ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 320/2022

Ședința publică din data de 10 februarie 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată la data de 14 octombrie 2019 (depusă la poștă la data de 11 octombrie 2019) pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă sub nr. x/2019 reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanței ca prin sentința ce va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 150.000 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință a imobilului situat în Suceava, bd. x, jud. Suceava, calculată pentru perioada 16.06.2013 - 14.10.2016, precum și la plata dobânzii legale.

Hotărârea instanței de fond:

Prin sentința civilă nr. 2475 din 8 decembrie 2020 Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis în parte cererea de chemare în judecată și a obligat pârâta la plata sumei de 146.250 euro, precum și la plata dobânzii legale penalizatoare începând cu data de 14.10.2019 până la data plății. Prin încheieri premergătoare, din datele de 29 iunie 2020, respectiv 16 octombrie 2020, instanța de fond a respins excepțiile necompetenței materiale și teritoriale și a autorității de lucru judecat.

Hotărârea instanței de apel:

Sentința de fond a fost apelată de pârâta B. S.A., criticile sale vizând atât soluțiile date excepției de necompetență materială și teritorială și excepției autorității de lucru judecat, cât și legalitatea și temeinicia hotărârii primei instanțe sub aspectul situației de fapt și a aplicării normelor de drept incidente.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, sub același număr unic.

Prin decizia civilă nr. 960 A din 28 mai 2021 Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă, reținând legalitatea și temeinicia sentinței de fond, precum și a încheierilor premergătoare prin care au fost soluționate excepțiile invocate în cauză.

Recursul:

Decizia de apel a fost recurată de pârâta B. S.A., care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea deciziei de apel și, în principal admiterea excepției autorității de lucru judecat și respingerea cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, casarea deciziei de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare.

Recurenta-pârâtă a invocat, într-un prim memoriu de recurs, motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., criticând decizia de apel sub următoarele aspecte:

A susținut că instanța de apel a pronunțat decizia cu aplicarea și interpretarea greșită a normelor de drept material, respectiv a prevederilor art. 2, art. 3, art. 64 alin. (6) teza 1 și art. 137 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, în vigoare la momentul deschiderii procedurii de insolvență - 09 iulie 2013.

A susținut, totodată, încălcarea normelor de procedură privind calificarea juridică a cererii și autoritatea de lucru judecat prevăzută de art. 430 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestor susțineri, recurenta-pârâtă a arătat că excepțiile necompetenței materiale și cea a autorității de lucru judecat nu a urmărit aplicarea dispozițiilor Legii nr. 85/2006 în afara procedurii de insolvență și declinarea cauzei la judecătorul sindic, ci evidențierea caracterului inadmisibil al cererii de chemare în judecată prin prisma autorității de lucru judecat, raportat la numeroasele hotărâri pronunțate de instanțele investite cu soluționarea dosarului de insolvență asupra aceleiași sume pretinse și în prezentul litigiu. Ceea ce a urmărit să demonstreze a fost aspectul corectei încadrări a cererii intimatei-reclamante, respectiv a aspectului dacă o creanță ce a făcut obiectul analizei administratorului judiciar și verificării ulterioare a judecătorului sindic poate face obiectul unei cereri de chemare în judecată pe calea dreptului comun.

Din această perspectivă, a arătat că o creanță născută în timpul procedurii de insolvență poate fi valorificată în cadrul acestei proceduri, conform art. 64 alin. (6) și art. 49 lit. a) din Legea nr. 85/2006. Se susține că intimata-reclamantă a urmat incipient această procedură, fără a o finaliza, în sensul că a adresat administratorului judiciar o cerere de plată, respinsă de acesta, intimata-reclamantă necontinuând demersul judiciar în fața judecătorului sindic, prin contestarea măsurii dispuse.

Ceea ce este esențial, din punctul de vedere al recurentei-pârâte este faptul că o creanță născută în timpul procedurii de insolvență este verificată, din perspectiva existenței și întinderii sale, doar în cadrul procedurii, nefiind admisibilă verificarea acesteia pe calea dreptului comun.

