ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 158/2025

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 25 octombrie 2022 pe rolul Tribunalului Prahova – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/105/2022, reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B S.R.L., a solicitat:

- obligarea pârâtei la plata sumei de 213.589,53 lei, reprezentând contravaloarea folosirii terenului în suprafață de 792,54 mp pentru depozitarea materialelor timp de 49 zile în perioada 28.04.2022-15.06.2022 la tariful de 5,5 lei/mp/zi, conform Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Ploiești nr. 62/2022;

- obligarea pârâtei la plata sumei de 15.016,27 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate în baza contractului de prestări-servicii înregistrat la societatea reclamantă sub nr. 10160/16.05.2022;

- obligarea pârâtei la plata dobânzilor legale aferente debitului, calculată până la data plății efective;

Tribunalul Prahova – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ si fiscal, prin sentința nr. 172 din 26 octombrie 2023, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamanta A S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B S.R.L.; pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a sumei de 15.016,27 lei, reprezentând contravaloarea lucrărilor efectuate în baza contractului de prestări-servicii nr. 10160/16.05.2022; a respins în rest cererea, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței primei instanțe, au declarat apel ambele părți, criticând-o în parte pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin apelul formulat, reclamanta A S.R.L. a solicitat admiterea apelului și, pe cale de consecință, schimbarea în parte a hotărârii apelate și obligarea intimatei-pârâte la plata sumei de 213.589,53 lei, reprezentând contravaloarea folosirii terenului în suprafață de 792,54 mp pentru depozitarea materialelor timp de 49 zile, în perioada 28.04.2022-15.06.2022, la tariful de 5,5 lei/mp/zi, conform H.C.L. nr. 62/2022, precum și la plata dobânzilor legale aferente debitului, calculate până la momentul plății efective.

Pârâta B S.R.L. a solicitat schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul respingerii capătului nr. 2 de cerere din acțiunea introductivă privind obligarea acesteia la plata sumei de 15.016,27 lei, cu titlu de contravaloare a lucrărilor efectuate de reclamantă.

Prin decizia nr. 110 din 12 martie 2024, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – Secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/105/2022, s-au respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamanta A S.R.L. și de pârâta B S.R.L. împotriva sentinței nr. 172 din 26 octombrie 2023 a Tribunalului Prahova – Secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

La data de 30 iulie 2024 s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secția a II-a civilă, sub nr. x/105/2022, recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.R.L. împotriva deciziei nr. 110 din 12 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – Secția a II-a civilă.

Recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate și, rejudecând cauza în fond, Înalta Curte de Casație și Justiție să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 213.589,53 lei (contravaloarea folosirii terenului în suprafață de 792,54 mp pentru depozitarea materialelor timp de 49 zile în perioada 28.04.2022-15.06.2022 la tariful de 5,5 lei/mp/zi, conform HCL nr. 62/2022) și la plata dobânzii legale aferente debitului, calculată până la data plății efective.

În motivare, autoarea căii extraordinare de atac a relatat istoricul litigiului, prevalându-se de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sens în care a dezvoltat următoarele critici:

Instanța de apel nu a avut în vedere faptul că societatea A S.R.L. este persoană juridică română având forma juridică de societate cu răspundere limitată; a fost înființată prin reorganizarea Administrației Domeniului Public și Privat, precum și parțial a Oficiului Public Proiect, în baza Hotărârilor Consiliului Local al Municipiului Ploiești nr. 219/28.07.2010, respectiv nr. 306/30.08.2010. Capitalul social al societății subscris și vărsat este deținut de către Unitatea Administrativ Teritorială a Municipiului Ploiești, ca asociat unic.

Prin Hotărârea Consiliului Local nr. 219/2010, respectiv nr. 306/30.08.2010 s-a stabilit că societatea este operator al serviciului de utilitate publică, de administrare a domeniului public și privat al Municipiului Ploiești, în acest sens încheindu-se contractul de delegare a gestiunii prin concesiune nr. 14782/25.08.2010, pe o perioadă de 49 de ani.

