ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1146/2024

Ședința publică din data de 23 mai 2024

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la 28.01.2021, sub nr. x/2021, reclamanta Administrația Fondului Imobiliar a chemat-o în judecată pe pârâta A. S.R.L. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să fie obligată pârâta la plata sumei de 320.472,08 RON (din care 264.056,7 RON contravaloare lipsă folosință spațiu restantă, 50.170,76 RON TVA și 6.244,62 RON dobândă legală) și la plata sumei de 91.359,04 euro (din care 63.921,69 euro contravaloare lipsă folosință spațiu restantă, 12.206,02 euro TVA, 12.784,34 euro majorări și 2.446,99 euro TVA la majorări). În subsidiar, în cazul neacordării majorărilor, se solicită dobânda legală.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1385 C. civ., art. 183 alin. (2) și (4) Codul de procedură fiscală, O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 7373/17.09.2021 s-a admis de către Judecătoria Sectorului 5 București excepția de necompetență materială, cauza fiind declinată în favoarea tribunalului.

Prin sentința civilă nr. 141/25.01.2023, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă s-a admis excepția de prescripție extinctivă; s-a respins, în parte, cererea formulată de reclamanta ADMINISTRATIA FONDULUI IMOBILIAR în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L., în ce privește sumele pretinse pentru perioada anterioară datei de 28.01.2018, ca prescrisă, și s-a respins, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, a formulat apel reclamanta ADMINISTRAȚIA FONDULUI IMOBILIAR.

Prin decizia nr. 1501 din 13 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost admis apelul formulat de apelanta-reclamantă ADMINISTRATIA FONDULUI IMOBILIAR împotriva sentinței civile nr. 141/25.01.2023, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2021. A fost schimbată, în parte, sentința Tribunalului, în sensul că: a fost admisă în parte cererea; s-a dispus obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei 21.307,23 euro, în echivalent RON la data plății, la cursul stabilit de BNR, reprezentând contravaloare lipsă de folosință pentru perioada ianuarie- iulie 2018 și a dobânzii legale calculate de la data scadenței și până la data achitării efective.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 264.056,7 RON, contravaloare lipsă de folosință pentru perioada august 2018-mai 2020 și a sumei de 6.244,62 RON, dobânda legală calculată până la data de 01.06.2020.

A fost obligată intimata-pârâtă la plata către apelanta-reclamantă a sumei de 50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta A. S.R.L. solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului și modificarea în tot a soluției pronunțate prin decizia atacată, în sensul respingerii apelului declarat de AFI și al menținerii soluției pronunțate de Tribunalul București prin sentința civilă nr. 141/25.01.2023.

Cu titlu prealabil, recurenta arată că soluția respingerii cererii de reexaminare formulată de ADMINISTRAȚIA FONDULUI IMOBILIAR de către instanța de apel este corectă, însă stabilirea cuantumului minim al taxei juduciare de timbru la 20 RON în apel nu are temei legal.

Precizează că obiectul cauzei îl reprezintă pretenții rezultate dintr-o pretinsă utilizare a unui imobil teren de către recurenta-pârâtă, situație care ar rezulta dintr-un raport juridic de drept civil, iar reclamanta nu a făcut dovada că asemenea sume reprezintă venituri publice.

În acest context, potrivit art. 23 alin. (1) lit. b) raportat la art. 2 din O.U.G. nr. 80/2013, AFI ar fi trebuit să timbreze cu 1/2 din valoarea taxei judiciare de timbru de la fond, nu cu 20 RON. Or, la fond, AFI nu a achitat nicio taxă de timbru, invocând art. 30 din O.U.G. nr. 80/2013, raportat la pretinsul răspuns al Ministerului Economiei și Finanțelor dat la adresa nr. x/15.05.2008 și înregistrat la CGMB sub nr. x/19.05.2008.

