ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2532/2021

Ședința publică din data de 23 noiembrie 2021

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 17.08.2017 pe rolul Tribunalului Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta HIDROCONSTRUCȚIA S.A. București - Sucursala Siriu-Buzău a chemat în judecată pârâta A. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 212.698,06 RON, reprezentând tarif racordare energie electrică la Stația de pompare 11 Nehoiu, conform facturii nr. x/18.12.2014, reprimită și aflată la debitor din 22.01.2015, precum și la plata de dobânzi legale penalizatoare conform art. 3 alin. (2)

1

din O.G. nr. 13/2011, în sumă de 52.960,35 RON pentru perioada 18.01.2015-02.08.2017 și în continuare până la achitarea de către debitoare a debitului prevăzut în factura indicată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe art. 194, art. 113 alin. (1) pct. 3 și alin. (2) C. proc. civ., O.G. nr. 13/2011.

Prin cererea formulată la 19.06.2019, reclamanta HIDROCONSTRUCȚIA S.A. București - Sucursala Siriu-Buzău a chemat-o în judecată pe pârâta Compania de Apă S.A. Buzău pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună următoarele:

- în temeiul art. 68 alin. (1) și (2) C. proc. civ., art. 64 și art. 65 din același cod, solicită să fie chemată în judecată această societate care poate pretinde aceleași drepturi ca și reclamanta, motiv pentru care pârâta A. S.R.L. să fie obligată față de aceasta la plata sumei de 212.698 RON, dobânzi legale penalizatoare și cheltuieli de judecată aferente;

- în subsidiar, dacă soluția dată primului capăt de cerere va fi de respingere, solicită, în temeiul art. 72 și urm. C. proc. civ., obligarea Companiei de Apă Buzău la plata sumei respective.

Prin încheierea din 12.09.2019, Tribunalul Buzău a respins ca inadmisibilă cererea de chemare în judecată a Companiei de Apă S.A. Buzău formulată de reclamantă.

Împotriva acestei încheieri, reclamanta a declarat apel, care a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă sub nr. x/2017/a1.

Prin decizia civilă nr. 8 din 14 ianuarie 2020, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a respins apelul declarat de reclamanta HIDROCONSTRUCȚIA S.A. București - Sucursala Siriu-Buzău împotriva încheierii din 12.09.2019 a Tribunalului Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Prin sentința civilă nr. 363/2020 din 2 iulie 2020, Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamanta HIDROCONSTRUCȚIA S.A. București - Sucursala Siriu-Buzău în contradictoriu cu pârâta A. S.R.L.; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 14.432,9 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată (6.762 RON reprezintă onorariu expertiză, 3.845 RON cheltuieli cazare, 3.825,9 RON cheltuieli transport).

Reclamanta HIDROCONSTRUCȚIA S.A. București - Sucursala Siriu-Buzău a formulat apel împotriva sentinței civile nr. 363/2020 din 02.07.2020, pronunțată de Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017.

Prin decizia civilă nr. 62 din 19 februarie 2021, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă.

La 23 martie 2021, reclamanta HIDROCONSTRUCȚIA a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 62 din 19 februarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, prin care a solicitat casarea deciziei atacate și pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru început, recurenta invocă faptul că decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 1851, art. 1852 alin. (1) și (2), art. 1854, art. 1166 C. civ., art. 2-4 din Legea nr. 514/2003, art. 25, art. 43 și art. 44 alin. (2) Codul muncii.

În continuare, se redau o parte din considerentele instanței de apel din decizia atacată.

În dezvoltarea motivelor de recurs, reclamanta arată că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 1852 alin. (3) C. civ., întrucât a ignorat faptul că acel contract de subantrepriză stipula dispoziții similare, în lumina prevederilor art. 1852 C. civ., cu cele ale contractului de antrepriză.

Recurenta arată că instanța de apel trebuia să analizeze contractul de antrepriză nr. x/2012, Acordul contractual BZ CL1 încheiat între asocierea HIDROCONTRUCȚIA S.A., în calitate de antreprenor și Compania de Apă S.A. Buzău, în calitate de autoritate contractantă, având ca obiect proiectul "Modernizarea sistemelor de apă și apă uzată din Buzău și Nehoiu", în temeiul căruia recurenta s-a obligat să execute și să finalizeze lucrările stabilite în contract și să remedieze orice defect care ar putea apărea, în conformitate cu prevederile contractuale. Totodată, trebuia să fie analizat de instanță contractul de subantrepriză nr. x/2013 la contractul nr. x/2012, prin care A. s-a angajat să execute lucrări de instalații electrice, automatizări și sistem SCADA construcții, instalații mecanice aferente stației de tratare apă potabilă Siriu, stații de pompare apă potabilă și apă uzată, precum și rezervoare, descrise în centralizatorul valoric al obiectelor necesare implementării proiectului menționat.