Potrivit contractului de delegare a gestiunii prin concesiunea serviciului de utilitate publică de administrare al domeniului public și privat al Municipiului Ploiești nr. 14782/25.08.2010, zonele verzi ce aparțin sau sunt în administrarea Municipiului Ploiești au fost date în administrarea reclamantei A S.R.L.

În vederea valorificării bunurilor proprietate publică transmise în concesiune, în conformitate cu dispozițiile art. 4.2., societatea A S.R.L. are dreptul de a exploata, în mod direct, bunurile ce fac obiectul contractului de delegare a gestiunii, de a încheia contracte cu terții pentru a asigura și a valorifica bunurile respective și de a încasa contravaloarea serviciului/activităților prin practicarea de prețuri și tarife aprobate prin hotărâri ale consiliului local, cu avizul comisiei de specialitate, fără posibilitatea negocierii tarifelor între reclamantă și terți (societatea având doar dreptul de a propune autorității publice locale ajustarea periodică a prețurilor și tarifelor în funcție de inflație și de influențele intervenite în costurile de operare).

Curtea de Apel Ploiești – Secția a II-a civilă, prin decizia nr. 110 din 12 martie 2024, a reținut că „acest tip de prejudiciu nu se poate raporta automat la un preț contractual (și acela doar solicitat) al închirierii terenului. Astfel, ceea ce indică reclamanta este un tarif stabilit unilateral prin Hotărârea nr. 628/2022 a Consiliului Local, tarif care însă trebuie agreat și de un cocontractant pentru a fi datorat. Pe de o parte, cum corect a indicat și instanța de fond, tariful respectiv este stabilit pentru o altă perioadă de timp (depozitări mai scurte, implicit prețul pe zi fiind, logic, mai mare), iar pe de altă parte reclamanta nu a făcut niciun moment dovada că, pentru respectiva zonă/suprafață ar fi existat posibilitatea cel puțin abstractă de închiriere, astfel încât să putem vorbi de o veritabilă lipsă de folosință, în patrimoniul reclamantei” (pagina 8, paragraful 5 din decizia recurată).

Această reținere nu poate fi primită, având în vedere că hotărârile consiliului local cuprind norme juridice prin care consiliile locale rezolvă problemele de interes local care sunt în competența lor de soluționare și, totodată, își manifestă autoritatea în comune, orașe, municipii și județe. Fiind acte de realizare a atribuțiilor conferite de lege, hotărârile consiliilor locale sunt acte administrative obligatorii și executorii.

Așadar, nu există posibilitatea unei negocieri între societatea A S.R.L. și terții cocontractanți (în speță pârâta B S.R.L.). În cazul în care pârâta nu s-ar fi sustras cu rea-credință de la încheierea formei contractuale pentru închirierea terenului, tariful ar fi fost cel prevăzut de punctul 15 al anexei nr. 8 (tarife diverse) al hotărârii menționate mai sus și anume 27,88 lei/mp/zi.

Recurenta consideră că pârâta a beneficiat de o „favoare” aplicându-se tariful pentru depozitare materiale prevăzut de punctul 8 al anexei nr. 8, respectiv 5,5 lei/mp/zi.

Instanța de apel chiar bazându-se pe logică, a reținut, în mod eronat, că „tariful respectiv este stabilit pentru o altă perioadă de timp (depozitări mai scurte, implicit prețul pe zi fiind, logic, mai mare)”. A subliniat că, indiferent de perioada de timp închiriată și de depozitările pe teren, tariful este cel stabilit și aprobat prin hotărârea consiliului local, calculat pe mp/zi.

Întrucât instanța a menționat, în considerente, că reclamanta nu a făcut dovada că pentru zona/suprafața respectivă ar fi existat posibilitatea „cel puțin abstractă de închiriere”, recurenta a reiterat prevederile contractului de delegare a gestiunii (art. 2.1 – „Obiectul contractului”), conform cărora are dreptul și obligația de a administra și de a exploata bunurile proprietate publică aferente sistemului, fiind indubitabil faptul că societatea reclamantă valorifică (închiriază) terenuri în scopul producerii de venituri la bugetul Municipiului Ploiești.

