ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 426/2024

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, în data de 28 ianuarie 2020, sub nr. x/2020, reclamanta Administrația Fondului Imobiliar a chemat în judecată pârâta A. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei totale de 706.955,81 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință în cuantum de 423.355,29 euro pentru perioada 06.01.2016 -20.08.2017, TVA în cuantum de 83.009,88 euro pentru perioada 06.01.2016 -20.08.2017, majorări contravaloare lipsă folosință în cuantum de 167.624,86 euro pentru perioada 06.01.2016-15.01.2020, majorări TVA în cuantum de 32.965,78 euro pentru perioada 06.01.2016 - 15.01.2020. În subsidiar, în situația în care se va considera că cererea de acordare a majorărilor este neîntemeiată, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata dobânzii legale, cu cheltuieli de judecată. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1357 alin. (1), art. 1535 alin. (1) și art. 1516 C. civ. Prin încheierea din 27 octombrie 2020, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2020, a fost admisă excepția necompetenței materiale, s-a dispus scoaterea cauzei de pe rol și înaintarea acesteia conducerii tribunalului în vederea repartizării aleatorii la una dintre secțiile a III-a, a IV-a sau a V-a civile a Tribunalului București. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, în data de 06 ianuarie 2021, sub nr. x/2020**.

Hotărârea pronunțată de prima instanță Prin sentința civilă nr. 1787 din 22 noiembrie 2021, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins cererea privind pretențiile solicitate pentru perioada 6.01.2016-27.01.2017, ca fiind prescrise, a respins cererea, în rest, ca nefondată și a luat act că pârâta solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia civilă nr. 1672A din 16 noiembrie 2022, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a admis apelul formulat de apelanta-reclamantă Administrația Fondului Imobiliar, împotriva sentinței civile nr. 1787/22.11.2021 pronunțate de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă A. S.R.L., a schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 80.138,73 euro, reprezentând contravaloarea lipsei de folosință aferente perioadei 27.01.2017-20.08.2017, precum și la plata dobânzii legale aferente până la data plății, respectiv a menținut în rest dispozițiile sentinței.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A. S.R.L., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă. Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de apel în vederea reanalizării condițiilor răspunderii civile delictuale. Printr-o primă critică, circumscrisă art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 9, art. 14, art. 397 coroborat cu art. 482 și art. 478 C. proc. civ. referitoare la dreptul de dispoziție al părților, la principiul contradictorialității și la limitele efectului devolutiv în apel. Instanța de apel s-a pronunțat plus petita în ceea ce privește obligarea recurentei la plata dobânzii penalizatoare reglementate de O.G. nr. 13/2011, în condițiile în care nu a fost sesizată cu un astfel de capăt de cerere. Prin cererea de chemare în judecată au fost solicitate "majorări" calculate în conformitate cu modelele de contract regăsite în anexele HCGMB nr. 32/20.02.2007, iar în niciun moment în cursul procesului, în primă instanță sau apel, nu a fost solicitată sau pusă în discuție aplicarea O.G. nr. 13/2011 sau a unor alte forme de daune moratorii. Dacă obiectul pretențiilor reclamantei ar fi cuprins și dobânda penalizatoare, recurenta susține că s-ar fi apărat în ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor O.G. nr. 13/2011. În consecință, recurenta a opinat că nerespectarea dispozițiilor procedurale menționate atrage nulitatea hotărârii în ceea ce privește obligarea sa la plata dobânzii penalizatoare reglementate de O.G. nr. 13/2011, vătămarea sa fiind evidentă și reprezentată de obligarea sa la plata unor sume în plus, care nu au făcut obiectul pretențiilor reclamantei. În susținerea motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta a susținut încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material care reglementează instituția răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, precum și nemotivarea modalității de calcul al prejudiciului. Despăgubirea pentru lipsa contravalorii de folosință presupune analiza îndeplinirii condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, astfel cum acestea sunt reglementare de art. 1.357 și urm. C. civ., or, prin hotărârea recurată, instanța de apel a procedat la reanalizarea condițiilor atragerii răspunderii civile delictuale cu încălcarea și aplicarea greșită a acestor dispoziții legale. În ceea ce privește fapta ilicită de ocupare a imobilului în perioada 27.01.2017-20.08.2017, instanța