În acest context, a arătat că intimata-reclamantă nu avea deschisă calea dreptului comun, prin prisma autorității de lucru judecat, rezultată de hotărârile pronunțate în cadrul procedurii de insolvență. A menționat, astfel, decizia nr. 362 din 23 noiembrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Suceava în dosarul nr. x/2013, în care se argumentează inadmisibilitatea unui nou demers al aceleiași părți pentru obținerea aceleiași sume, motivat de faptul că nu se poate uza de o altă procedură de recuperare, după ce procedura prevăzută de legiuitor a fost uzată deja. De asemenea, a menționat decizia nr. 347 din 14 noiembrie 2019 pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. x/2013, prin care s-a statuat că s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că A. sa - intimata-reclamantă din prezenta cauză, nu este îndreptățită a obținerea acestor sume în condițiile în care nu și-a exercitat în termen drepturile procesuale puse la dispoziție de lege împotriva rapoartelor de activitate ale administratorului judiciar prin care au fost respinse la plată.

Prin memoriu de recurs separat, depus în termen legal, recurenta-pârâtă invocat motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 3, 7 și 8 C. proc. civ., formulând următoarele critici cu privire la decizia de apel:

Sub imperiul motivului de casare reglementata de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., solicitând casarea deciziei de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, recurenta-pârâtă a criticat modul de soluționare al excepției necompetenței materiale. Prezentând pe larg parcursul procesual al cererii de deschidere a procedurii de insolvență față de ea, recurenta-pârâtă a arătat că în mod nelegal atât prima instanță, cât și instanța de apel au soluționat excepția de necompetență materială invocată în cauză, motivat de faptul că la momentul discutării acestei excepții procedura de insolvență era închisă. De asemenea, a susținut nelegalitatea deciziei de apel și din perspectiva excepției de necompetență teritorială, arătând că și în condițiile în care această excepție nu a fost invocată prin întâmpinare, judecătorul fondului avea obligația, conform art. 131 C. proc. civ., să verifice competența proprie a instanței. A criticat, totodată și considerentele care vizau clauza atributivă de competență din contractul care a stat la baza pretențiilor intimatei-reclamante, invocând dispozițiile art. 109 C. proc. civ., conform cărora cererea de chemare în judecată împotriva unei persoane de drept privat se poate face și la instanța locului unde ea are un dezmembrământ fără personalitate juridică, raportat la care a arătat că intimata-reclamantă are dezmembrăminte și în Suceava; în plus, raportat la art. 107 C. proc. civ., acolo era locul prevăzut în contract pentru executare, în parte a obligației asumate. În același sens, a arătat că în litigii anterioare, vizând aceeași creanță, chiar intimata-reclamantă s-a adresat instanțelor de pe raza municipiului Suceava.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel sub aspectul modului de soluționare al excepției autorității de lucru judecat prin raportare la decizia pronunțată în dosarul nr. x/2013, susținând că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru reținerea acestei excepții.

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a criticat decizia de apel din perspectiva neaplicării în cauză a prevederilor art. 137 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, arătând că ulterior închiderii procedurii de insolvență nu mai pot fi solicitate creanțe născute anterior acestei proceduri și neînscrise în planul de reorganizare și, deci, instanța de drept comun nu mai era abilitată să analizeze raportul contractual și eventualele obligații neîndeplinite.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă A. S.A. a invocat excepția nulității cererii de recurs, apreciind că motivele expuse nu poate fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că în cauză nu poate fi vorba de o cerere de plată întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 85/2006, ci o acțiune de drept comun, în raport de care corect a fost stabilită competența de soluționare în favoare instanței sesizate cu cererea de chemare în judecată; a mai arătat că la momentul verificării competenței, instanța de fond a constatat că procedura de insolvență a recurentei-pârâte era închisă, astfel încât era îndreptățită la formularea acțiunii pe calea dreptului comun, nefiind fondată susținerea recurentei-pârâte vizând inadmisibilitatea demersului procesual.

Intimata-reclamantă a mai susținut că nu sunt întrunite condițiile legale pentru reținerea autorității de lucru judecat, arătând că în toate cauzele invocate de recurenta-pârâtă nu a fost analizat fondul pretențiilor sale, prima analiză de acest fel fiind făcută abia în cursul prezentului proces.

Nu au fost administrat probe noi în cursul judecării recursului.