În ceea ce privește producerea unui prejudiciu și existența unui raport de cauzalitate, s-a arătat că prin simpla deținere fără drept a terenului de către pârâtă, reclamanta a fost lipsită de posibilitatea de a-și exercita asupra lui prerogativele dreptului ce i-a fost conferit prin contractul de delegare a gestiunii, de a îl poseda și folosi potrivit voinței sale, de a-i culege fructele și de a dispune de el în mod exclusiv și absolut, în limitele stabilite de legislația aplicabilă, ceea ce a produs un real prejudiciu în patrimoniul societății.

Valoarea prejudiciului suferit de societatea A S.R.L. a fost calculat în raport de tarifele percepute pentru depozitarea materialelor conform Hotărârii nr. 62/2022 a Consiliului Local al Municipiului Ploiești.

Autoarea căii de atac a solicitat să fie avută în vedere interpretarea eronată a dispozițiilor Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, de către instanța de apel, care a reținut că „astfel, începutul lipsei de folosință chiar din ziua demarării lucrărilor, în mod corect a fost constatată drept nedovedită de instanța de fond. Deși apelanta reclamantă susține că, prin însăși afișarea panoului de organizare de șantier pe teren, fără acceptul proprietarului/deținătorului de drept al acestuia și fără a încheia o forma contractuală valabilă, se dovedește lipsa de folosință a întregii suprafețe, Curtea constată că afișarea unui panou ce ocupă maxim câțiva metri pătrați (și umbrește alți câțiva) nu echivalează, în mod logic, cu folosirea a 792,54 m pătrați” (pagina 8, paragraful 10 din decizia recurată).

A precizat că PANOUL DE IDENTIFICARE A INVESTIȚIEI - Organizare de șantier în baza autorizației de construire/desființare nr. 431/24.08.2021, atestă conform legislației în vigoare, data începerii execuției lucrărilor, respectiv depozitarea materialelor și utilajelor, ca fiind 28 aprilie 2022, ceea ce echivalează cu data la care societatea a fost lipsită de folosința suprafeței de teren în cauză.

Potrivit recurentei, Curtea de Apel Ploiești a reținut, în mod greșit, că lipsa de folosință a terenului a survenit doar ca urmare a afișării panoului ce ocupa câțiva metri pătrați, fără să dea valență legislației aplicabile.

Conform Legii nr. 50/1991, orice construcție pe un teren, chiar provizorie (barăci, depozite de materiale, dormitoare muncitori), se execută cu avizul Administrației Locale.

La începerea lucrărilor, la locul construcției trebuie să existe un panou de identificare a șantierului de construcții pe care sunt înscrise date despre lucrare (denumire și adresă obiectiv, beneficiar, proiectant, constructor, număr autorizație, termen de execuție, data începerii și data finalizării construcției).

În concluzie, recurenta a arătat că lipsirea de folosință face referire la întreaga suprafață de teren împrejmuită de pârâtă, pe care aceasta și-a depozitat materialele și utilajele, iar nu doar la suprafața ocupată prin afișarea unui panou ce ocupă maxim câțiva metri pătrați și umbrește alți câțiva.

Intimata-pârâtă B S.R.L. nu a formulat întâmpinare în cauză.

Prin rezoluția din 15 octombrie 2024 s-a fixat termen la data de 23 ianuarie 2025, în ședință publică, cu citarea părților, întrucât procesul este guvernat de dispozițiile Codului de procedură civilă, în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, nefiind supus procedurii filtrului.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată, din oficiu, la termenul de judecată fixat pentru dezbaterea recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat.

Alineatul (3) al aceluiași art. stipulează că mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității.

În conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din același cod.

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii extraordinare de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea motivelor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Totodată, se cuvine a fi subliniat faptul că recursul nu este o cale de atac devolutivă, astfel încât autorul acestuia trebuie să își exprime nemulțumirea în tiparele fixate de lege, iar controlul judiciar nu se poate realiza decât dacă sunt aduse critici de nelegalitate punctuale hotărârii atacate și se arată în ce constau greșelile de judecată săvârșite de instanță, cu referire la motivele de nelegalitate expres prevăzute de lege.