de apel a reținut că, potrivit considerentelor hotărârii primei instanțe, pârâta ar fi ocupat imobilul în perioada respectivă. Prin hotărârea primei instanțe s-a reținut că pârâta nu a dovedit că în perioada 27.01.2017-20.08.2017 nu ar fi ocupat imobilul, însă nu s-a reținut faptul că reclamanta, în sarcina căreia era dovedirea existenței faptei ilicite, ar fi dovedit că pârâta a ocupat imobilul în respectiva perioadă. Cu excepția controlului realizat de Poliția Locală la data de 04.05.2016 (deci anterior perioadei de referință 27.01.2017-20.08.2017), prin care s-a reținut ocuparea suprafaței de cca. 100 mp situată la parter, folosită ca depozit carte și a suprafeței de cca. 60 mp pregătită a fi folosită ca birou, reclamanta nu a dovedit în niciun alt fel faptul că pârâta ar fi utilizat sau ocupat imobilul. Așadar, instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1349 și art. 1357 C. civ. care impun existența unei fapte ilicite dovedite pentru a putea fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie. În realitate, astfel cum a reținut și prima instanță, pretențiile reclamantei vizează fapte ale locatarului B. și răspunderea contractuală și delictuală a acestuia, care a încheiat acte juridice cu privire la un drept de folosință pe care nu îl mai deținea. În ceea ce privește condiția vinovăției, instanța de apel a reținut în mod greșit culpa pârâtei, fiind astfel aplicate greșit dispozițiile art. 1352 și art. 1358 C. civ. În baza efectelor hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2015 privind litigiul dintre reclamanta AFI și B., instanța de apel a reținut că reclamanta a transmis pârâtei un drept de folosință ineficace și că pârâta ar fi ocupat în mod nelegal imobilul, însă vinovăția pârâtei trebuie apreciată prin raportare la momentul săvârșirii faptelor și la percepția subiectivă de la acel moment, în conformitate cu dispozițiile art. 1358 C. civ. Or, în perioada 27.01.2017-20.08.2017 nu exista nicio hotărâre judecătorească definitivă sau o înscriere în cartea funciară a imobilului care să contrazică garanțiile oferite de asociatul B.. Prin hotărârea recurată, s-a reținut că exonerarea de răspundere în cazul faptei victimei sau a terțului, prevăzută de art. 1352 C. civ., nu este aplicabilă în prezentul litigiu, dat fiind că pârâta ar fi putut verifica, cu "diligente minime", existența dreptului de folosință al B., fără a descrie concret ce s-ar putea înțelege prin "diligente minime", fără a se raporta la prevederi legale și a explica motivele pentru care demersurile de care se prevalează pârâta (garanțiile oferite de B. prin Acordul de asociere, relațiile obținute de la AFI imediat după încheierea Acordului de asociere referitoare la lipsa datoriilor B., lipsa unei hotărâri judecătorești definitive referitoare la dreptul de folosință, precum și lipsa oricăror înscrieri în cartea funciară a imobilului) nu reprezintă diligențe suficiente. Contrar celor reținute prin hotărârea recurată, în cauza de față sunt pe deplin aplicabile dispozițiile art. 1352 C. civ. referitoare la fapta victimei (AFI) și a terțului (B.), în condițiile în care reclamanta nu a solicitat niciodată pârâtei evacuarea din imobil, iar B. a garantat în permanență valabilitatea titlului de folosință. În continuare, recurenta a arătat că sentința civilă nr. 784/09.03.2017 pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă în anul 2019 prin respingerea apelului, cuprinde aspecte relevante care se impun cu putere de lucru judecat în prezenta cauză, hotărârea fiind depusă în primă instanțe, dar nu a fost luată în considerare de către instanța de apel. Prin această hotărâre s-a reținut legalitatea denunțării unilaterale a contractului de locațiune prin care B. a dobândit dreptul de folosință asupra imobilului, însă a fost respins capătul de cerere privind obligarea societății care a utilizat imobilul (în perioada anterioară încheierii Acordului de asociere) la plata contravalorii lipsei de folosință. Recurenta a opinat că este vorba despre o gravă neglijență și o culpă proprie a intimatei, care a omis să aducă la cunoștință recurentei-pârâte faptul că B. nu mai deținea un drept legal de folosință asupra spațiului. În acest sens, demersul reclamantei de a solicita despăgubiri de la pârâtă pentru lipsa de folosință este vădit abuziv, vinovăția acesteia din urmă nu a fost dovedită, instanța de apel aplicând în mod greșit prevederile C. civ. referitoare la această condiție de atragere a răspunderii civile delictuale. Referitor la legătura de cauzalitate și la prejudiciu, recurenta a precizat că nu a fost dovedit de către reclamantă, iar modalitatea de calcul propusă de aceasta și avută în vedere de instanța de apel este nelegală. Instanța de apel a reținut, cu aplicarea greșită a art. 1385 C. civ., că prejudiciul este cert, dat fiind amplasamentul imobilului, precum și