Excepția nulității cererii de recurs a fost respinsă de Înalta Curte, fiind reținut că în cadrul criticilor expuse prin memoriile de recurs se regăsesc motive ce pot fi încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Considerentele deciziei de recurs:

Examinând legalitatea deciziei de apel, prin raportare la criticile formulate și la apărările invocate, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Nu este fondată critica recurentei-pârâte vizând greșita soluționare a cauzei sub aspectul excepției de necompetență materială (motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.).

Juridic, este corectă aserțiunea recurentei-pârâte în sensul că potrivit art. 131 C. proc. civ. judecătorul fondului este obligat la primul termen să verifice din oficiu competența instanței sesizate. De asemenea, este corectă juridic și interpretarea dată de parte dispozițiilor art. 107 C. proc. civ., în sensul că pentru stabilirea competenței se are în vedere momentul sesizării instanței, iar nu cel al soluționării excepției.

Înalta Curte reține, însă, imposibilitatea de aplicare a acestor norme cu caracter general în situația de excepție a speței de față. Este cert că la momentul depunerii cererii de chemare în judecată era încă pe rolul judecătorului sindic procedura de insolvență a recurentei-pârâte. Cauza a fost suspendată în temeiul Decretului nr. 195/2020 privind instituirea stării de urgență pe teritoriul României, la momentul repunerii pe rol procedura de insolvență fiind finalizată prin închiderea sa, conform celor dispuse prin sentința nr. 78 din 18 februarie 2020 a Tribunalului Suceava.

Unul din efectele sentinței de închidere a procedurii este cel reglementat de art. 136 din Legea nr. 85/2006, forma în vigoare aplicabilă insolvenței recurentei-pârâte, respectiv descărcarea judecătorului sindic, a administratorului și judiciar și a tuturor celorlalte persoane care i-au asistat de orice îndatoriri sau responsabilități cu privire la procedură, debitor și averea lui, creditori, titulari de garanții, acționari sau asociați.

În consecință, regulile procedurale generale invocate de recurenta-pârâtă devin imposibil de aplicat în cauză, tocmai raportat la momentul în care s-a pus în discuția părților excepția de necompetență materială invocată prin întâmpinare. Chiar dacă la momentul sesizării procedura de insolvență era în derulare, la momentul pronunțării asupra excepției de necompetență materială, așa cum legal a reținut și instanța de apel, această procedură era închisă, nemaifiind posibilă o resuscitare a sa, o eventuală declinare de competență nefiind de natură a restabili îndatoririle judecătorului sindic sau cele ale administratorului judiciar pentru a putea analiza pretențiile intimatei-reclamante. O asemenea reluare a atribuțiilor participanților la procedura insolvenței ar fi fost posibilă doar în măsura în care sentința judecătorului sindic ar fi fost casată în calea de atac; or, în speță nu se regăsește o asemenea situație și, deci, eventuala declinare de competență nu ar fi avut ca efect investirea judecătorului sindic, descărcat de atribuții prin închidere procedurii de insolvență, cu cercetarea procesului de față.

Se cuvine arătat că acele critici referitoare la calificarea obiectului cererii vor fi analizate ulterior, în cuprinsul considerentelor.

Nu sunt fondate nici criticile recurentei-pârâte vizând nelegalitatea deciziei de apel în ce privește soluția dată excepției necompetenței teritoriale. În mod legal instanța devolutivă de atac a reținut că în fața judecătorului fondului excepția de necompetență teritorială a fost fundamentată doar din perspectiva competenței judecătorului sindic în soluționare cauzei, raportat și la faptul că acesta funcționează în cadrul Tribunalului Suceava, cererea de chemare în judecată fiind introdusă pe rolul Tribunalului București. În consecință, excepția nefiind fundamentată pe dispozițiile art. 107 și art. 113 C. proc. civ. în fața judecătorului fondului, în mod legal instanța de apel a constatat nerespectarea prevederilor art. 130 alin. (3) C. proc. civ. și, respectiv decăderea părții din dreptul a invoca aceste dispoziții legale direct în calea devolutivă de atac.

