ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1758/2022

Ședința publică din data de 27 septembrie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj la 18 mai 2021, sub nr. x/2021, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților a chemat în judecată pe pârâtul A.., solicitând instanței să dispună obligarea acestuia la restituirea sumei de 500.000 RON, reprezentând contravaloarea titlului de plată nr. x din 10 august 2009, emis de reclamantă și actualizarea acestei sume cu indicele de inflație.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1.350 C. civ.

Prin sentința nr. 103/2021 din 21 septembrie 2021, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a respins acțiunea ca prescrisă și a obligat-o pe reclamantă la plata către pârât a cheltuielilor de judecată în cuantum de 500 RON.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia nr. 56/2022 din 27 ianuarie 2022, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-reclamantă pe care a obligat-o la plata către intimatul-pârât a cheltuielilor de judecată în cuantum de 600 RON.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs prin care a solicitat admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate.

În motivare, autoarea recursului a relatat istoricul litigiului, după care a susținut că instanțele au apreciat în mod greșit că termenul de prescripție a început să curgă de la data depunerii rapoartelor de evaluare de către intimata-pârâtă.

Astfel, a susținut că, prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, Curtea de Conturi a dispus în sarcina sa luarea măsurilor necesare pentru acoperirea prejudiciului suferit prin întocmirea rapoartelor de evaluare cu nerespectarea standardele internaționale de evaluare; termenul stabilit pentru luarea acestor măsuri a fost inițial la 30 aprilie 2013, fiind prelungit până la 28 iunie 2019.

În acest context, a arătat că termenul de prescripție a început să curgă de la această din urmă dată, când a luat cunoștință de rezultatul final al verificărilor efectuate.

Autoarea recursului a criticat și soluția privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, din perspectiva dispozițiilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, a învederat că reducerea cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariul de avocat nu contravine Legii nr. 51/1995, deoarece măsura luată de instanță nu ar avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat și clientul său.

În drept, a fost invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru motivul privind cheltuielile de judecată și a solicitat anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) raportat la art. 494 C. proc. civ., excepția nulității recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar conform art. 486 alin. (3) teza I din același cod, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

De asemenea, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de lege, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu nulitatea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Așadar, în recurs nu pot fi examinate critici care vizează aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea și evaluarea probelor administrate în cauză intră în atribuția instanțelor devolutive.

Pornind la aceste considerații, Înalta Curte reține că autoarea recursului critică decizia recurată din perspectiva momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în răspundere contractuală.

Astfel, recurenta-reclamantă încearcă să demonstreze în recurs că momentul care marchează începutul termenului de prescripție coincide cu data la care a luat cunoștință de rezultatul final al verificărilor efectuate de Curtea de Conturi.

Stabilirea momentului de la care partea prejudiciată a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba cauzată prin executarea necorespunzătoare a obligațiilor de către cealaltă parte contractantă impune însă verificarea unor aspecte factuale ale cauzei.

Cu alte cuvinte, stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție pentru formularea acțiunii în despăgubiri presupune evaluarea probelor administrate în cauză.

De altfel, instanța de apel a reținut că: momentul la care apelanta-reclamantă avea posibilitatea să cunoască paguba a fost acela la care beneficiarul lucrării a luat cunoștință de conținutul raportului de expertiză, acesta fiind momentul la care A.N.R.P. avea posibilitatea să constate că prin evaluarea efectuată s-a produs un presupus prejudiciu, având la dispoziție un termen de 3 ani în care putea să constate și să acționeze în vederea atragerii răspunderii contractuale a prestatorului.

Dat fiind că momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție a fost stabilit de instanța de apel în urma aprecierii probatoriului, rezultă că data de la care recurenta-reclamantă trebuia să cunoască paguba vizează o chestiune de fapt, câștigată cauzei, ce nu mai poate fi cenzurată în recurs.

În consecință, criticile referitoare la momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție vizează temeinicia deciziei recurate. Or, în calea extraordinară de atac a recursului controlul judiciar este limitat la verificarea legalității hotărârii recurate, neputând fi reevaluat probatoriul în vederea stabilirii unei situații de fapt diferite de cea reținută de instanțele devolutive.

Criticile referitoare la reducerea cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., vizează, de asemenea, temeinicia deciziei atacate. Aceasta deoarece stabilirea caracterului "vădit disproporționat" al cheltuielilor de judecată acordate presupune evaluarea anumitor criterii care intră în marja de apreciere a instanțelor devolutive.

De altfel, prin decizia în interesul legii nr. 3 din 20 ianuarie 2020, s-a statuat că motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin urmare, argumentele anterior expuse impun concluzia că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ la art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nefiind identificate nici motive de ordine publică care ar putea fi invocate din oficiu, conform art. 489 alin. (3) C. proc. civ., devine incidentă sancțiunea nulității recursului prevăzută de alin. (2) al aceluiași articol.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă împotriva deciziei instanței de apel.

Cu privire la cererea de obligare a recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că intimatul-pârât nu a depus dovezi care să ateste efectuarea cheltuielilor de judecată solicitate prin întâmpinare.

Nefiind făcută dovada efectuării acestor cheltuieli, astfel cum impune art. 452 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea intimatului-pârât privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei nr. 56/2022 din 27 ianuarie 2022, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Respinge cererea intimatului-pârât A.. privind obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 septembrie 2022.