Mai arată și că, potrivit deciziei nr. 747/23.11.2017 a Curții Constituționale, referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 30 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, acțiunile care au ca obiect pretenții ale instituțiilor publice, pot fi exonerate de plata taxelor judiciare de timbru, în cazul special al veniturilor publice, iar nu și în cazul în care instituția formulează cereri ca urmare a pretențiilor ce decurg din contracte civile sau comerciale sau alte raporturi ce excedează domeniul strict delimitat al noțiunii de venituri publice.

Prin urmare, susține că soluționarea apelului formulat de reclamantă s-a făcut în lipsa achitării taxei judiciare de timbru prevăzută de dispozițiile art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013.

Nu în ultimul rând, apreciază că, pentru egalitate de tratament, AFI urmează a complini și obligația plății taxei judiciare de timbru de la fond.

În ce privește fondul recursului, recurenta-pârâtă susține, sub un prim aspect, faptul că decizia a fost motivată greșit pe existența unei fapte ilicite extracontractuale, invocată direct în apel, nepusă în discuția părților și nedovedită.

Arată că reclamanta a invocat, în apel, ca temei de drept, inclusiv pentru a justifica faptul că nu ar fi intervenit prescripția pentru debitele anterioare anului 2018, și prevederile art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., potrivit căruia obligația se naște din săvârșirea unei fapte ilicite extracontractuale.

Or, susține recurenta, existența unei fapte ilicite prevăzute de art. 1349 C. civ. și existența unei fapte ilicite extracontractuale reprezintă două instituții de drept distincte, dispozițiile art. 1523 C. civ. fiind invocate pentru prima dată prin cererea de apel.

Așadar, susține că, în apel nu poate fi schimbat temeiul juridic și obiectul acțiunii și nu poate fi dovedită noua faptă prin simpla sa afirmare. Din acest punct de vedere, susține că, neprimind nicio somație (așa cum a constatat și instanța de apel) nu putea fi pusă în întârziere, iar acceptarea implicită, în apel, a unui temei de drept nou, cu privire la o pretinsă faptă ilicită extracontractuală - cea în care nu mai este necesară punerea societății A. S.R.L. în întârziere, depășește cadrul procesual cu care a fost învestită instanța de fond, fiind încălcate dispozițiile art. 478 C. proc. civ.

În continuare, recurenta-pârâtă evocă dispozițiile art. 1523 C. civ. și ale art. 1523 alin. (4) din același cod, cu mențiunea că existența acestei fapte ilicite extracontractuale nu se prezumă.

Or, în cauză, deși a fost admis apelul formulat de AFI, nu a fost dovedit de către pretinsul creditor, nici faptul că recurenta ar fi fost pusă în întârziere, potrivit temeiului invocat la fond, nici existența faptei ilicite extracontractuale (care nu poate fi luată în considerare pentru că nu a fost invocată la fond), situație în care nu poate opera nici instituția aflării debitorului, de drept, în întârziere.

Arată că, în mod contrar celor reținute prin decizia atacată, recurenta a fost obligată la plata unor debite pe care nu le datorează, întrucât temeiul de drept este cel al răspunderii civile delictuale, recurenta nu a fost pusă în întârziere, nu a primit vreodată vreo factură dintre cele la care face referire intimata-reclamantă că ar fi fost emise pe seama societății pârâte. În acest context, apreciază că era necesară somarea societății cu privire la faptul că AFI se consideră proprietar al terenului pe care sunt edificate construcțiile ce aparțin A. S.R.L. și că pretinde nefolosința pentru aceste terenuri, însă chiar instanța de apel a constatat că somația nu a fost comunicată, în condițiile legii.

Însă existența acestei somații, nevoia intimatei-reclamante de a o formula anterior depunerii în instanță a cererii de chemare în judecată și apoi de a se folosi de acest înscris în prezenta cauză, denotă, în opinia recurentei, faptul că reclamanta era conștientă de nevoia de a o pune pe recurenta-pârâtă în întârziere, că aceasta nu era de drept în întârziere și că, în cauză, nu sunt incidente prevederile privind aflarea debitorului de drept în întârziere.