Este înlăturată și critica referitoare la nelegala soluționare a excepției prin raportare la prevederile art. 131 C. proc. civ. Cu titlu de principiu, la primul termen de judecată, instanța de fond este obligată să își verifice competența generală, materială și teritorială. Această verificare, însă, are la bază acele norme care statuează asupra normelor de competență ce ar putea fi invocate din oficiu de către judecător, iar nu prin raportare la toate normele de competență. Din analiza prevederilor art. 129 și ale art. 130 C. proc. civ. se desprinde concluzia că judecătorul verifică această competență doar din perspectiva normelor care consacra caracterul de ordine publică, iar nu și în ce privește normele de competență de ordine privată. În speță, normele de competență invocate de recurenta-pârâtă vizează aspecte de ordine privată, ce nu intrau în obligația de verificare din oficiu instituită de art. 131 C. proc. civ., ele fiind strict la dispoziția părților în proces, care le pot invoca doar până la un anumit moment procedural.

Este fondată critica vizând autoritatea de lucru judecat invocată de recurenta-pârâtă care, însă, nu va fi analizată din perspectiva motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., ci sub imperiul motivului de casare reglementat de pct. 8 al aceluiași articol.

Se reține, astfel, că în mod legal instanța de apel a apreciat asupra neîntrunirii condițiilor legale ale autorității de lucru judecat, din perspectiva efectului negativ al acesteia, în litigiile anterioare nefiind analizate condițiile antrenării răspunderii contractuale, și temeinicia pretențiilor intimatei-reclamante.

Se observă, însă, că în soluționarea cauzei nu a fost avut în vedere efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, prin raportare la prevederile art. 430 alin. (1) și (2) C. proc. civ. Astfel, analizând efectul negativ al autorității de lucru judecat, instanța de apel a constatat că atât în fața judecătorului sindic, cât și în prezentul litigiu intimata-reclamantă a solicitat aceeași sumă, aferentă aceleiași perioade, dar s-a oprit cu analiza la aspectul că în fața judecătorului sindic nu a fost analizat fondul pretențiilor, fără a expune considerente și asupra chestiunilor litigioase dezlegate cu titlu definitiv în cadrul procedurii insolvenței și care au fost invocate de recurenta-pârâtă, fiind criticate și în recurs.

În continuarea raționamentului juridic, se observă că în fața judecătorului sindic a fost tranșată natura sumei solicitate, în sensul stabilirii că este o creanță născută în timpul procedurii. Se au în vedere din această perspectivă, hotărârile pronunțate de instanțele investite cu procedura de insolvență a recurentei-pârâte, invocate de aceasta pe tot parcursul procesual, pronunțate în dosarele nr. x/2013 si nr. y/2013 aflate succesiv pe rolul Tribunalului Suceava și al Curții de Apel Suceava.

Acest aspect a fost dezbătut de părți și în prezentul litigiu, fiind prezentate punctele de vedere pe tot parcursul procesual. Recurenta-pârâtă a susținut că pretenția îmbracă forma cererii de plată, așa cum a fost formulată și în fața judecătorului sindic, în timp ce intimata-reclamantă a susținut că a formulat o cerere de drept comun. Plecând de la principiul disponibilității, care aparține intimatei-reclamante, conform art. 9 C. proc. civ., problema de drept care se impune a fi dezlegată este aceea a posibilității solicitării unei sume - creanțe născute în timpul procedurii de insolvență, în perioada reorganizării judiciare, pentru care nu a fost urmată calea specială de recuperare reglementată de Legea nr. 85/2006 în forma aplicabilă procedurii - ulterior închiderii reorganizării, prin reinserția debitoarei în circuitul economic, printr-o cerere adresată instanței de drept comun.

Acesta aspect nu a fost argumentat legal de instanța de apel, deși dezbaterile părților au vizat și problema admisibilității acțiunii, prin raportare la natura creanței, precum și la soluțiile pronunțate de instanțele investite cu soluționarea insolvenței recurentei-pârâte.

Din această perspectivă, sunt fondate criticile recurentei-pârâte prin care se argumentează asupra naturii sumei solicitate prin prezentul demers judiciar ca fiind similară cererii în plată adresată inițial administratorului judiciar în procedura insolvenței.

