ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 788/2022

HOTĂRÂRE

05.04.2022

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2022
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 788/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 5 aprilie 2022

Asupra conflictului negativ de competență de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 27 iulie 2021, sub nr. x/2021, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta HIDROCONSTRUCȚIA S.A., obligarea pârâtei la plata sumei de 241.399,24 de RON, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate conform Contractului de Procurare Resurse Materiale - II - nr. 1984/23.03.2020, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1166, art. 1270, art. 1350 și următoarele din C. civ.

După emiterea citațiilor, dar înainte de primul termen de judecată, la data de 21.10.2021, reclamanta a depus precizări, prin care a arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 169.410,78 RON, deoarece înainte de sesizarea instanței (27.07.2021), respectiv, la data de 25.06.2021, pârâta achitase suma de 81.461,24 RON.

La termenul din data de 08.12.2021, pârâta HIDROCONSTRUCȚIA S.A., față de împrejurarea mai sus arătată, a invocat excepția necompetenței materiale a Tribunalului Buzău.

La același termen, instanța a pus în discuție excepția invocată și a rămas în pronunțare asupra acesteia.

Prin sentința nr. 932/2021 din 8 decembrie 2021, Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâta HIDROCONSTRUCȚIA S.A. și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta HIDROCONSTRUCȚIA S.A., având ca obiect pretenții, în favoarea Judecătoriei Sectorului 1.

Pentru a hotărî astfel, instanța a arătat că, în cauză, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 169.410,78 RON, deoarece înainte de sesizarea instanței (27.07.2021), respectiv, la data de 25.06.2021, pârâta achitase suma de 81.461,24 RON.

Prin urmare, instanța a reținut că, față de situația reală a pretinsei datorii, dacă cererea era formulată corect, instanța care ar fi trebuit să fie sesizată din punct de vedere material nu putea fi decât judecătoria.

De asemenea, a evocat dispozițiile art. 95 pct. 1 și art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., concluzionând în sensul că excepția invocată de pârâtă este întemeiată, întrucât acțiunea în pretenții privește doar obligarea pârâtei la plata sumei de 169.410,78 RON. Fiind sub pragul arătat de art. 94 pct. 1 lit. k) din C. proc. civ., instanța a reținut că, sub aspectul competenței de soluționare a cauzei, aceasta nu putea reveni din punct de vedere material decât judecătoriei.

Totodată, față de împrejurarea că sediul pârâtului se află în Municipiul București, instanța a reținut că soluționarea prezentei cauze este de competența Judecătoriei Sectorului 1.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorul 1 București la 30 decembrie 2021, sub același număr de dosar.

La primul termen de judecată, instanța a invocat din oficiu excepția necompetenței materiale și teritoriale.

Prin sentința civilă nr. 2031/2022 din 23 februarie 2022, Judecătoria Sectorul 1 București, secția I civilă a admis excepțiile necompetenței sale teritoriale și materiale și a declinat competența de soluționare a dosarului nr. x/2021 privind pe creditoarea A. S.R.L. și pe debitoarea HIDROCONSTRUCȚIA S.A., în favoarea Tribunalului Buzău.

Totodată, constatând ivit conflictul negativ de competență, a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia și a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluționarea conflictului.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că, din analiza cererii introductive cu care Tribunalul Buzău a fost sesizat la data de 27.07.2021, rezultă fără echivoc că reclamanta A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 241.399,24 de RON cu titlu de debit principal.

Ulterior învestirii instanței, la data de 21.10.2021, reclamanta a depus o cerere precizatoare a câtimii obiectului cererii, prin care a arătat că solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 169.410,78 RON, deoarece pârâta a achitat la data de 25.06.2021 suma de 81.461,24 RON.

Întemeindu-se pe acest aspect, Tribunalul Buzău a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă, apreciind că, dacă cererea era formulată corect, în considerarea situației reale a pretinsei datorii, instanța care ar fi trebuit să fie sesizată din punct de vedere material nu putea fi decât judecătoria.

În acest context, instanța de conflict a considerat că, la verificarea competenței, în aplicarea art. 131 alin. (1) C. proc. civ., se are în vedere, ca moment temporal, data sesizării instanței, și nicidecum data efectivă la care instanța își verifică din oficiu competența (de regulă, primul termen de judecată).

Deopotrivă, instanța a subliniat că, procedând la verificarea competenței de la primul termen de judecată, instanța sesizată trebuia să se raporteze, pentru stabilirea competenței, strict la valoarea capătului principal de cerere din acțiunea introductivă (anume 241.399,24 RON), neputând da eficiență unor plăți parțiale pretins efectuate de către pârâtă, chiar anterior sesizării instanței.

Pentru aceste motive, instanța a ignorat precizarea pârâtei de la data de 21.10.2021 (anterior primului termen de judecată) în sensul diminuării pretențiilor sale de la suma de 241.399,24 RON la suma de 169.410,78 RON, din moment ce aceasta reprezintă o cerere modificatoare/adițională, care poate fi analizată doar ulterior verificării competenței, moment care încă nu a fost depășit.