Dintr-un alt punct de vedere, recurenta susține că, și dacă s-ar admite că, odată cu promovarea acțiunii de către reclamanta AFI nu s-ar mai reține buna-credință a recurentei, soluția instanței de apel nu este legală pentru că, într-o asemenea situație, lipsa de folosință ar fi trebuit calculată nu retroactiv, din 28.01.2018, ci de la data introducerii acțiunii, 28.01.2021.

O altă critică a recurentei-pârâte privește faptul că instanța de apel a ignorat că reclamanta nu are calitate procesuală activă în cauză, întrucât nu a dovedit că are un titlu cu privire la terenul și construcțiile pentru care instanța de apel a acordat despăgubiri pentru lipsa de folosință.

Astfel, susține că soluția primei instanțe a fost corectă, cât timp reclamanta nu a putut prezenta un extras de carte funciară sau alt titlu prin care să justifice proprietatea asupra terenului pentru care a solicitat plata lipsei de folosință.

Arată că, din înscrisurile de la dosar rezultă că reclamanta a invocat doar o relație contractuală cu societatea COTROCENI S.A., dar pentru un contract de locațiune - ajuns la termen în 2016, și cu societatea B., pentru un imobil nedefinit din str. x.

Cât privește lipsa unui titlu al reclamantei asupra terenului pentru care instanța de apel a dispus obligarea societății la plata lipsei de folosință, arată că, din corespondența purtată între părți rezultă, dincolo de orice dubiu, faptul că AFI nu deține terenul și nici construcțiile, cu vreun titlu.

În acest sens, face referire expresă la adresele nr. x/06.03.2017, nr. y/05.04.2017, nr. z/10.04.2017, la extrasul de pe portalul primăriei privind revedicările și la procesul-verbal din 15.07.1987, documente despre care recurenta-pârâtă susține că fac dovada faptului că reclamanta nu are un titlu asupra imobilelor în discuție.

În plus, arată că, și la interpelarea directă, în fața primei instanțe, AFI a răspuns, fără niciun echivoc, ca nu deține cu un titlu terenul pe care sunt edificate construcțiile ce aparțin recurentei-pârâte.

Mai susține recurenta că motivul pentru care intimata-reclamantă a formulat acțiunea ce face obiectul prezentei cauze a fost acela că societatea B. i-ar fi adus la cunoștință, prin adresa nr. x/27.11.2017, faptul că spațiul în cauză este ocupat de către A. S.R.L.

Totodată, susține că, între această societate și reclamantă a fost un litigiu ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019, în care la fond, prin sentința civilă nr. 3836/10.06.2020, acțiunea AFI, având ca obiect lipsă de folosință, a fost respinsă. În această sentință se menționează că societatea B. a continuat să ocupe spațiul în baza unui contract de comodat încheiat cu A. S.R.L., ceea ce demonstrează faptul că recurenta este proprietara construcțiilor aflate la această adresă poștală.

În plus, învederează că soluția instanței de apel este greșită și cu privire la acordarea lipsei de folosință către intimata-reclamantă, deci pentru un terț, pentru un bun imobil care este în proprietatea altuia, respectiv a recurentei-pârâte.

În acest sens, recurenta reia argumentele din întâmpinarea depusă la prima instanță, prin care a arătat că, o parte dintre construcțiile prprietatea A. S.R.L. au intrat în proprietatea C. S.A.

Susține că instanța de apel a făcut o confuzie cu referire la construcțiile ce aparțin A. S.R.L., din cauza faptului că documentele aferente hotărârilor prin care C. S.A. a devenit proprietar pe unele dintre construcțiile rămase în proprietatea A. S.R.L. poartă aceleași numere de identificare cu construcțiile rămase în proprietatea recurentei, deși au suprafețe diferite care pot să confirme această situație de fapt.

