ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2396/2021

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2021

Asupra cererilor de față, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale la 28 ianuarie 2019, reclamanta A. le-a chemat în judecată pe pârâtele Casa de Pensii a Municipiului București și Casa Locală de Pensii Sector 4 București, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să anuleze decizia de pensie pentru limită de vârsta nr. 245206 din 13 decembrie 2018, emisă de Casa Locală de Pensii Sector 4 București și să o oblige pe pârâta Casa de Pensii a Municipiului București să emită o nouă decizie, prin care să îi fie stabilite drepturile de pensie începând cu 1 februarie 2016 și valorificate veniturile menționate în adeverința nr. x din 11 octombrie 2018, emisă de S.C. PROGRESUL S.A.

Prin sentința civilă nr. 2911 din 22 mai 2019, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale a respins ca neîntemeiată acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel.

În cuprinsul memoriului de apel, reclamanta a invocat excepția de neconstituționalitate a prevederilor din Legea nr. 263/2010 și a normelor metodologice de aplicare a acesteia - H.G. nr. 257/2011, solicitând sesizarea Curții Constituționale.

Prin încheierea din 23 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Prin decizia civilă nr. 2333 din 21 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a admis apelul reclamantei, a schimbat în tot sentința apelată și a admis în parte acțiunea, în sensul că a anulat decizia de pensie nr. 245206 din 13 decembrie 2018, emisă de Casa Locală de Pensii Sector 4 București și a obligat-o pe pârâtă să emită o nouă decizie de pensie pentru limită de vârstă, prin care să valorifice, la stabilirea cuantumului drepturilor de pensie, începând cu data de 1 noiembrie 2018, pe lângă veniturile deja valorificate, sumele din adeverința nr. x din 11 octombrie 2018, emisă de S.C. PROGRESUL S.A., reprezentând salariul acordat și sumele aferente sporului de vechime pentru intervalul cuprins între 1 octombrie 1992 și 30 martie 2001; a respins celelalte pretenții ca nefondate.

Împotriva încheierii din 23 iunie 2020 și deciziei civile nr. 2333 din 21 iulie 2020, reclamanta a declarat recurs.

În cuprinsul memoriului de recurs, A. a precizat că înțelege să formuleze cerere de îndreptare, lămurire și completare, în raport cu dispozițiile art. 442, art. 443 și art. 444 C. proc. civ.

În motivarea recursului, a arătat că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate pe care a invocat-o, în condițiile în care curtea de apel s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut.

Sub acest aspect, recurenta a arătat că a înregistrat pe rolul curții de apel mai multe cereri de sesizare a instanței de control constituțional cu excepțiile de neconstituționalitate a prevederilor art. 104 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, respectiv a dispozițiilor din Legea nr. 263/2010 și a normelor metodologice de aplicare a acestora, pct. 6 din Anexa 15 a H.G. nr. 257/2011, în motivarea cărora a arătat că se impune implementarea unui soft adecvat la nivelul caselor de pensii care să prevină eventualele erori ce pot apărea în cursul soluționării dosarelor de pensii.

La 16 februarie 2021, recurenta a depus note scrise, prin care a arătat că înțelege să aducă completări la memoriul de recurs și că formulează cerere de revizuire.

În ședința publică de la 10 noiembrie 2021, Înalta Curte a invocat, din oficiu, excepțiile tardivității recursului declarat împotriva încheierii din 23 iunie 2020, a inadmisibilității recursului exercitat împotriva deciziei nr. 2333 din 21 iulie 2020, a necompetenței materiale în soluționarea cererii de îndreptare, lămurire și completare a hotărârii, precum și a cererii de revizuire, asupra cărora apreciază următoarele:

Asupra excepției tardivității recursului declarat împotriva încheierii din 23 iunie 2020, cu privire la dispoziția de respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a Curții Constituționale, în raport cu dispozițiile art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale poate fi atacată numai cu recurs la instanța imediat superioară, în termen de 48 de ore de la pronunțare.

În conformitate cu art. 181 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., când termenul se socotește pe ore, acesta începe să curgă de la ora zero a zilei următoare.

În cauză, încheierea atacată a fost pronunțată la 23 iunie 2020, iar recursul a fost declarat la 1 octombrie 2020, așa încât termenul reglementat de art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, în care calea de atac trebuia să fie promovată, a fost depășit.

Cum neexercitarea dreptului procesual în cadrul termenului imperativ stabilit de lege atrage sancțiunea decăderii, Înalta Curte, având în vedere cele expuse în precedent și dând eficiență dispozițiilor textelor de lege evocate mai sus, va respinge ca tardiv recursul declarat împotriva încheierii din 23 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2019.

Referitor la excepția inadmisibilității recursului declarat împotriva deciziei nr. 2333 din 21 iulie 2020, Înalta Curte, raportat la dispozițiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ., reține următoarele:

Unul dintre principiile fundamentale ce guvernează procesul civil este acela al legalității căilor de atac și acesta presupune că părțile nu pot uza, în scopul apărării drepturilor și intereselor lor legitime, decât de mijloacele procedurale prevăzute de lege, astfel că nu pot exercita decât căile de atac reglementate legal.