utilizarea comercială a acestuia în trecut. În ceea ce privește calculul realizat de către instanța de apel, fără existența unei expertize tehnice în acest sens, recurenta a susținut că este nelegal, pentru că instanța de apel s-a raportat greșit la Anexa nr. 4 a HCGMB nr. 268/2010 prin care a fost modificată în parte HCGMB nr. 32/2007, în condițiile în care aceasta din urmă prevede, la art. 9, maniera în care sunt aplicabile tarifele menționate în Anexa nr. 3 și în Anexa nr. 4. Recurenta a mai susținut că instanța de apel nu a motivat decizia de a calcula prejudiciul prin raportare la contracte de colaborare/asociere încheiate cu Primăria (conform art. 4 din HCGMB, pentru care sunt aplicabile valorile din Anexa nr. 4), iar nu prin raportare la Contracte de închiriere încheiate cu persoane fizice sau juridice (conform art. 2 din HCGMB, pentru care sunt aplicabile valorile mult mai mici din Anexa nr. 3). Reclamanta nu a dovedit în niciun mod prejudiciul invocat și nici că exploatarea imobilului s-ar fi realizat în maniera prevăzută la art. 4 din HCGMB nr. 32/2007, motiv pentru care soluția instanței de apel este nelegală și nemotivată. Instanța de apel s-a raportat la suprafețe care nu sunt cuprinse în Acordul de asociere (1009 mp teren și 774,25 mp construcție) și a aplicat terenului tariful prevăzut de Anexa nr. 4 pentru construcție și viceversa, fără a se raporta la suprafețele menționate în procesul-verbal de inspecție nr. x/04.05.2016 și în adresa nr. x/23.05.2016 care erau utilizate la data de 04.05.2016, respectiv suprafața de cca. 100 mp situată la parter folosită ca depozit carte și suprafața de cca. 60 mp. A mai susținut recurenta că instanța de apel a adăugat în mod nelegal penalitățile calculate în conformitate cu O.G. nr. 13/2011, în condițiile în care aceste sume nu au făcut obiectul cererii introductive formulate de reclamantă. În concluzie, recurenta a susținut că instanța de apel a calculat greșit prejudiciul în valoare de 80.138,73 euro, care în opinia sa nu există sau trebuia calculat în baza unei expertize de specialitate, nesolicitate de reclamantă în cursul prezentului litigiu.

Apărările formulate în cauză În data de 29 septembrie 2023, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Cu privire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a arătat că instanța de apel nu s-a pronunțat plus petita și nu au fost încălcate normele de procedură indicate de recurentă, deoarece reclamanta a solicitat, în subsidiar, dacă instanța va aprecia ca fiind neîntemeiate majorările de întârziere, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale. A mai susținut că nu pot fi reținute nici motivele prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând a se reține aplicabilitatea prevederilor art. 486 lit. d) din cod, respectiv că nu pot fi puse în discuție în recurs aspectele referitoare la perioada pentru care au fost solicitate pretențiile și nici cele cu privire la perioada până la care a fost ocupat imobilul în litigiu, întrucât aceste aspecte au intrat sub autoritatea de lucru judecat având în vedere că pârâta nu a formulat apel în acest sens, criticile invocate fiind formualte omisso medio. În privința faptei ilicite, a susținut că din sentința pronunțată rezultă contrariul celor afirmate de recurentă, și cum aceasta nu a formulat apel împotriva celor reținute de prima instanță, a considerat că și această critică este inadmisibilă. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând recursul, în raport cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte reține următoarele: Cu prioritate, față de conținutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului. În calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial). Pe de altă parte, principiul legalității căilor de atac impune a se reține că asemenea demersuri procedurale trebuie exercitate în coordonatele pe care legea le-a conferit acestora, nici părțile și nici instanțele de control judiciar nefiind îndreptățite să invoce, respectiv să analizeze aspecte care nu respectă condițiile pe care legea le-a stabilit relativ la exercitarea și judecata căilor de atac efectiv promovate. Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reține că, în speță, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanțele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situației de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privința probelor administrate la judecata în fond. Împrejurarea că recurenta a formulat critici care tind a provoca o astfel de reevaluare a probelor și respectiv a situației de fapt, nu poate determina legala învestire a instanței de recurs spre a proceda la analiza acestora, pentru că respectivele critici au fost formulate cu neobservarea limitelor ce sunt impuse prin normele procedurale enunțate în precedent și a întinderii dreptului ce îi este conferit prin lege de a deduce judecății în recurs, aspecte care au aptitudinea de a fi circumscrise motivelor de casare reglementate prin art. 488 C. proc. civ. Tot cu titlu preliminar, instanța de recurs constată că prin întâmpinare intimata-reclamantă a invocat formularea omisso medio a criticii privind perioada pentru care se solicită pretenții, respectiv perioada până la care a fost folosit spațiul, precum și a criticii privind inexistența faptei ilicite (de la pagina 7 din cererea de recurs), raportat la considerentele primei instanțe (de la pagina 12) care a apreciat că pârâta nu a dovedit că în perioada 27.01.2017-20.08.2017 nu a ocupat imobilul. Această apărare a intimatei-reclamante se referă așadar la pretențiile solicitate pentru perioada 27.01.2017-20.08.2017, apreciată ca nefiind prescrisă de către instanțele de fond, respectiv la aspecte considerate intrate sub autoritate de lucru judecat în ceea ce privește ocuparea de către pârâtă a imobilului în perioada anterior indicată. Analizând apărarea intimatei, se observă că prima instanță a apreciat că pretențiile aferente perioadei 06.01.2016-27.01.2017 sunt prescrise (soluția fiind confirmată de către instanța de apel), iar cu privire la perioada 28.01.2017-20.08.2017 a reținut că trebuie analizate condițiile răspunderii civile delictuale. În ceea ce privește fapta ilicită, prima instanță a reținut că pârâta a ocupat imobilul în baza contractului de asociere în participațiune încheiat cu B., aflând că dreptul de folosință nu mai aparține B. la data la care i s-a comunicat de către reclamantă adresa nr. x/14.12.2016. Procedând, în continuare, la analiza situației ocupării imobilului în perioada 28.01.2017-20.08.2017, când se afirmă de către reclamantă că B. a încheiat un alt contract de asociere în participațiune, prima instanță a apreciat că "deși pârâta afirmă că nu a mai ocupat imobilul, această afirmație nu este dovedită, rezultând doar că spațiul a fost restrâns conform actului adițional din data de 21.07.2017." Însă, tribunalul a considerat că pârâta a deținut un titlu valabil de ocupare a imobilului reprezentat de contractul de asociere, astfel cum a fost modificat prin actul adițional, motiv pentru care s-a apreciat că fapta ilicită presupus a fi săvârșită de pârâtă nu există, ocuparea de către aceasta realizându-se în cadrul exercitării normale a dreptului subiectiv rezultat din contractul de asociere în participațiune. Având în vedere soluția de respingere a cererii formulate de reclamantă privind pretențiile aferente perioadei 28.01.2017-20.08.2017, calea de atac a apelului a fost exercitată doar de către reclamantă, iar considerentele relative la folosința efectivă a spațiului de către pârâtă nu au fost contestate. În acest sens, instanța de apel a apreciat că aspectele reținute de prima instanță referitoare la ocuparea spațiului de către pârâtă până la 20.08.2017, în baza contractului de asociere în participațiune încheiat cu B., nu au făcut obiectul unor critici în calea de atac, motiv pentru care constatările primei instanțe în această privință nu pot face obiect de analiză în apel, efectul devolutiv al apelului fiind limitat, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., la criticile formulate, expres sau implicit, de apelant. Din acest punct de vedere, Înalta Curte constată că, raportat la dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. coroborate cu art. 483 din același cod, criticile formulate de recurenta-pârâtă cu privire la considerentele primei instanțe prin care s-a reținut că aceasta a ocupat spațiul în perioada 28.01.2017-20.08.2017 sunt inadmisibile, întrucât nu au făcut obiectul analizei în etapa procesuală a apelului, fiind invocate omisso medio și având, totodată, autoritate de lucru judecat. Luând în examinare, în continuare, critica recurentei prin care a invocat încălcarea de către instanța de apel a normelor de procedură cuprinse în art. 9, art. 14, art. 397 coroborat cu art. 482 și art. 478 C. proc. civ., referitoare la dreptul de dispoziție al părților, principiul contradictorialității și limitele efectului devolutiv al apelului, se constată că, deși poate fi circumscrisă motivul de recurs invocat - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nu este fondată. Procesul civil este guvernat de principiile disponibilității, contradictorialității și publicității dezbaterilor, precum și de principiul respectării dreptului la apărare, care reprezintă adevărate garanții procesuale ale părților litigante. Disponibilitatea reprezintă posibilitatea conferită de lege părților de a sesiza autoritățile judiciare, de a dispune de obiectul litigiului și de mijloacele de apărare, sens în care judecătorul nu poate soluționa un litigiu decât în baza cererii părții interesate și numai în limitele sesizării. În acest sens, art. 9 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților și, corelativ, art. 22 alin. (6) C. proc. civ. impune ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut. Contradictorialitatea, reglementată de art. 14 din C. proc. civ., domină întreaga activitate de soluționare a litigiului și impune ca nicio măsură să nu fie ordonată de instanță înainte ca aceasta să fie pusă în discuția părților, cărora trebuie să le fie acordată posibilitatea de a-și susține și argumenta cererile, de a invoca probe, de a combate dovezile solicitate de adversar, de a ridica și combate excepțiile de procedură. Principiile menționate sunt o componentă a dreptului la un proces echitabil, consacrat prin dispozițiile art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit cu care "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptată împotriva sa". Încălcarea principiilor enunțate și neexaminarea integrală a capetelor de cerere și a temeiurilor juridice distincte care le justifică și cu care o instanță a fost învestită semnifică încălcarea însăși a substanței dreptului de acces la un tribunal, cu consecința producerii unei vătămări procesuale care nu poate fi înlăturată altfel decât prin casarea în totalitate a hotărârii recurate și reluării judecății. Aplicând aceste principii prezentei cauze, cu luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale acesteia, Înalta Curte reține că, în litigiul dedus judecății, reclamanta Administrația Fondului Imobiliar a învestit instanța cu o cerere având ca obiect acordarea contravalorii lipsei de folosință a imobilului situat în București, Calea x sector 1, în cuantum de 423.355,29 euro pentru perioada 06.01.2016 -20.08.2017, TVA în cuantum de 83.009,88 euro pentru perioada 06.01.2016 -20.08.2017, majorări contravaloare lipsă folosință în cuantum de 167.624,86 euro pentru perioada 06.01.2016-15.01.2020, majorări TVA în cuantum de 32.965,78 euro pentru perioada 06.01.2016 - 15.01.2020. În subsidiar, reclamanta a solicitat ca, în situația în care se va considera că cererea de acordare a majorărilor este neîntemeiată, pârâta să fie obligată la plata dobânzii legale, cu cheltuieli de judecată. Pentru capătul subsidiar de cerere, reclamanta nu a indicat temeiul juridic care stă la baza solicitării de acordare a dobânzii legale, însă acest aspect nu împiedică instanța să soluționeze cererea și să procedeze la încadrarea juridică a solicitării. Astfel, instanța de apel a apreciat cuantumul prejudiciului la valoarea totală de 80.138,73 euro, la care a adăugat dobânda legală prevăzută de O.G. nr. 13/2011 privind acordarea dobânzii legale remuneratorii și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, acordată până la data plății efective. Prin urmare, era obligația instanței de apel să se pronunțe asupra capătului de cerere, formulat într-o teză subsidiară, privind acordarea dobânzii legale, chiar dispozițiile art. 397 alin. (1) din C. proc. civ., invocate de recurentă, prevăzând că instanța este obligată să se pronunțe asupra tuturor cererilor deduse judecății. În consecință, se constată caracterul nefondat al acestui motiv de recurs, hotărârea instanței de apel fiind dată cu respectarea normelor de procedură cuprinse în art. 9, art. 14, art. 397 coroborat cu art. 482 și art. 478 C. proc. civ., recurenta neputând susține că instanța de apel ar fi încălcat principiul contradictorialității, întrucât a acordat cuvântul asupra apelului în ansamblul său, dar nici limitele efectului devolutiv al apelului, instanța pronunțându-se în limitele învestirii, prin cererea de apel apelanta-reclamantă reiterând solicitarea de obligare a pârâtei la plata dobânzii legale. Circumscris motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurenta a susținut încălcarea și aplicarea greșită de către instanța de apel a normelor de drept material care reglementează instituția răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, precum și nemotivarea modalității de calcul al prejudiciului. Situația de fapt, care nu mai poate fi reapreciată în recurs, relevă că, prin demersul judiciar ce a învestit instanța de judecată, reclamanta a urmărit, în cadrul acțiunii în răspundere civilă delictuală, obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință pentru perioada 06.01.2016-20.08.2017 și a dobânzii legale aferente, în ipoteza în care se vor respinge majorările calculate de reclamantă. Prima instanță a respins ca prescrise pretențiile solicitate pentru perioada 06.01.2016-27.01.2017 și ca nefondată pentru restul pretențiilor, reținând în esență, că pârâta a ocupat imobilul în perioada menționată de reclamantă în baza contractului de asociere în participațiune, sens în care nu sunt întrunite în mod cumulativ elementele răspunderii civile delictuale. Instanța de apel, prin decizia recurată, a admis apelul reclamantei și a schimbat, în parte, sentința apelată, în sensul că a admis cererea privind obligarea pârâtei