În acest sens, precizează că anexează recursului două schițe (anexa 2, anexa 3) și planul de amplasament și delimitare a imobilului proprietatea recurentei. Susține că aceste documente sunt susținute de certificatul fiscal atașat, din care rezultă corpurile de clădire ce aparțin în continuare recurentei și pentru care societatea achită impozitele aferente.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante la 05.02.2024 .

La 12 februarie 2024, intimata-reclamantă a depus la dosar întâmpinare, comunicată recurentei-pârâte, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat. La 15 februarie 2024, recurenta-pârâtă a depus la dosar înscrisuri cu privire la situația juridică a imobilelor pentru care reclamanta a solicitat contravaloarea lipsei de folosință, iar la 29 martie 2024, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare.

Analizând recursul formulat în cauză, în baza motivelor invocate și a temeiurilor de drept incidente, Înalta Curte îl va respinge, ca nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește insuficienta timbrare a cererii de apel, instanța supremă reține că, potrivit dispozițiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, "În situația în care instanța judecătorească învestită cu soluționarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că în fazele procesuale anterioare taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu".

Astfel, soluția pe care instanța superioară, învestită cu soluționarea unei căi de atac, o poate dispune în temeiul textului menționat este aceea de obligare a părții la plata taxelor judiciare de timbru aferente stadiului/stadiilor procesuale anterioare, urmând ca dispozitivul hotărârii să constituie titlu executoriu, iar nu aceea urmărită de recurent, de casare a deciziei astfel pronunțate.

În cauză, obiectul litigiului este evaluabil în bani, iar obiectul apelului a vizat atât soluția de respingere ca prescrise a sumelor pretinse pentru perioada anterioară datei de 28.01.2018, cât și fondul cererii de chemare în judecată, astfel că, în raport cu art. 23 alin. (1) lit. b), coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. f) din O.U.G. nr. 80/2013, reclamanta, în calitate de apelantă, avea obligația de a achita o taxă judiciară de timbru pentru judecata în apel în cuantum de 3.681,44 RON.

Prin urmare, reținând că pentru faza apelului reclamanta nu a achitat taxa judiciară de timbru în cuantumul total datorat, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata taxei judiciare de timbru aferente apelului, în cuantum de 3.681,44 RON, în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013.

În ce privește fondul recursului, o primă critică a pârâtei privește faptul că instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., a avut în vedere un temei de drept invocat de reclamantă pentru prima dată prin cererea de apel.

Critica, ce poate fi încadrată în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., este nefondată.

Așa cum s-a arătat mai sus, instanța supremă reține că obiectul apelului l-a constituit atât soluția de respingere ca prescrise a sumelor pretinse de reclamantă pentru perioada anterioară datei de 28.01.2018, cât și soluția de respingere a cererii privind obligarea pârâtei la plata contravalorii lipsei de folosință până în anul 2020, în temeiul art. 1349 C. civ. privind răspunderea delictuală.

În ce privește prescripția, reclamanta-apelantă a susținut, prin memoriul de apel, faptul că, în cauză, a intervenit întreruperea termenului de prescripție în condițiile art. 2537 alin. (4) C. civ., în condițiile în care reclamanta, anterior cererii de chemare în judecată, a comunicat pârâtei somația nr. 27187/28.05.2020, cu confirmare de primire, deși pârâta se afla deja de drept în întârziere, conform art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ.

Prin decizia atacată, instanța de apel a reținut că sunt neîntemeiate criticile reclamantei-apelante privind întreruperea termenului de prescripție, întrucât somația nr. 27187/28.05.2020, de punere în întârziere cu privire la sumele pretinse, adresată de apelanta-reclamantă intimatei-pârâte nu a fost comunicată în condițiile legii către aceasta din urmă.

În consecință, a menținut soluția primei instanțe în ceea ce privește prescripția ca fiind temeinică și legală.