În continuare, recurenta redă dispozițiile art. 1.1.6.5, art. 1.4 și art. 1.13 din contractul nr. CL1 1835/2012 și concluzionează că HIDROCONSTRUCȚIA avea obligația plății tarifului de racordare energie electrică, aspect pe care l-a și realizat prin O.P. nr. x/16.12.2014, în cuantum de 212.698,06 RON.

Arată că tariful de racordare energie electrică a stației de pompare SP11 Nehoiu, pentru care A. a executat lucrări, a fost generat de încheierea contractului de racordare nr. x/02.12.2014 între SDEE Buzău Electrica S.A., în calitate de operator și Compania de Apă S.A. Buzău, în calitate de utilizator, iar aceasta din urmă a achitat tariful de racordare menționat anterior, potrivit facturii nr. x/02.12.2014, către FDEE Electrica Distribuție Muntenia Nord S.A. prin SDEE Buzău.

Susține recurenta că, la încheierea contractului de subantrepriză nr. x la contractul nr. x/2012, părțile, deși cu interese contrare, au avut în vedere respectarea prevederilor legislației în vigoare, respectiv și a art. 1852 din C. civ., astfel că prevederile celor două contracte sunt similare, sens în care citează articolele din contractul de subantrepriză care au legătură cu legalitatea demersului cererii recurentei, respectiv art. 18 cap. V, art. 1 cap. V, cap. XVII.

Autoarea căii de atac susține că instanța de apel nu a ținut cont de prevederile art. 1852 C. civ. și a reținut că cele două contracte nu sunt similare, sens în care înțelege să redea o parte din considerentele instanței de apel din decizia atacată. Concluzionează că reținerea instanței este nelegală întrucât obligația antreprenorului HIDROCONSTRUCȚIA S.A. prevăzută la art. 1.13 lit. b) din contract este corelativă cu obligația subcontractorului A. prevăzută de art. 18 din contractul de subantrepriză nr. x/2013. De asemenea, susține că în contractul nr. x/2013 se prevede și obligația subcontractantului A. de "terminare a lucrărilor" (obligație pe care o avea și antreprenorul față de beneficiarul lucrării în contractul nr. x/2012).

Se mai susține că instanța de apel a ignorat și dispozițiile art. 1854 alin. (1) și (3) C. civ., deoarece tariful de racordare energie electrică ce face obiectul prezentei cauze este o taxă oficială instituită prin Ordine emise de ANRE și determinarea acesteia se circumscria prevederilor alin. (3) din art. 1854 C. civ.

Prin urmare, consideră că este legală emiterea facturii către A. pentru achitarea tarifului de racordare energie electrică la Stația de pompare 11 Nehoiu.

Sub un alt aspect, recurenta arată că hotărârea instanței de apel este nelegală și sub aspectul obligării recurentei la plata unor cheltuieli constând în transportul și cazarea consilierului juridic al pârâtei, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 2, art. 3, art. 4 din Legea nr. 515/2013, precum și art. 25, art. 42 alin. (1) și (2), art. 43, art. 44 alin. (2) Codul muncii.

Astfel, susține că legiuitorul nu a avut în vedere la redactarea art. 451 C. proc. civ. și referirea expresă la consilierul juridic ca și reprezentant convențional al părții, așa cum s-a avut în vedere la redactarea art. 84 alin. (1) C. proc. civ.

Se mai redau dispozițiile art. 2, art. 3, art. 4 din Legea nr. 515/2013 și ale art. 42 și 43 din Codul muncii. Susține autoarea prezentului demers că legiuitorul a prevăzut ca aceste drepturi să fie achitate salariatului de către angajator sub forma unei clauze de mobilitate prevăzute în contractul său individual de muncă, cu titlu de prestații suplimentare în bani. Prin urmare, consilierul juridic al pârâtei - salariat al acesteia - avea aceste drepturi bănești exclusiv în baza raporturilor sale de muncă cu angajatorul datorită modificării unilaterale de către acesta a locului de muncă, pentru ca salariatul, consilierul juridic, să exercite sarcini corespunzătoare atribuțiilor de serviciu în afara locului său de muncă, sens în care acestea nu reprezintă cheltuieli de judecată necesare pentru buna desfășurare a procesului în accepțiunea prevederilor art. 451 C. proc. civ.

Recurenta a menționat că solicită cheltuieli de judecată, respectiv taxele de timbru achitate la fond, apel și recurs, precum și onorariul expertului tehnic judiciar.

Prin adresa din 13.05.2021, recurenta a menționat că solicită ca judecata prezentului dosar să se desfășoare în ședință publică.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 10.05.2021 .

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare la 21.05.2021, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 02.06.2021 .

La 07.06.2021, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor pârâtei și admiterea recursului.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 05 octombrie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părți.