În consecință, sunt nelegale acele considerente care statuează asupra lipsei totale de efecte ale hotărârilor pronunțate în dosarele menționate anterior, ele neîncadrându-se in ipotezele enunțate de instanța de apel, respectiv acele hotărâri care nu soluționează fondul pricinii din cauza neîndeplinirii unor cerințe cu caracter formal, care au împiedicat dezbaterea în fond a cauzei, dar care nu constituie un impediment pentru pornirea ulterior îndeplinirii condițiilor de formă, a unei noi judecăți.

Hotărârile pronunțate în procedura insolvenței, invocate de recurenta-pârâtă nu au primit soluțiile într-una din ipotezele avute în vedere de instanța de apel, ci acestea au avut la bază aspectul, necontestat de niciuna dintre părți, că intimata-reclamantă a declanșat procedura specială pusă de lege la dispoziție pentru acoperirea creanței născute în timpul procedurii, adresând cerere în acest sens administratorului judiciar, fără, însă, a o finaliza, urmare a răspunsului negativ al practicianului în insolvență, prin contestație adresată judecătorului sindic. În schimb, intimata-reclamantă a declanșat un alt litigiu, pentru aceeași creanță (dosarul nr. x/2013), soluția pronunțată neavând în vedere inadmisibilitatea parcurgerii unei proceduri prealabile acelui nou demers judiciar, ci tocmai declanșarea demersului judiciar impus de lege, și nefinalizarea acestuia. Deci, inadmisibilitatea reținută de instanțele investite în procedura insolvenței nu a avut la bază neîndeplinirea unei proceduri prealabile, proprie configurației litigiilor respective; inadmisibilitatea s-a întemeiat pe aspectul existenței procedurii speciale ce trebuia urmată pentru acoperirea creanței născute în timpul insolvenței, și neurmată de intimata-reclamantă.

Se observă, de asemenea, nelegalitatea deciziei de apel din perspectiva considerentelor care justifică admisibilitatea cererii întemeiată pe dreptul comun, motivat de faptul că neparcurgerea procedurilor reglementate de Legea nr. 85/2006 nu impietează asupra prezentului demers judiciar. Trecând peste aspectul că instanța de apel nu justifică acest argument și prin referirea la dispozițiile legale care permit acest demers, Înalta Curte reține incidența în speță a dispozițiilor art. 137 din Legea nr. 85/2006 conform cărora la data confirmării unui plan de reorganizare, debitorul este descărcat de diferența dintre valoarea obligațiilor pe care le avea înainte de confirmarea planului și cea prevăzută în plan, precum și cele ale art. 64 alin. (6) din aceeași lege. Coroborând cele două texte legale rezultă că pentru toate creanțele, cele născute anterior deschiderii procedurii și cele născute în timpul procedurii, se poate urma doar procedura specială reglementată de Legea nr. 85/2006, fără a se mai putea recurge, ulterior închiderii procedurii de insolvență, cu reinserția economică a debitorului, la o procedură de drept comun prin care să se tindă la acoperirea acelorași creanțe.

Or, în măsura în care s-a statuat definitiv de către o instanță că nu se poate recurge la o altă procedură pentru recuperarea unei creanțe, în măsura în care nu s-a uzitat procedura reglementată de lege pentru a reuși recuperarea, aceste considerente intră sub puterea de lucru judecat și se impun atât părților, cât și instanței, neexistând temei legal care să permită recurgerea la dreptul comun, câtă vreme există procedură specială reglementată în acest sens.

În măsura în care s-ar reține raționamentul juridic al instanței de apel, s-ar ajunge la situația în care creditori care fie nu și-au înscris creanțele în tabelul creditorilor, fie nu au procedat la acoperirea lor în procedura insolvenței, ulterior reiserției debitorului să promoveze litigii de drept comun, pentru a acoperi nerespectarea normelor impuse de lege în cadrul insolvenței.

Or, din economia Legii nr. 85/2006 rezultă cu claritate că în măsura în care judecătorul sindic a dispus închiderea procedurii cu reinserția debitorului, la acel moment nu mai există creanțe, fie ele anterioare sau născute în timpul procedurii, care să apese în sarcina acestuia.

Având în vedere considerentele expuse, precum și prevederile art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat în cauză, va casa decizia de apel și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. În rejudecare, instanța de apel va avea în vedere dezlegările date prin prezenta decizie, în conformitate cu dispozițiile art. 501 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei nr. 960 A din 28 mai 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2022.