În ce privește fondul cauzei, instanța de apel a reținut, în esență, că reclamanta este titulara unui drept de administrare asupra imobilului, teren și construcții, situat în str. x sector 5 București, în virtutea căruia i se cuvin despăgubiri din partea intimatei-pârâte pentru lipsa de folosință a imobilului spațiu și teren, astfel cum au fost solicitate, pentru perioada ianuarie 2018-mai 2020. Totodată, a reținut instanța de apel că, din probatoriul administrat a rezultat faptul că, clădirile pentru care se invocă dreptul de proprietate de către intimata-pârâtă în prezenta cauză, în temeiul hotărârilor arbitrale,se află pe o altă parcelă de teren, cea deținută de C. S.A., și nu pe terenul de 835 mp pentru care apelanta-reclamantă solicită contravaloarea lipsei de folosință și care se deduce că se află în proprietatea Primăriei Municipiului București.

Așadar, în mod nefondat susține recurenta faptul că soluția de obligare a sa la plata despăgubirilor pentru perioada ianuarie 2018-mai 2020 este pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 478 alin. (3) C. proc. civ., cât timp decizia este pronunțată în temeiul art. 1349 C. civ., invocat prin cererea de chemare în judecată și necontestat de către recurenta-pârâtă.

Este adevărat că apelanta-reclamantă a făcut referire și la situația punerii de drept în întârziere a debitorului, prevăzută de dispozițiile art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ., însă aceste susțineri au vizat strict soluția cu privire la prescripția dreptului la acțiune în ce privește sumele solicitate pentru perioada anterioară lunii ianuarie 2018, soluție, de altfel, menținută de instanța de apel prin decizia atacată.

Prin urmare, recurenta-pârâtă nici nu ar putea invoca o vătămare din acest punct de vedere, astfel că restul criticilor privind lipsa primirii somației nr. x/28.05.2020 și lipsei de incidență a dispozițiilor art. 1523 alin. (2) lit. e) C. civ. sunt, pe de o parte, lipsite de interes, iar pe de altă parte, formulate cu ignorarea faptul că instanța de apel a reținut deja că somația nu a fost comunicată în mod legal, iar acțiunea nu a fost introdusă cu respectarea dispozițiilor art. 2540 C. civ., în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.

În mod evident, partea nu și-a schimbat, în apel, cauza cererii de chemare în judecată, obligație născută din săvârșirea unei fapte ilicite contractuale fiind o noțiune echivalentă reparării prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale.

Criticile privind calculul lipsei de folosință de la data cererii de chemare în judecată, iar nu de la 28.01.2018 nu pot fi primate.

Dreptul la repararea prejudiciului în cazul răspunderii civile delictuale se naște din ziua cauzării prejudiciului, chiar dacă acest drept nu poate fi valorificat imediat. Fapta ilicită constând în folosirea fără drept a unui imobil, obligația de dezdăunare și prejudicial reparabil are caracter continuu, astfel că în mod corect recurenta-pârâtă a fost obligată la sumele de care reclamanta a fost lipsită în cei trei ani anteriori introducerii cererii de chemare în judecată.

În ce privește restul criticilor din memoriul de recurs, privind lipsa calității procesuale active a reclamantei, determinate de lipsa unui titlu asupra imobilelor în discuție, precum și privind acordarea lipsei de folosință în favoarea unui terț neproprietar, instanța supremă reține că acestea vizează netemeinicia alegată a deciziei recurate, iar nu nelegalitatea ei.

Astfel, deși invocă faptul că reclamanta ADMINISTRAȚIA FONDULUI IMOBILIAR nu ar avea calitate procesuală activă în cauză, recurenta nu face referire la nicio dispoziție de drept material sau procesual încălcată de prima instanță de control judiciar ci se raportează la o serie de înscrisuri depuse în probațiune, respectiv adresele nr. x/06.03.2017, nr. y/05.04.2017, nr. z/10.04.2017, extrasul de pe portalul primăriei privind revedicările și procesul-verbal din 15.07.1987, cărora instanța de apel nu le-ar fi acordat valoarea probatorie dorită de recurenta-pârâtă, în sensul de a reține pe baza acestor documente că reclamanta nu a dovedit deținerea unui titlu asupra imobilelor pentru lipsa de folosință a cărora pretinde despăgubiri.