la contravaloarea lipsei de folosință pentru perioada 27.01.2017-20.08.2017, precum și la plata dobânzii legale aferente până la data plății, menținând în rest dispozițiile sentinței. Pentru a hotărî astfel, această instanță a reținut, în esență, că trebuie stabilit dacă pârâta deținea dreptul de a folosi imobilul, în concret dacă acest drept exista în patrimoniul persoanei care, prin contractul de asociere în participațiune, l-a pus la dispoziția sa. Astfel, instanța a apreciat că, potrivit celor reținute prin sentința nr. 784/09.03.2017, prounțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, dreptul de folosință asupra imobilul nu se mai afla în patrimoniul B. la data când acesta s-a obligat prin contractul de asociere din 06.01.2016 să pună la dispoziția pârâtei dreptul de a folosi imobilul, iar aceasta din urmă a luat cunoștință de această situație la sfârșitul anului 2016, când i-a fost comunicată de către reclamantă adresa emisă în 14.12.2016, motiv pentru care nu se poate reține în sarcina pârâtei, anterior acestei date, încălcarea culpabilă a dreptului apelantei-reclamante, în sensul ocupării ilicite a imobilului. Cu privire la ocuparea imobilului de către pârâtă în perioada 27.01.2017-20.08.2017, instanța de apel a apreciat corect că acest aspect a fost reținut cu autoritate de lucru judecat de către prima instanță, nefiind contestat prin cererea de apel de către reclamantă. În atare situație, fapta ilicită reținută de instanța de apel în sarcina pârâtei a constat în ocuparea fără drept a imobilului aparținând reclamantei Administrația Fondului Imobiliar, cu toate că a fost notificată de aceasta prin adresa din 14.12.2016, prin care i s-a adus la cunoștință că reclamanta a solicitat încetarea raporturilor contractuale cu locatara B. din cauză că aceasta a încheiat mai multe contracte de asociere în participațiune în baza cărora a obținut profit în dauna municipalității, iar notificările de încetare a raporturilor contractuale fac obiectul dosarului nr. x/2015 Instanța de apel a apreciat corect că, anterior adresei din 14.12.2016, pârâta nu poate fi trasă la răspundere, însă ulterior acestui moment în sarcina acesteia sunt antrenate elementele răspunderii civile delictuale, dispozițiile art. 1349 și art. 1357 din C. civ. fiind corect aplicate în cauză. În ceea ce privește vinovăția, recurenta a susținut încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1352 și art. 1358 din C. civ., învederând exonerarea de răspundere în cazul faptei victimei sau a terțului. Textul art. 1352 C. civ., invocat de recurentă, reglementează incidența cauzelor străine, respectiv fapta victimei sau a terțului, drept cauze exoneratoare de răspundere, statuând că faptele acestora înlătură răspunderea chiar dacă nu au caracteristicile forței majore, ci doar pe cele ale cazului fortuit, însă numai în cazurile în care, potrivit legii sau convenției părților, cazul fortuit este exonerator de răspundere. De regulă, pentru ca fapta terțului sau a victimei să fie exoneratoare de răspundere, aceasta nu trebuie să-i fie imputabilă debitorului, adică, în ceea ce îl privește pe debitor, să întrunească cerințele forței majore, afară de cazurile în care, potrivit legii sau convenției părților, cazul fortuit este exonerator de răspundere. Or, în cauză, instanța de apel a apreciat că aspectul la care face referire pârâta nu se înscrie în ipoteza prevăzută de art. 1352 C. civ., în care intimata-pârâtă ar fi fost exonerată de răspundere ca urmare a faptei unui terț, întrucât cele susținute de parte nu îndeplinesc cerințele prevăzute de lege (neavând caracterul unui caz fortuit), câtă vreme avea cunoștință de calitatea de locatar al asociatului său și putea verifica oricând cu diligențe minime existența dreptului de folosință al acestuia. Recurenta s-a plâns de faptul că instanța de apel nu a explicat ce înțelege prin "diligențe minime", însă acest aspect nici nu trebuia explicat, fiind evident că se referea la minime demersuri pe care partea ar fi trebuit să le întreprindă în aflarea dacă asociatul său deține un titlu locativ cu privire la imobilul în cauză, toate acestea în contextul în care chiar reclamanta o înștiințase prin adresa din 14.12.2016 cu privire la denunțarea contractelor de închiriere încheiate cu co-contractantul pârâtei. Așadar, este nefondată critica privind modul de apreciere asupra vinovoției pârâtei, de către instanța de apel, dispozițiile art. 1352 și art. 1358 C. civ. fiind corect aplicate în cauză. Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu a avut în vedere, la pronunțarea hotărârii, sentința civilă nr. 784/09.03.2017, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2015, deși a fost depusă, cu titlu de jurisprudență, în fața primei instanțe. Contrar criticii recurentei, se constată că instanța de apel a analizat hotărârea menționată și a apreciat că situația de fapt expusă de apelanta-reclamantă rezultă din cuprinsul acestei sentințe prin care a fost soluționată cererea de evacuare formulată împotriva B., unde s-a reținut că, prin notificarea nr. x/29.06.2015, Administrația Fondului Imobiliar a comunicat B. denunțarea unilaterală a contractelor de închiriere, solicitându-i ca în termen de 30 de zile să părăsească spațiul, notificarea fiind primită de locatar la data de 14.07.2015, astfel că cele două contracte au încetat la expirarea termenului de preaviz de 30 de zile de la primirea notificării de denunțare a contractelor. Referirea recurentei la sentința nr. 784/09.03.2017 a fost formulată din perspectiva faptului că în respectivul dosar instanța a respins capătul de cerere privind obligarea societății care a utilizat imobilul (în perioada anterioară încheierii acordului de asociere din prezenta cauză) la plata contravalorii lipsei de folosință. Practic, recurenta a susținut ca, similar cu ceea ce s-a dispus în dosarul respectiv, să se respingă capătul de cerere privind obligarea sa la pretențiile constând în lipsa de folosință. Înalta Curte reține că fiecare decizie de speță trebuie înțeleasă în contextul cauzei în care a fost pronunțată și a situației de fapt reținute de instanțele respective. Astfel, în prezenta cauză a fost valorificat efectul pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței nr. 784/09.03.2017, exclusiv cu privire la situația de fapt ce expune relațiile contractuale dintre reclamanta din prezenta cauză și B., însă spre deosebire de ceea ce s-a dispus în acel dosar, în pricina dedusă judecății s-a dispus obligarea societății care a utilizat imobilul la plata contravalorii lipsei de folosință. Pentru a lămuri de ce nu s-a procedat la fel ca în dosarul anterior în care societatea care a utilizat imobilul a fost exonerată de la plata contravalorii lipsei de folosință este necesar a se prezenta situația de fapt reținută în litigiul nr. x/2015. Astfel, prin sentința civilă nr. 784/09.03.2017, pronunțată de Tribunalul București în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin respingerea apelului, s-a reținut, în esență, că prin adresa nr. x/12.01.2005, AFI a comunicat B. ca, în baza art. 1437 C. civ., contractul de închiriere nr. x/16.07.1990 se află în derulare prin tacita relocațiune, nefiind necesară prelungirea valabilității acestuia. Între B. și C. S.R.L. a intervenit contractul de asociere în participațiune nr. x/6.10.2006, prin care părtile s-au angajat să exploateze comercial imobilul din Bucuresti, Calea x, deținut de B. în baza contractului de închiriere nr. x/16.07.1990. S-a mai reținut că între Administrația Fondului Imobiliar și C. S.R.L. a intervenit convenția înregistrată la AFI sub nr. x/24.05.2011, prin care C. s-a obligat, prin proprie și unilaterală voință, să plătească către AFI chiria aferentă imobilului din Bucuresti, Calea x, ce face obiectul contractului de închiriere încheiat între AFI, în calitate de locator, și B., în calitate de locatar. Plățile urmau a fi facute numai pentru perioada începând de la 1.10.2011, în cuantumul prevăzut în contractul de închiriere încheiat între AFI și B.. De asemenea, părțile au precizat că promisiunea de plată asumată de C. este un angajament voluntar și unilateral care se circumscrie instituției gestiunii intereselor altuia (B.), iar pârâta C. putea renunța oricând fără daune la efectuarea plăților, AFI neavând nicio posibilitate legală sau convențională de a solicita plata de la C.. Totodată, s-a reținut că, prin notificarea nr. x/29.06.2015, AFI a comunicat B. denunțarea unilaterală, conform art. 1436 alin. (2) C. civ., a contractelor de închiriere nr. x/16.07.1990 și nr. y/09.02.1994, precum și a fișei de calcul din data de 1.01.2007, solicitându-i ca în termen de 30 de zile să părăsească spațiul. Prin notificarea nr. x/3.11.2015, AFI a comunicat către C. că înțelege să denunțe convenția de gestiune în interesul altuia înregistrată sub nr. x/24.05.2011 cu începere din data de 01.12.2015. Această situație de fapt a fost reținută cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză. Prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2015, reclamanta AFI a solicitat obligarea pârâtei C. la plata contravalorii lipsei de folosință a spațiului aferentă perioadei aprilie- octombrie 2015, susținând că pârâta a săvârșit o faptă ilicită ocupând, fără a avea un titlu, spațiul din Bucuresti, Calea x. Raportat la situația de fapt expusă, instanța respectivă a apreciat că reclamanta cunoștea și a fost de acord cu ocuparea spațiului de către pârâta C., aceasta din urmă obligându-se să achite chiria direct către reclamanta AFI, motiv pentru care a respins cererea de angajare a răspunderii civile delictuale a acelei pârâte. Spre deosebire, în cauza dedusă judecății, pârâta a încheiat contractul de asociere în participațiune cu B. în