Principiul enunțat este consacrat la nivel constituțional în art. 129 din Constituția României, iar în noul C. proc. civ. în art. 457.

În speță, reclamanta a învestit Tribunalul București cu o cerere în materia asigurărilor sociale, în contradictoriu cu Casa de Pensii a Municipiului București și Casa Locală de Pensii Sector 4 București.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., "nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a) -j

3

), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile pronunțate în materia protecției consumatorilor, a asigurărilor, precum și în cele ce decurg din aplicarea Legii nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligațiilor asumate prin credite. De asemenea nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului".

Pe de altă parte, potrivit art. 155 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, împotriva hotărârilor prin care au fost soluționate pe fond cererile îndreptate împotriva C.N.P.P. sau împotriva caselor teritoriale de pensii, având ca obiect drepturile de pensie, indemnizații și pensii de serviciu prevăzute prin legi cu caracter special se poate face numai apel la curtea de apel competentă, iar conform alin. (2) din același text de lege, hotărârile curților de apel, precum și hotărârile tribunalelor neatacate cu apel în termen sunt definitive.

Așadar, raportat la dispozițiile legale sus-evocate, decizia civilă nr. 2333 din 21 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, împotriva căreia s-a declarat prezentul recurs, este o hotărâre definitivă, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., astfel cum este menționat și în dispozitivul acesteia.

Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a, raportat la art. 483 alin. (2) C. proc. civ., va respinge ca inadmisibil recursul declarat.

Referitor la excepția necompetenței materiale în ceea ce privește cererea de îndreptare, lămurire și completare hotărâre, precum și cererea de revizuire, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 131-132 C. proc. civ., reține următoarele:

În conformitate cu prevederile art. 130 alin. (2) C. proc. civ. "Necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate …", iar, potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ., "Când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, din oficiu sau la cererea părților, ea este obligată să stabilească instanța judecătorească competentă ori, dacă este cazul, un alt organ cu activitate jurisdicțională competent".

Raportând textele legale evocate la dispozițiile art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., potrivit cărora:

"Necompetența este de ordine publică: 2. în cazul încălcării competenței materiale, când procesul este de competența unei instanțe de alt grad", și, totodată, văzând și dispozițiile prevăzute de art. 442 - 444 din C. proc. civ. în materia îndreptării, lămuririi și completării hotărârilor, instanța supremă constată că nu este competentă să soluționeze cererea pendinte.

Cererile în materia îndreptării, lămuririi, înlăturării a dispozițiilor contradictorii ori de completare a hotărârii în condițiile art. 442 - 444 C. proc. civ. se adresează instanței care a pronunțat-o și va fi soluționată în aceeași compunere sau constituire precum aceea prevăzută de lege pentru pronunțarea hotărârii vizate cu o astfel de cerere.

Totodată, Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, la art. 111 alin. (6), prevede astfel:

"Cererile de îndreptare a erorilor materiale și cererile de completare sau lămurire a hotărârii se soluționează de completul care a pronunțat hotărârea a cărei îndreptare ori lămurire se solicită".

Constatând că hotărârea a cărei îndreptare, lămurire și completare este dată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, competența de soluționare a cererii aparține acestei instanțe.

Înalta Curte constată că nu este competentă să soluționeze nici cererea de revizuire, având în vedere dispozițiile imperative ale art. 510 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "Cererea de revizuire se îndreaptă la instanța care a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere".

În speță, prin notele scrise depuse la 16 februarie 2021, A. a precizat că înțelege să formuleze cerere de revizuire, însă fără a arăta temeiul de drept pe care își întemeiază calea de atac exercitată.

Întrucât din conținutul actului de procedură ce emană de la A. nu sunt conturate elemente care să justifice incidența normei derogatorii ce ar determina competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în cauză, din perspectiva art. 510 alin. (2) C. proc. civ. și, constatând că decizia a cărei retractare se solicită este dată de Curtea de Apel București, competența de soluționare a revizuirii aparține acestei instanțe.

Așa fiind, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., coroborat cu art. 510 alin. (1) din același cod, va admite excepția privind necompetența materială și va declina în favoarea curții de apel competența de soluționare a cererii de revizuire formulată de A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca tardiv recursul declarat de recurenta A. împotriva încheierii din 23 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în dosarul nr. x/2019.

Respinge ca inadmisibil recursul declarat de recurenta A. împotriva deciziei civile nr. 2333 din 21 iulie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale.

Declină în favoarea Curții de Apel București competența de soluționare a cererii de îndreptare, lămurire și completare, precum și a cererii de revizuire, ambele formulate de A..

Definitivă în ceea ce privește dispozițiile de respingere a recursurilor.

Fără nicio cale de atac în ceea ce privește dispoziția de declinare.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 noiembrie 2021.