Pe de altă parte, în ceea ce privește competența teritorială, a reținut că reclamanta a înțeles să învestească instanța de la sediul său, aspect care nu a fost contestat de pârâtă (la primul termen de judecată aceasta invocând doar excepția necompetenței materiale a tribunalului, fără a contesta competența teritorială).

Date fiind aceste aspecte, instanța de conflict a apreciat că, din punct de vedere teritorial, instanțele de la sediul reclamantei (Buzău) au devenit competente exclusiv, din moment ce excepția necompetenței teritoriale relative, conform art. 130 alin. (3) C. proc. civ., nu a fost invocată de pârâtă prin întâmpinare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă la 15 martie 2022, sub același număr de dosar.

Analizând actele și lucrările dosarului în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 pct. 2 teza I C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Tribunalul Buzău și Judecătoria Sectorul 1 București - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeași cauză, declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Fiind îndeplinite condițiile anterior evocate, Înalta Curte, în calitate de instanță imediat superioară și comună instanțelor aflate în conflict, va proceda la soluționarea prezentului conflict negativ de competență prin emiterea regulatorului de competență.

În speță, Înalta Curte reține că dispozițiile art. 98 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc, ca regulă imperativă, determinarea competenței materiale în cazul cererilor evaluabile în bani, în funcție de valoarea obiectului capătului principal de cerere.

Prețuirea valorii obiectului se face, potrivit art. 194 lit. c) C. proc. civ., de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, pentru determinarea competenței fiind relevantă aprecierea acestuia, și nu ceea ce judecătorul îi poate acorda reclamantului prin hotărârea finală.

În ceea ce privește momentul la care se stabilește valoarea obiectului litigiului, sunt aplicabile prevederile art. 106 C. proc. civ., conform cărora, instanța legal învestită potrivit dispozițiilor referitoare la competență după valoarea obiectului cererii rămâne competentă să judece chiar dacă, ulterior învestirii, intervin modificări în ceea ce privește cuantumul valorii aceluiași obiect. Aceste dispoziții reiau, practic, soluția existentă și în reglementarea anterioară, în art. 18

C. proc. civ. de la 1865, dar cu adăugarea ipotezei că se aplică și pentru căile de atac.

De altfel, cu privire la articolul mai sus indicat, însăși Curtea Constituțională a României a reținut în jurisprudența sa (a se vedea Decizia nr. 83/2007 din 8 februarie 2007, publicată în Monitorul Oficial Partea I nr. 122 din 19 februarie 2007) că norma procedurală este incidentă în cazul litigiilor evaluabile în bani doar cu privire la modificările survenite pe parcursul desfășurării procesului și numai în situația în care aceste modificări se referă la obiectul indicat în actul de învestire, respectiv în cererea de chemare în judecată. A mai statuat că textul are o valoare de principiu, deoarece confirmă regula potrivit căreia competența se fixează încă din momentul sesizării instanței, cererea de chemare în judecată, ca element al acțiunii civile, individualizând instanța. În virtutea acestui text de lege, instanța judecătorească, învestită prin cererea de chemare în judecată își prelungește competența cu privire la soluționarea litigiului al cărui obiect și-a modificat valoarea. În opinia Curții, o atare soluție legislativă este justificată de necesitatea realizării unei bune administrări a justiției, printr-o judecată a cauzei într-un termen rezonabil, finalitatea prevederilor analizate fiind aceea de a evita declinările de competență impuse de majorarea sau micșorarea cuantumului obiectului supus litigiului.

În legătură cu regula prevăzută de art. 106 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține că, în speță, reclamanta a sesizat tribunalul ca primă instanță, solicitând obligarea pârâtei la plata sumei de 241.399,24 RON. Ulterior, aceasta a redus valoarea pretențiilor sale sub 200.000 RON, argumentat de faptul că pârâta își executase în parte obligația. În atare situație, tribunalul nu-și va declina competența la judecătorie, deoarece la data sesizării era competent, chiar dacă reclamantul își micșorează cuantumul pretențiilor sub valoarea prevăzută de art. 94 pct. 1 lit. k) C. proc. civ., cu motivarea că valoarea inițială a fost stabilită în urma unor erori de calcul ori de apreciere asupra existenței sau întinderii obligațiilor pârâtului, astfel încât, instanța sesizată nu-și poate declina competența.

Din punct de vedere al competenței teritoriale, regula de drept comun este înscrisă în art. 107 C. proc. civ., conform căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."

Cu toate acestea, dat fiind faptul că, la primul termen de judecată, pârâta a invocat doar excepția necompetenței materiale a tribunalului, fără a contesta competența teritorială a acestei instanțe, în condițiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., aceasta rămâne câștigată tot în favoarea Tribunalului Buzău.

Pe cale de consecință, în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (2) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Buzău.