. Contrar susținerilor recurentei, se constată că instanța de apel a analizat în mod clar argumentele cu privire la neîndeplinirea condiției referitoare la prejudiciu, acestea regăsindu-se în considerentele deciziei recurate la fila x.

Prin urmare, Înalta Curte reține că acest motiv de casare este nefondat, instanța de apel argumentând soluția pronunțată cu respectarea cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând și aplicând în cauza dedusă judecății textele de lege și actele normative care au stat la baza adoptării soluției sale.

Cu privire la restul susținerilor recurentei din memoriul de recurs este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esențială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, deși recurenta invocă actele normative prevăzute de art. 1270 C. civ. (forța obligatorie a contractului) și art. 1350 alin. (1) și alin. (2) C. civ. (răspunderea contractuală), aspect care ar atrage incidența motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., indicat în cererea de recurs, în realitate, recurenta urmărește evaluarea probatoriului administrat în etapele procesuale de fond în scopul demonstrării unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanța de apel, fără a dezvolta adevărate critici de nelegalitate împotriva deciziei recurate.

Instanța supremă reține că nu se poate proceda la o devoluare a fondului cauzei și la o reevaluare a probatoriului administrat de instanța devolutivă pentru a se stabili o altă situație de fapt cu privire la cauzele și împrejurările în care a intervenit încălcarea obligației contractuale.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt. Se reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Totodată, nici criticile prin care se invocă prevederile art. 1516 alin. (1) C. civ. referitoare la drepturile creditorului, dispozițiile art. 1532 C. civ. cu privire la caracterul cert al prejudiciului și art. 1547 C. civ. privind vinovăția debitorului, nu se încadrează între cele prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și nu pot fi analizate prin prisma motivului de casare statuat la pct. 8, indicat în memoriul de recurs. Argumentele recurentei cu privire la îndeplinirea condițiilor răspunderii civile contractuale, reiterând aspecte legate de existența faptei ilicite și a prejudiciului sunt chestiuni de netemeinicie care nu pot face obiectul examenului de nelegalitate în recurs. Din expunerea argumentelor evocate de recurentă, respectiv susținerile referitoare la modul de desfășurare a relației contractuale dintre părți, îndeplinirea sau nu a obligațiilor contractuale, rezultă cu evidență că se readuc în discuție chestiuni de fond care depășesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Altfel spus, criticile recurentei pe stabilirea situației de fapt nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situației de fapt este atributul instanțelor devolutive.

Se tinde, așadar, la o cenzurare a aprecierii date de instanță mijloacelor de probă și la o nouă judecată a fondului, fapt ce reiese și din trimiterea pe care recurenta o face la situația de fapt, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei și a elementelor de fapt ale cauzei.

În consecință, pentru considerentele ce preced, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 249 din 28 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Față de soluția de respingere a recursului, în temeiul art. 494, raportat la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va obliga recurenta-reclamantă A. S.A. la plata către intimata-pârâtă B. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON, reprezentând onorariu avocat, conform dovezii aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 249 din 28 iunie 2022, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata către intimata-pârâtă B. S.R.L. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 4.000 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 18 ianuarie 2023.