Recurenta-reclamantă din prezenta cauză a indicat, în mod expres, motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte reține că ipotezele circumscrise acestui motiv de casare se referă la situațiile în care instanța aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecății sau dă o interpretare greșită textului de lege aplicabil în cauză.

Din examinarea criticilor din cererea de recurs nu rezultă că instanța de apel ar fi încălcat sau aplicat greșit vreo normă de drept material.

Încercând să se conformeze exigențelor impuse de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și să identifice pretinse norme de drept material încălcate sau aplicate greșit, recurenta-reclamantă a procedat la o expunere lipsită de rigurozitate, care nu permite identificarea pretinsei norme încălcate.

Cum criticile recurentei-reclamante legate de încălcarea dispozițiilor Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcții, de către instanța de apel vizează, în realitate, stabilirea situației de fapt, acestea nu se circumscriu niciunui motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așa cum s-a arătat, autoarea căii de atac își exprimă, în termeni generali, nemulțumirea față de hotărârea pronunțată în cauză, fără însă a evoca, în mod concret, critici care să se încadreze în motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără să combată în vreun fel argumentele instanței de apel și să invoce aspecte susceptibile de cenzură în recurs, nesocotind astfel existența judecății anterioare, ceea ce nu poate fi primit.

Susținerile recurentei-reclamante, prezentate de aceasta drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile aceleiași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care să poată fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta-reclamantă tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor sale, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, nu și al treilea grad devolutiv.

Pentru a conduce la casarea hotărârii, recursul trebuie să respecte condiția legală a motivării, în sensul indicării cu claritate a acelor critici, care, circumscrise motivelor de recurs, sunt de natură a evidenția nelegalitatea hotărârii.

Înalta Curte reamintește că instanța de recurs nu are competența de a proceda la verificarea situației de fapt stabilită prin hotărârea atacată, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta a constatat-o.

Or, curtea, însușindu-și situația de fapt reținută corect de către tribunal, a statuat că nu s-a făcut în niciun fel dovada că respectivul teren fusese vreodată sau putea fi în orice fel valorificat în modalitatea susținută de reclamantă, cu atât mai puțin la „prețul” indicat și folosit pentru estimarea prejudiciului.

Pe lângă aceste aspecte de natură sistemică în determinarea unui prejudiciu cert ca întindere, trebuie observat că și alte aspecte punctuale nu au fost determinate corect de cel ce avea, conform 249 C. proc. civ., sarcina probei (reclamanta).

Astfel, începutul lipsei de folosință chiar din ziua demarării lucrărilor, în mod corect a fost constatată drept nedovedită de instanța de fond.

Mai mult, reclamanta nu a făcut dovada că folosirea ar fi fost vreodată, pe parcursul celor 49 de zile, raportată la întreaga suprafață sau că, deși parțială, prin natura folosirii, împiedica orice altă utilizare parțială a terenului (de exemplu prin închirierea către un alt cocontractant). Simpla împrejmuire cu bandă a proprietății, cât timp nu era folosită în întregime și nu exista titlu pentru o folosință ca atare (fie și în baza unui drept de creanță) nu împiedica reclamanta să utilizeze în baza dreptului său, cel puțin suprafețele neacoperite de materiale și utilaje.

În concluzie, față de nedovedirea unui prejudiciu cert ca întindere, raportat la o lipsă de folosință reală, instanța de apel a reținut că tribunalul a constatat, în mod întemeiat, neîndeplinirea condițiilor cumulative ale art. 1357 C. civ. și a respins acest capăt de cerere principal, precum și accesoriile aferente acestuia.

Față de considerentele expuse, întrucât accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea căii de atac, dând eficiență prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), coroborate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va anula recursul declarat în cauză de recurenta-reclamantă A S.R.L. împotriva deciziei instanței de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă A S.R.L. împotriva deciziei nr. 110 din 12 martie 2024, pronunțate de Curtea de Apel Ploiești – Secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 ianuarie 2025.