Or, această argumentație nu poate fi încadrată în niciunul dintre motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât recursul urmărește asigurarea conformității hotărârii atacate cu normele de drept incidente, interpretarea probelor și stabilirea situației de fapt fiind atributul instanțelor devolutive.

De altfel, aceleași susțineri au fost expuse și prin întâmpinarea depusă la dosarul de apel, recurenta primind deja un răspuns la apărările sale.

Instanța supremă reține că recurenta-pârâtă ignoră faptul că, prin decizia atacată, instanța de apel a reținut că, din dovezile cauzei, produse inclusiv de către intimata-pârâtă, dar și din chiar demersurile întreprinse de aceasta cu privire la teren (din care instanța de apel a dedus o recunoaștere în acest sens), rezultă că dreptul de administrare asupra terenului și construcției aparține reclamantei și dreptul de proprietate aparține Statului Român.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenta tinde să obțină o nouă verificare a susținerilor ei, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

Este de amintit că instanța de apel, ca instanță devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludenței și pertinenței acestora, iar instanța de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situației de fapt.

În acest context, instanța supremă reține că, și în ce privește calitatea de proprietar a A. S.R.L. asupra clădirilor în discuție recurenta-pârâtă urmărește reevaluarea aceluiași probatoriu administrat de instanța de apel, în vederea stabilirii unei alte situații de fapt, contrare celei reținute prin decizia atacată, cu privire la adevăratul proprietar al clădirilor ce fac obiectul cererii de chemare în judecată.

Astfel, aceasta indică aceleași două sentințe arbitrale și hotărâri judecătorești cu privire la care instanța de apel a reținut că indică faptul că porțiunea de teren de aproximativ 835 mp și clădirea aferentă, asupra cărora poartă prezentul litigiu, este diferită de parcela de teren de 2250 mp care aparține C. S.A. și pe care se află clădirile pentru care intimata-pârâtă a produs înscrisuri.

Instanța supremă reține că nu este suficient a susține că decizia recurată încalcă dispozițiile legale, fără a indica despre ce dispoziții legale este vorba și în ce mod au fost încălcate sau aplicate greșit de către instanța de apel.

Or, fără a indica vreo dispoziție de drept material încălcată, în ciuda întemeierii recursului pe motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta se cantonează în a relua discuția asupra interpretării înscrisurilor depuse la dosar (sentințe arbitrale și alte hotărâri judecătorești), urmărind ca, în urma reevaluării probatoriului, să se rețină o stare de fapt contrară celei din decizia atacată, respectiv că pârâta A. S.R.L. este proprietarul clădirii în litigiu.

De altfel, principalul argument al recurentei îl reprezintă chiar confuzia pe care a făcut-o instanța de apel în interpretarea probatoriului, derivată din faptul că, documentele aferente hotărârilor prin care C. S.A. a devenit proprietar pe unele dintre construcțiile ce au aparținut A. S.R.L. poartă aceleași numere de identificare cu construcțiile rămase în proprietatea recurentei, deși au suprafețe diferite care pot să confirme această stare de fapt.

Or, instanța supremă reține că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurentei-pârâte cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Pentru toate aceste motive, constatând că decizia atacată respectă cerințele de legalitate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1501 din 13 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Totodată, în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, dispune obligarea intimatei-reclamante ADMINISTRAȚIA FONDULUI IMOBILIAR la plata taxei judiciare de timbru aferente apelului, în cuantum de 3.681,44 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1501 din 13 octombrie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Dispune obligarea intimatei-reclamante ADMINISTRAȚIA FONDULUI IMOBILIAR la plata taxei judiciare de timbru aferente apelului, în cuantum de 3.681,44 RON.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 mai 2024.