ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 460/2022

Ședința publică din data de 2 martie 2022

Analizând actele de la dosar și decizia atacată, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău – secția I Civilă la 01.11.2019, sub nr. x/2019, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul Buzău, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 899.266,76 RON, cu titlu de despăgubiri, cu cheltuieli de judecată.

În drept, acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile pct. 8, art. II pct. 4 din O.U.G. nr. 7/2008, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 303/2008 și ale deciziei nr. 269/2010 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 265/23.04.2010.

Prin întâmpinarea depusă, pârâta a invocat excepția prescripției dreptului material la acțiune și pe fond, a solicitat respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 03.02.2020, Tribunalul Buzău – secția I Civilă a pus în vedere reclamantei să indice temeiul de drept al demersului său judiciar, care prin notele scrise depuse la 01.03.2020 a precizat că este reprezentat de art. II pct. 4 din O.U.G. nr. 7/2008.

Prin sentința civilă nr. 157/02.03.2020, Tribunalul Buzău, secția I civilă a admis excepția necompetenței sale materiale procesuale, invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal din cadrul aceluiași tribunal.

Prin sentința nr. 622/27.10.2020, Tribunalul Buzău – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârât și a respins acțiunea ca fiind prescrisă.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel, care prin decizia nr. 194/26.05.2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă a fost respins ca neîntemeiat.

Împotriva acestei decizii, S.C. A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea ambelor hotărâri ale instanțelor de fond și trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanțe.

În motivare, după prezentarea situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, recurenta a arătat, sub un prim aspect, că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 22 alin. (4) și alin. (5) și ale art. 479 alin. (1) C. proc. civ., împrejurare care, în opinia sa, atrage incidența motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În argumentare, a arătat că instanța de apel nu a fost învestită cu un motiv de apel în ceea ce privește temeiul juridic al acțiunii, însă, de vreme ce a apreciat că cel indicat de recurenta-reclamantă este străin de obiectul cauzei, aceasta, în raport cu textele de lege indicate mai sus, avea obligația de a-l pune în discuția părților și de a califica juridic acțiunea.

A mai afirmat că, în mod greșit, instanța de prim control judiciar a stabilit că, în conformitate cu art. 22 alin. (5) C. proc. civ., nu putea schimba temeiul juridic indicat și nici califica juridic actele și faptele deduse judecății, atât timp cât în cauză nu a existat un acord al părților sub acest aspect.

Mai mult, a susținut că și într-o astfel de ipoteză, instanța ar fi putut să dea propria calificare juridică situației de fapt dedusă judecății, dacă ar fi apreciat că un asemenea acord era de natură a afecta drepturile și interesele juridice ale părților.

De asemenea, a arătat că lipsa incidenței normelor juridice indicate de recurentă ca și temei de drept a fost reținută abia în considerentele deciziei recurate, în condițiile în care la termenul din 26.05.2021 instanța de apel l-a pus în discuția părților, fără a face vreo referire la neaplicarea acestuia în speță.

Astfel, recurenta a subliniat că de vreme ce s-a apreciat că acțiunea sa nu este fundamentată juridic corect și nu s-a stabilit cadrul juridic incident în cauză, recurentei i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât acesta a fost lipsită de posibilitatea de a-și formula apărări și a-și exercita drepturile procesuale în vederea susținerii acțiunii sale.

În acest context, a afirmat că față de limitele învestirii instanței în apel, motivele cuprinse în decizia recurată sunt străine de natura cauzei, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Tot prin prisma acestui motiv de casare, a arătat că instanța de prim control judiciar nu a analizat motivele sale de apel și nici nu a indicat considerentele pentru care le-a respins, ci și-a fundamentat soluția pronunțată pe împrejurări de fapt și temeiuri de drept care nu au fost invocate în faza procesuală anterioară.

Sub acest aspect, a afirmat că în apel, recurenta a criticat legalitatea sentinței primei instanțe întemeiat pe faptul că tribunalul nu a pus în discuția părților și nici nu a identificat corect legea aplicabilă prescripției dreptului material la acțiune al reclamantei, nu a analizat incidența condiției suspensive a acestui drept și a apreciat greșit data nașterii dreptului la acțiune.