data de 06.01.2016, când aceasta din urmă nu mai deținea un titlu locativ, întrucât la data de 14.07.2015 i s-a comunicat notificarea nr. x/29.06.2015 emisă de reclamantă prin care a fost încunoștințată cu privire la denunțarea unilaterală a contractelor de închiriere, conform art. 1436 alin. (2) C. civ., solicitându-i ca în termen de 30 zile să părăsească spațiul. În acest context, se observă că situația de fapt reținută în cele două litigii cu privire la contractele de asociere în participațiune este diferită raportat la regimul juridic al contractelor de închiriere încheiate de reclamantă cu B., aceasta fiind rațiunea pentru care în litigiul anterior nu s-a atras răspunderea civilă delictuală a societății contractante, cum s-a întâmplat în prezenta cauză. În fine, în ceea ce privește critica privind stabilirea prejudiciului de către instanța de apel, susținând recurenta aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1385 C. civ. referitoare la întinderea reparației, se constată că este, de asemenea, nefondată. Recurenta a criticat cuantumul prejudiciului stabilit de instanța de apel în temeiul Anexei nr. 4 a HCGMB nr. 268/2010, arătând că instanța nu a motivat de ce s-a raportat la contracte de colaborare/asociere încheiate cu Primăria, iar nu la contracte încheiate cu persoane fizice sau juridice potrivit Anexei nr. 3, respectiv de ce s-a raportat la suprafețe care nu sunt cuprinse în acordul de asociere (1009 mp teren și 774,25 mp construcție), fără a se referi la suprafața de 100 mp situată la parter ca depozit de carte și la cea de 60 mp ce urma a fi folosită ca birou. Această critică, deși poate fi circumscrisă motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., întrucât pune în discuție o pretinsă nemotivare a modalității de stabilire a prejudiciului, dar și o aplicare greșită a normelor de drept material care reglementează întinderea reparației, este nefondată. Instanța de apel a expus în cuprinsul deciziei recurate argumente pertinente cu privire la caracterul cert al prejudiciului suferit de reclamantă, iar cu privire la întinderea prejudiciului a arătat că suma cu titlu de chirie ce ar fi fost obținută de reclamantă pentru spațiul ocupat de pârâtă este supusă reglementării speciale adoptate prin hotărâri ale Consiliului General al Municipiului București, având în vedere regimului juridic al imobilului, aflat în proprietatea municipiului București și în administrarea reclamantei Administrația Fondului Imobiliar. Astfel, în ceea ce privește criteriul de stabilire a prejudiciului, instanța de apel a luat în calcul suprafețele indicate în contractul de asociere în participațiune, iar cu privire la cuantum a avut în vedere valoarea unitară prevăzută de Anexa nr. 4 a HCGMB nr. 268/2010, în vigoare în perioada de referință, expunând un calcul detaliat prin raportare la valoarea în euro stabilită pe mp pentru construcții și pentru teren. Prin urmare, critica recurentei în sensul că instanța de apel s-a raportat la Anexa nr. 4 și nu la Anexa nr. 3 nu are relevanță în cauză, pentru că instanța s-a raportat la un cuantum general, aplicabil prin analogie, care era cel mai apropiat criteriu legal pe care îl putea aplica la situația de față, ținând cont de regimul juridic al terenului și de activitatea desfășurată de pârâtă, astfel cum a fost indicată la art. 1.2 din contractul de asociere în participațiune. Se constată că în mod corect instanța de apel nu a stabilit cuantumul prejudiciului în baza Anexei nr. 3 la HCGMB nr. 32/20.02.2007, aflată la dosarul primei instanțe, deoarece din cuprinsul acesteia rezultă stabilirea prețurilor de închiriere pentru alte tipuri de activități decât cele desfășurate de pârâtă. De asemenea, așa cum reiese cu evidență din preambulul acestei anexe, tarifele respective au fost stabilite pentru cei care dețineau contracte de închiriere, or, în speță, așa cum rezultă din cele ce preced, pârâta nu avea un contract de închiriere valabil încheiat, întrucât co-contractantul său nu mai deținea un titlu locativ cu privire la imobil cu mult înainte de încheierea contractului de asociere în participațiune. Din acest motiv, instanța de apel s-a referit la Anexa nr. 4 care reglementează tarifele pentru utilizarea spațiilor cu altă destinație decât aceea de locuință și a terenurilor aferente, arătându-se la art. 7 din HCGMB nr. 32/2007 că pentru profilurile de activitate care nu se regăsesc în Anexa nr. 3 se vor aplica tarifele din Anexa nr. 4. Prin urmare, hotărârea recurată cuprinde o motivare a modalității de calcul a prejudiciului fiind respectate exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar dispozițiile de drept material indicate de recurentă nu au fost încălcate. Pentru aceste considerente, constatând că motivele de recurs invocate sunt nefondate în ansamblul lor, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză.