ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 310/2023

Ședința publică din data de 15 februarie 2023

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată la 15.10.2021 pe rolul Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a chemat în judecată pe pârâta S.C. A. S.R.L., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să o oblige să-i restituie suma de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x/04.08.2009, emis în favoarea doamnei B., precum și să dispună actualizarea sumei cu indicele de inflație la data plății efective.

Prin sentința nr. 7/11.01.2022, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și, ca o consecință, a respins acțiunea, ca prescrisă.

Împotriva acestei sentințe, a declarat apel Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, calea ordinară de atac fiind respinsă, ca nefondată, prin decizia nr. 277/18.05.2022 a Curții de Apel Craiova, secția a II-a civilă; totodată, apelanta a fost obligată la plata către intimată a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, solicitând casarea ei și, în rejudecare, respingerea excepției prescripției și admiterea cererii de chemare în judecată.

Recurenta a susținut că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea ori cu greșita aplicare a normelor de drept material; a invocat, astfel, motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prima critică a vizat soluția dată excepției prescripției dreptului material la acțiune.

În introducerea memoriului de recurs, autoarea căii de atac a punctat circumstanțele din care derivă litigiul, arătând că, prin decizia nr. 10/10.10.2013, Curtea de Conturi a României a constatat că rapoartele de evaluare nu au respectat cerințele Standardelor Internaționale de Evaluare, cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării și a dispus în sarcina sa măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului și stabilind ca termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor, prelungit ulterior, să fie 28.06.2019.

Invocând art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992, recurenta a arătat că este obligată să se conformeze dispozițiilor Curții de Conturi, ceea ce demonstrează, în viziunea sa, că termenul de prescripție începe să curgă de la data când o altă societate de evaluare, S.C. Evaluar S.R.L., a prezentat concluzia privind rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de intimată, dată în raport cu care termenul de prescripție extinctivă nu este împlinit.

În condițiile expuse, a apreciat ca fiind greșită statuarea instanței de apel, care a refuzat să rețină ca marcând debutul cursului prescripției atât decizia Curții de Conturi, cât și a actului de evaluare ulterior, întocmit în considerarea măsurilor impuse.

Recurenta a arătat că instanța de apel a făcut o aplicare greșită a art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958, când a înlăturat atribuirea efectului întreruptiv de prescripție termenelor acordate pentru licitațiile inițiate și termenelor necesare verificării rapoartelor de evaluare întocmite.

O a doua critică a vizat soluția dată în privința cheltuielilor de judecată decise de instanța de apel.

Recurenta a criticat ca nelegală acordarea cheltuielilor de judecată în sumă de 1.500 RON, solicitând instanței de recurs ca, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., să cenzureze cuantumul onorariului avocațial și oportunitatea acordării celorlalte cheltuieli, apreciind că acestea nu îndeplinesc criteriul rezonabilității; a invocat decizia Curții Constituționale nr. 492/08.06.2006.

Examinând decizia atacată în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale incidente, Înalta Curte reține, în urma sintetizării circumstanțelor litigiului, că cererea de chemare în judecată a avut drept cauză răspunderea contractuală, derivată din executarea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale de către pârâtă; astfel, în anul 2007, părțile au încheiat contractul de prestări servicii nr. x, iar intimata-pârâtă și-a asumat obligația de a întocmi un raport de evaluare, conform art. 6 din contract, obligație îndeplinită la 24.03.2009.

Procedând, cu prioritate, la determinarea legii aplicabile prescripției extinctive, prin raportare la conflictul intertemporal de legi și având în vedere dispozițiile art. 6 alin. (4) C. civ., Înalta Curte constată că momentul la care s-a îndeplinit obligația executată necorespunzător de către intimată este plasat în timp anterior datei de 01.10.2011, data intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., cauzei fiindu-i, deci, aplicabil Decretul nr. 167/1958.

În continuare, în limitele controlului de legalitate, Înalta Curte urmează să analizeze dacă instanța de apel a făcut o aplicare corectă a dispozițiilor legale privind prescripția extinctivă, în privința determinării momentului de început al curgerii termenului, cât și cu privire la cauzele de întrerupere a cursului prescripției, invocate.