De asemenea, a arătat că pe calea apelului a invocat că în cauză termenul de prescripție a fost întrerupt prin restituirea de către intimată a unor bunuri mobile aflate în imobilul cinematograf, potrivit art. 16 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, respectiv art. 2.537 alin. (1) pct. 1 C. civ.

Totodată, referitor la cel de-al doilea motiv de apel, a susținut că instanța de prim control judiciar, contrar primei instanțe, a stabilit o altă dată de la care termenul de prescripție a început să curgă, fără a pune în discuție acest aspect și fără nicio referire la criticile sale invocate în apel, sens în care a apreciat că decizia instanței de apel este fundamentată pe motive străine de cele reținute de către prima instanță de fond.

Cu privire la cel de-al treilea motiv de apel care viza întreruperea termenului de prescripție, a afirmat că instanța de apel a reținut ca și circumstanță în analiza cazului întreruptiv al cursului prescripției, o altă împrejurare decât cea sesizată de autoarea căii de atac.

Astfel, a subliniat că ipoteza care constituia cazul de întrerupere al prescripției a vizat restituirea, de către intimată, recurentei a unor bunuri mobile aflate în spațiu la data preluării imobilului de partea adversă, fără acordarea unei despăgubiri pentru îmbunătățirile aduse bunului și pentru bunurile care au devenit imobile prin încorporare.

Recurenta a mai susținut și incidența art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întemeiat pe modul de interpretare a textelor de lege indicate ca și temei de drept al acțiunii.

În argumentare, a afirmat că la aprecierea caracterului străin de natura cauzei a textelor de lege indicate de recurentă în fundamentarea acțiunii sale, instanța de apel a reținut conținutul acestor norme legale prin raportare la forma în vigoare a Legii nr. 328/2006, anterior pronunțării deciziei nr. 269/10.03.2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265/23.04.2010, prin care Curtea Constituțională a stabilit că dispozițiile art. II pct. 2 din această lege sunt neconstituționale, în măsura în care acestea dispun trecerea bunurilor mobile aflate în inventarul sălilor și grădinilor de spectacol cinematografic în proprietatea privată a unităților administrativ-teritoriale și în administrarea consiliilor locale, fără nicio distincție în ceea ce privește titularul dreptului de proprietate asupra acestor bunuri și în condițiile în care nu se reglementează condițiile de despăgubire ale persoanelor au efectuat lucrări de investiții sau alte achiziții, concretizate în bunurile mobile aflate în inventarul spațiului închiriat și asupra cărora au un drept de proprietate.

În acest context, a susținut că instanța de apel a aplicat greșit articolul unic al Legii nr. 328/2006, pct. 8 și 4, dat fiind că după declararea neconstituționalității prevederilor legale sus-menționate, acesta a devenit incident atât în ceea ce privește transferul de proprietate și folosința imobilului efectiv, cât și obligația de a suporta pasivul aferent imobilului, care, potrivit recurentei, includea și obligația de despăgubire a persoanelor juridice care dețineau bunuri mobile în imobil sau au efectuat îmbunătățiri la acesta.

În motivarea acestui caz de casare, autoarea căii de atac a criticat și dispoziția instanței de apel de respingere a solicitării recurentei de unire a excepției prescripției dreptului material la acțiune cu cererea de suplimentare a probatoriului administrat, în vederea dovedirii cazului de întrerupere a termenului de prescripție, care, potrivit recurentei, a fost dată cu ignorarea art. 248 alin. (4) C. proc. civ.

La 10.12.2021 intimata a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Examinând recursul, Înalta Curte constată că motivele de casare îndreptate împotriva deciziei pronunțate în apel au vizat statuările curții de apel privind temeiul juridic al acțiunii și excepției prescripției dreptului material la acțiune.

Primul dintre aceste motive dezvoltă critici încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar recurenta invocă aplicarea greșită, în apel, a dispozițiilor art. 22 alin. (4) - (5) și art. 479 alin. (1) C. proc. civ., în ceea ce privește motivele de drept indicate de recurenta-reclamantă în fundamentarea demersului său judiciar. Astfel, a arătat că instanța de prim control judiciar nu a fost învestită în apel cu analiza acestora și că deși a apreciat că sunt străine de natura cauzei, instanța de apel, contrar textelor de lege sus-indicate, nu a procedat la calificarea juridică a faptelor și actelor deduse judecății și la identificarea normelor legale incidente.