Recurenta-reclamantă a formulat un punct de vedere la raport prin care a arătat, în esență, că teza beneficiilor salariale a fost invocată prin apel și răspunsul la întâmpinare din apel.

Analizând, cu prioritate, excepția nulității recursului, invocată din oficiu, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din același act normativ, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e, precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeași sancțiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispozițiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază și dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Așadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum și formularea acestora cu depășirea termenului legal sunt sancționate cu anularea recursului.

Soluția la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste considerații, instanța supremă constată că, prin cererea de recurs formulată de recurenta-reclamantă nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deși recurenta și-a subsumat argumentele motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate nu a dezvoltat adevărate critici de nelegalitate întrucât, chiar dacă a invocat formal nesocotirea dispozițiilor art. 1852 alin. (3) și 1854 C. civ., în realitate urmărește o analiză comparativă a clauzelor contractuale, precum și stabilirea unei alte situații de fapt decât cea reținută de instanțele anterioare, prin reevaluarea probatoriului și interpretarea voinței părților la încheierea celor două contracte, de antrepriză și de subantrepriză.

În acest context, recurenta se cantonează în a evoca prevederile clauzelor contractuale nr. x, 1.4, 1.13 lit. b) din Acordul Contractual BZ CL1 Contract nr. x/2012 și a susține că acestea au corespondent în clauzele Contractului de subantrepriză nr. 1S2013, menționând în acest sens art. 18, art. 1, cap. XVII.

Criticile recurentei nu vizează, în realitate, interpretarea greșită a dispozițiilor legale invocate ci, așa cum chiar recurenta menționează, interpretarea prevederilor contractuale de către instanța de apel și stabilirea situației de fapt cu privire la executarea lucrărilor ce au făcut obiectul celor două contracte amintite. În cazul disputei dintre părți cu privire la înțelesul și efectele unor clauze contractuale, lămurirea intenției reale a părților poate fi considerată o chestiune de fapt, ce presupune interpretarea probatoriului.

În acest context, se cuvine a fi menționat că instanțele de fond, pe baza evaluării probatoriului administrat (înscrisuri, raport de expertiză), au concluzionat că pârâta nu are obligația suportării tarifului de racordare la rețeaua de energie electrică a obiectivului (Stația de pompare 11 Nehoiu), în condițiile în care nu și-a asumat expres această obligație prin contractul de subantrepriză și nici măcar nu și-a asumat obligația de "terminare" a lucrărilor.

Or, aceste aspecte vizează netemeinicia hotărârii atacate, în timp ce recursul urmărește verificarea conformității cu normele de drept aplicabile.

Dispozițiile generale cuprinse în art. 1852 alin. (3) C. civ. sunt lipsite de relevanță în cauză, întrucât acest text legal stabilește că normele de drept în materia contractului de antrepriză sunt aplicabile și în cazul subantreprizei, fără a avea sensul că orice contract de subantrepriză subsecvent preia în mod automat toate obligațiile antreprenorului din contractul principal.

De aceea, interpretarea și aplicarea greșite a acestor norme de drept material au fost invocate formal, fără legătură cu chestiunea litigioasă esențială, care consta în interpretarea clauzelor contractului de subantrepriză, în scopul stabilirii existenței sau inexistenței obligației imputate pârâtei.

În ce privește criticile recurentei privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 și 3 din Legea nr. 514/2013, precum și ale art. 42 și art. 43 din Codul muncii prin raportare la dispozițiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ., instanța supremă constată că au fost invocate cu încălcarea dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. direct în recurs, astfel încât ele nu pot fi primite.

Se reține că, prin apelul formulat împotriva sentinței primei instanțe, recurenta a invocat ca și argumente caracterul disproporționat al cheltuielilor cu transportul și cazarea consilierului juridic al pârâtei și inexistența obligației de a fi prezent la toate termenele de judecată în instanță a acestuia, doar prin memoriul de recurs apelând la teza beneficiilor salariale ale consilierului juridic.

În ce privește susținerile formulate în punctul de vedere depus la raport, se constată că, deși, prin răspunsul la întâmpinare depus la dosarul de apel, recurenta a făcut vorbire, formal și fără a indica vreun text normativ, despre beneficiile salariale ale consilierului juridic, răspunsul la întâmpinare nu are rolul de a completa motivele de apel, astfel încât să infirme incidența dispozițiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Criticile din memoriul de recurs nu pot fi încadrate în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu, în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2) și 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă HIDROCONSTRUCTIA S.A. BUCUREȘTI, prin Unitatea de Construcții Montaj Siriu-Buzău (U.C.M. Siriu-Buzău) împotriva deciziei nr. 62 din 19 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă HIDROCONSTRUCTIA S.A. BUCUREȘTI, prin Unitatea de Construcții Montaj Siriu-Buzău (U.C.M. Siriu-Buzău), împotriva deciziei nr. 62 din 19 februarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 noiembrie 2021.