Din examinarea actelor dosarului, rezultă că data de referință a evaluării este 17.02.2009, iar ștampila de primire a raportului de către recurentă menționează 24.03.2009, ca dată a primirii.

Instanțele devolutive au stabilit că momentul care marchează începutul curgerii termenului de prescripție este 17.02.2009, că termenul de prescripție este de 3 ani, în conformitate cu art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, și că acesta începe să curgă de la data prezentării raportului de evaluare către reclamantă, astfel încât la data introducerii cererii, 15.10.2021, intervenise prescripția dreptului material la acțiune.

Recurenta susține că începutul curgerii termenului de prescripție este momentul când a cunoscut neconformitatea raportului de evaluare, adică atunci când s-a finalizat verificarea raportului de evaluare, dispusă de Curtea de Conturi, însă nu a precizat o dată clară, ci a susținut doar că ea este ulterioară anului 2019.

Față de circumstanțele factuale evocate, Înalta Curte reține că, potrivit art. 7 din Decretul nr. 167/1958, "Prescripția începe să curgă de la data când se naște dreptul la acțiune sau dreptul de a cere executarea silită".

Instanța supremă notează că reclamanta nu contestă că viciile raportului de evaluare existau de la momentul remiterii acestuia, adică 24.03.2009, iar această împrejurare este suficientă pentru a conchide că acel moment definește nașterea dreptului reclamantei la acțiune, întemeiat pe răspunderea contractuală a intimatei. În consecință, niciuna dintre circumstanțele invocate de recurentă nu este de natură să conducă nici la deplasarea în timp a momentului de început al curgerii și nici la temporizarea cursului prescripției, iar recurenta, după ce a primit raportul de evaluare a proprietății imobiliare întocmit de intimată, putea să-i constate neconformitățile și să exercite acțiunea în răspundere contractuală a părții adverse.

Mai mult decât atât, actul de control care i-a adus la cunoștință recurentei neconformitatea raportului de evaluare este extern raportului contractual dintre părți și este, deci, lipsit de aptitudinea de a determina începerea unui nou termen de prescripție sau de a genera un efect întreruptiv sau suspensiv. De altfel, în ceea ce privește modul de calcul al termenului de prescripție în condițiile emiterii unui act de control, prin care se stabilește în sarcina părții obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu, prezintă relevanță dezlegările date prin decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, obligatorie pentru instanțele judecătorești. Existând identitate de rațiune sub acest aspect, Înalta Curte reține că prin decizia dată în interesul legii s-a statuat în esență că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă (...)".

Așadar, părților li se va impune concluzia că, sub aspectul momentului de debut al curgerii termenului de prescripție, nu are relevanță constatarea făcută și adusă la cunoștință de organul de control al Curții de Conturi, terț față de raporturile juridice derulate între părți, atât timp cât raportul de control constată doar producerea pagubei, dar nu constituie, prin el însuși, izvor al obligației; de aceea, actul de control al Curții de Conturi nu are nicio relevanță asupra nașterii dreptului la acțiune al recurentei și, deci, nu poate influența curgerea termenului de prescripție.

Vor fi înlăturate criticile privind greșita aplicare a dispozițiilor art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958, întrucât cauzele de suspendare și întrerupere a termenului de prescripție sunt limitativ prevăzute de lege, iar cele indicate de recurentă nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele legale.

A doua critică vizează greșita aplicare a dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., sub aspectul obligării recurentei în apel la plata sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Critica este inadmisibilă, întrucât ea vizează cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanța de apel. În raport cu art. 488 alin. (1), art. 489 alin. (2) C. proc. civ. și cu decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 181/05.03.2020, acest motiv nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În considerarea tuturor argumentelor prezentate, recursul se dovedește a fi nefondat, motivul de nelegalitate invocat nejustificând casarea deciziei atacate; așa fiind, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., calea de atac va fi respinsă și, în baza art. 453 C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimată, astfel cum au fost dovedite în cauză în condițiile art. 452 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 277/18.05.2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 3.908,02 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 februarie 2023.