Totodată, a afirmat că în cauză nu exista acordul părților prevăzut de art. 22 alin. (5) C. proc. civ. pentru a se putea reține că temeiul juridic nu putea fi schimbat.

Răspunzând acestui motiv de recurs, Înalta Curte reține că potrivit art. 22 alin. (4) și alin. (5) C. proc. civ., rolul activ al judecătorului presupune, în scopul soluționării corecte a cauzei cu care a fost învestit și, totodată, consecvent principiului disponibilității, calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o denumire greșită, în acest scop judecătorul fiind obligat să pună în discuția părților calificarea exactă.

Operațiunea de calificare juridică este un demers procesual necesar și impune instanței de judecată determinarea conținutului actelor și faptelor deduse judecății, a pretențiilor și apărărilor părților și clarificarea scopului în care acestea acționează procesual, toate încadrate printr-un demers calificat în instituții juridice specifice, pentru realizarea unei judecăți corecte și complete.

Prin urmare, rolul activ al judecătorului are ca obiectiv clarificarea și calificarea actelor procesuale ale părților și impune judecătorului să determine și să aplice normele deduse judecății, indiferent dacă acestea au fost invocate sau nu de parte.

Așadar, revine judecătorului, chiar și în etapa apelului, în limitele învestirii sale, obligația de a da sau restabili calificarea juridică exactă a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire, cu condiția de a o supune dezbaterii în prealabil.

Examenul deciziei recurate relevă că instanța de prim control judiciar, apreciind că obiectul acțiunii derivă din raporturile juridice dintre neproprietarul care a efectuat lucrări de renovare asupra unui imobil și proprietarul bunului, a stabilit că temeiul juridic indicat de reclamantă este străin de natura cauzei, dat fiind că textele de lege invocate se referă la raporturi juridice născute din transferul proprietății între proprietarul inițial al imobilului asupra căruia au fost aduse îmbunătățiri și dobânditorul ulterior al acestuia. Astfel, s-a reținut, că reclamanta putea invoca temeiul juridic al obligației de despăgubire care decurge din prevederile legale ce reglementează accesiunea sau un alt temei care să vizeze raporturile juridice născute între cel care efectuează îmbunătățiri asupra unui bun proprietatea altei persoane și proprietar. Dat fiind că reclamanta nu a indicat alte norme juridice aplicabile speței în raport cu obiectul cauzei, instanța de apel a reținut că, față de prevederile art. 22 alin. (5) C. proc. civ., schimbarea temeiului juridic sau calificarea juridică a acțiunii nu se putea realiza.

Or, în contextul în care incidența textelor de lege pe care a fost fundamentat dreptul dedus judecății a fost exclusă ab initio, fără a fi pusă în discuția părților și fără a se identifica cu exactitate normele legale aplicabile cauzei, instanța de apel în mod greșit a procedat la dezlegarea aspectelor deduse judecății.

Aceasta, întrucât, astfel cum s-a reținut mai sus, soluționarea cauzei nu se putea realiza decât după identificarea instituției juridice incidente pe baza raționamentului de fapt prezentat pentru justificarea pretențiilor reclamantei. În acest sens, instanța de apel trebuia să dea calificarea corectă actelor și faptelor deduse judecății, solicitând chiar lămuriri părților.

Un astfel de demers se impunea cu atât mai mult cu cât în apel, instanța de control judiciar a fost învestită cu motive ce vizau chiar prescripția dreptului material la acțiune, context în care aceasta trebuia să verifice și dacă existau dispoziții speciale în blocul legal al prescripției.

Judecarea cauzei prin raportare la temeiul de drept indicat de reclamantă, în condițiile în care instanța de apel reține că nu cunoaște pe ce temei juridic a fost formulată acțiunea, deși indică mai multe opțiuni legale la care reclamanta putea apel, nu este de natură să asigure părților o judecată în acord cu rigorile legii și cu garanțiile dreptului la un proces echitabil.

Premisele calificării juridice a demersului judiciar al reclamantei în apel existau, având în vedere că în cauză erau incidente și dispozițiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ., care impuneau instanței de apel să verifice, în limitele cererii de apel, legalitatea și temeinicia hotărârii apelate sub aspectul legii aplicate de către prima instanță, iar, așa cum rezultă din actele dosarului, acordul părților prevăzut de art. 22 alin. (5) C. proc. civ. lipsea.

Limitarea pe care o poate primi judecătorul în calificarea juridică la care se referă acest text de lege privește numai situația în care părțile, în virtutea unui acord expres, au înțeles să limiteze dezbaterile la un anumit temei de drept, situație care, față de caracterul de excepție al normei legale, trebuie privită restrictiv, în sensul că ea devine operantă numai în condițiile legii.

Prin urmare, în măsura în care instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că nu poate schimba temeiul juridic al acțiunii și doar a presupus că sunt incidente prevederile art. 2.523 C. civ., fără a stabili instituția juridică incidentă, criticile recurentei încadrate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. apar fondate, judecarea căii de atac devolutive realizându-se cu încălcarea rolului activ al instanței de apel, a normelor de procedură indicate, precum și a dreptului la un proces echitabil.

Pe aceste premise, Înalta Curte constată și temeinicia criticilor recurentei referitoare la caracterul străin al motivării instanței de apel expuse în confirmarea soluției primei instanțe de admitere a excepției prescripției, susțineri circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Această rezolvare a cauzei, neclară sub aspectul fundamentului juridic determină o îndepărtare a raționamentului judiciar de la cauza acțiunii, așa cum a fost determinată de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată și imprimă motivării, din perspectiva aplicării regulilor prescripției, un caracter străin de natura pricinii.

Instanța de apel, statuând în principal că temeiul juridic este străin de natura cauzei și că reclamanta avea la dispoziție mai multe pârghii legale pentru realizarea dreptului pretins, a continuat motivarea arătând că soluționarea cauzei se va realiza prin raportare la temeiul juridic precizat de reclamantă, sens în care, în baza art. 2.523 C. proc. civ., a stabilit că termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă din momentul în care intimata-pârâtă a emis pretenții cu privire la eliberarea imobilului. Aceste ultime considerente, dublate de imprecizia temeiului de drept material care fundamentează demersul judiciar al reclamantei, demonstrează temeinicia motivului de nelegalitate invocat de recurentă.

În continuare, circumscrise aceleiași ipoteze de casare, autoarea căii de atac a dezvoltat critici legate de neexaminarea de către instanța de prim control judiciar a motivelor sale de apel.

Astfel, recurenta a susținut că instanța de prim control judiciar nu a analizat criticile sale privind prescripția dreptului material la acțiune și nici nu a motivat de ce a înlăturat raționamentul primei instanțe în ceea ce privește momentul de început al termenului de prescripție.

Înalta Curte subliniază că, în acord cu prevederile constituționale și rigorile impuse unui proces echitabil, regăsite expres și în dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea instanței trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția pronunțată în cauză, într-o manieră care să creeze transparență asupra raționamentului judiciar care o fundamentează.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile oferite de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată, care, în acest scop, trebuie să procedeze la un examen efectiv și consistent al argumentelor și probelor administrate, pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt.

Așadar, obligația de motivare impune o apreciere atașată de natura cauzei și de circumstanțele sale, motivarea unei hotărâri fiind înțeleasă ca un silogism logic, de natură a o explica în mod inteligibil, ceea ce presupune un răspuns la toate argumentele aduse de părți, ci la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția.

Transpunând aceste exigențe în examenul deciziei recurate, Înalta Curte constată că, în motivare, instanța de apel nu a analizat motivele specifice ale apelului, care puneau în discuție dinamica transferului între stat și intimat a bunului.

Declarând apel, titulara acțiunii a criticat modul în care prima instanță a procedat la stabilirea legii aplicabile în materia prescripției, având în vedere că aceasta a susținut incidența dispozițiilor legale din C. civ. de la 1864, iar intimatul a invocat dispozițiile Noului C. civ., sens în care a apreciat că au fost încălcate dispozițiile art. 22 alin. (2) și alin. (4) C. proc. civ., reținerea motivului de drept indicat în hotărâre fără punerea acestuia în discuția părților.

Or, din considerentele deciziei recurate nu rezultă că instanța de apel a avut în vedere la soluționarea apelului și susținerile autoarei căii de atac. Se observă că statuările curții de apel se limitează la a aprecia că dreptul material la acțiune este prescris, fără însă a justifica de ce aspectele sesizate în apel de către recurentă, care priveau însăși elementele decizorii reținute la judecata căii de atac devolutive, nu au fost primite.

Examenul hotărârii atacate nu lasă să se întrevadă un raționament clar și logic din care să reiasă că susținerile reclamantei sunt neîntemeiate sau că ipoteza de întrerupere a termenului de prescripție invocată de titulara demersului judiciar nu este incidentă în cauză.

Toate aceste elemente imprimă deciziei atacate un viciu de nelegalitate care nu poate fi înlăturat decât prin casarea ei și trimiterea cauzei pentru o nouă judecată instanței de apel, în vederea asigurării părților accesul la dublul grad de jurisdicție.

În argumentarea celui de-al treilea motiv de recurs, autoarea căii de atac a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile de drept material cuprinse în pct. 4 și 8 din articolul unic al Legii nr. 328/2006, în forma aplicabilă după constatarea neconstituționalității prevederilor art. II pct. 2 și 11 din acest act normativ de către Curtea Constituțională prin decizia nr. 269/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 265/23.04.2010.

Invocând ca motiv de recurs dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta, după evocarea deciziei sus-menționate, a arătat că statuările instanței de apel referitoare la caracterul străin al temeiului juridic invocat au avut în vedere textul de lege pretins încălcat, în forma în vigoare anterior pronunțării acestei decizii și că actul normativ reglementa situații juridice și faptice similare sau identice cu cele ale autoarei căii de atac.

Totodată, a afirmat că soluția instanței de prin control judiciar a fost dată și cu încălcarea art. 248 alin. (4) C. proc. civ., în ceea ce privește respingerea cererii autoarei căii de atac de unire a excepției prescripției dreptului material la acțiune cu suplimentarea probatoriului, cu privire la cazul de întrerupere a termenului de prescripție.

Plecând de la constatările anterioare, Înalta Curte arată că, de vreme ce instituția juridică incidentă în cauză nu a fost stabilită și nu s-a oferit un răspuns motivelor de apel care vizau și textele de lege pretins încălcate, aplicarea greșită a normelor legale indicate de recurentă nu poate fi cercetată în lipsa unui examen adecvat al acestor chestiuni litigioase în apel.

În aceste condiții, constatând întemeiate criticile recurentei referitoare la încălcarea rolului activ de către instanța de apel, precum și cele privind conținutul și calitatea motivării deciziei recurate și reiterând că Înalta Curte nu poate realiza controlul greșitei aplicări a normelor de drept material de către instanța de apel în lipsa unei cercetări judiciare adaptate acțiunii, recursul promovat urmează a fi admis și, în temeiul art. 497 C. proc. civ., hotărârea atacată va fi casată, iar cauza va fi trimisă spre o nouă judecată instanței de apel.

Solicitarea recurentei în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare primei instanțe nu poate fi primită, având în vedere că eroarea de judecată sesizată prin memoriul de recurs s-a produs în etapa apelului, iar incidența ipotezelor reglementate de art. 480 alin. (3) C. proc. civ. nu a putut fi identificată în cauză.

Revine instanței de prim control judiciar ca în rejudecare, ținând cont de dezlegările instanței de recurs, să dea calificarea juridică exactă actelor și faptelor deduse judecății, pe care să o pună în discuția părților în prealabil, să determine instituția juridică incidentă în cauză și să verifice, în raport cu aceasta, aplicabilitatea în speță a unor norme de drept speciale în blocul legal al prescripției, aspectele deduse judecății în apel urmând să fie soluționate ținând cont de aceste elemente, dar și de susținerile părților din apel și din această fază procesuală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 194/26.05.2021, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești – secția a II-a Civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza pentru o nouă judecată instanței de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 martie 2022.