ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2349/2022

Ședința publică din data de 9 noiembrie 2022

Deliberând asupra recursului, constată și reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la 18 mai 2021 sub nr. x/2021, reclamanta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, în contradictoriu cu pârâta S.C. A. S.R.L., a solicitat obligarea acesteia la restituirea sumei de 500.000 RON conform titlului de plată nr. x din 22 iunie 2009 emis de A.N.R.P. în favoarea doamnei B., sumă care să fie reactualizată cu indicele de inflație până la data plății efective.

Prin încheierea din camera de consiliu din 24 mai 2021, Tribunalul București, secția a V-a civilă, în temeiul art. 200 alin. (2) C. proc. civ. a dispus trimiterea dosarului, spre competentă soluționare, secției a VI-a Civile a Tribunalului București.

Pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă cauza a fost înregistrată la 26 mai 2021 sub nr. x/2021*.

Prin sentința civilă nr. 2446 din 12 octombrie 2021, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2021 a fost admisă excepția prescripției dreptului material la acțiune și s-a respins acțiunea formulată de reclamantă ca fiind prescrisă; a fost respinsă cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta a declarat apel.

Prin decizia civilă nr. 471 din 16 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respinsă excepția autorității de lucru judecat, invocată de intimată ca nefondată; a fost respins apelul declarat de apelanta-reclamantă ca nefondat.

Decizia pronunțată de instanța de apel a fost recurată de reclamantă.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă susține că în mod greșit instanța de apel a considerat că termenul de prescripție pentru pretențiile deduse judecății a început să curgă cel mai târziu la împlinirea unui termen de un an de la data predării raportului, respectiv 22 iunie 2010 și s-a împlinit la 22 decembrie 2010.

Recurenta-reclamantă arată că înțelege să reia aspectele susținute în fața instanțelor de fond, susținând că, în raport cu dispozițiile art. 31- 34 din Legea nr. 94/1992, Curtea de Conturi are obligația de a efectua auditul financiar asupra unor conturi de execuție prevăzute de aceeași lege. În situațiile în care se constată existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entității publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligație a conducerii entității auditate.

Recurenta-reclamantă a precizat că, potrivit art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea și funcționarea Curții de Conturi, republicată, nerecuperarea prejudiciilor, ca urmare a nedispunerii și a neurmăririi de conducerea entității a măsurilor transmise de Curtea de Conturi, constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amenda.

Prin urmare, recurenta-reclamantă susține că nu a făcut decât să se conformeze dispozițiilor trasate de Curtea de Conturi în sarcina sa, respectând prevederile legale în materie și autoritatea deciziilor acestei instituții.

Recurenta-reclamantă precizează că prin decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013, Curtea de Conturi a României a constatat, cu ocazia unui control, că nu au fost respectate cerințele Standardelor Internaționale de Evaluare cu privire la estimarea valorii de piață a proprietăților imobiliare supuse evaluării.

Pentru remedierea aspectelor de nelegalitate constatate, Curtea de Canturi a dispus în sarcina conducătorului recurentei-reclamante o serie de măsuri menite să acopere prejudiciile suferite de bugetul statului, ca urmare a unor evaluări necorespunzătoare.

Mai arată recurenta-reclamantă că termenul de aducere la îndeplinire a măsurii dispuse a fost inițial 30 aprilie 2013, fiind prelungit până la 28 iunie 2019.

În raport cu aceste aspecte, recurenta-reclamantă apreciază că termenul de prescripție a început să curgă de la data la care a luat la cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra rapoartelor întocmite de intimata-pârâtă, respectiv 18 septembrie 2020.

Recurenta-reclamantă apreciază că momentul descoperirii viciilor lucrării efectuate de către Curtea de Conturi a neconformității rapoartelor de evaluare este reprezentat de data întocmirii deciziei nr. 10 din 10 octombrie 2013, de la această dată începând să curgă și termenul de prescripție a dreptului reclamantei la acțiune.

Susține, însă, recurenta-reclamantă că, pentru a putea solicita evaluatorilor contravaloarea rapoartelor întocmite necorespunzător (Sic!), era necesar ca aceste rapoarte să fie identificate, în acest sens dispunând și Curtea de Conturi.

Îndeplinirea acestei măsuri presupunea, însă, declanșarea procedurii de achiziție publică și, deși a demarat această procedură încă din 20 martie 2014, desemnarea verificatorului și încheierea contractului de prestări servicii s-au dovedit un proces anevoios, întrucât la repetatele licitații inițiate fie nu s-a înscris nimeni, fie cei înscriși erau incompatibili.

Prin urmare, în opinia recurentei-reclamante termenul de prescripție a început să curgă de la data constatării de către Curtea de Conturi a neconformității rapoartelor de evaluare cu Standardele Internaționale de Evaluare, iar termenele acordate licitațiilor pe care le-a inițiat, precum și termenele necesare verificării rapoartelor au constituit cauze de natură a întrerupe cursul prescripției.

Mai susține recurenta-reclamantă că, în spețe similare, instanța a admis acțiunea și l-a obligat pe pârât să restituie contravaloarea serviciilor prestate necorespunzător.

Recurenta-reclamantă a conchis în sensul că dreptul său de a solicita recuperarea prejudiciului cauzat de pârâtă prin îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor contractuale nu s-a împlinit (18 septembrie 2020 - 18 septembrie 2023), fiind incidente prevederile art. 2.523 C. civ., potrivit cărora prescripția începe să curgă de la data când titularul dreptului la acțiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască nașterea lui.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Recurenta-reclamantă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

La 9 noiembrie 2022, intimata-pârâtă a depus la dosar note de ședință, însoțite de înscrisuri.

Analizând recursul cu care a fost învestită, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că acesta este nefondat, pentru considerentele care vor fi redate în cele ce urmează.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că, în etapele procesuale anterioare s-a apreciat că, față de momentul nașterii raportului juridic dintre părți prin contractul de prestări servicii nr. x/2008, prescripția este guvernată de dispozițiile Decretului nr. 167/1958 și ale vechiul C. civ., aceste dezlegări fiind necontestate de către recurenta-reclamantă. Ca atare, nu se poate reține incidența în cauză a prevederilor art. 2.523 din noul C. civ., astfel cum a invocat recurenta-reclamantă.

În aceste condiții, stabilirea momentului de la care a început să curgă termenul de prescripție extinctivă se determină prin raportare la dispozițiile art. 7 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, precum și la dispozițiile art. 16 din același act normativ privind întreruperea curgerii termenului prescripției extinctive.

Înalta Curte reține că prin recursul declarat, recurenta-reclamantă a invocat că în mod greșit a reținut instanța de apel că termenul a început să curgă la data depunerii raportului de evaluare întocmit de prestator.

Recurenta-reclamantă și-a fundamentat raționamentul pe considerentul că prescripția dreptului material la acțiune a început să curgă de la data la care a luat cunoștință de rezultatul verificărilor efectuate asupra raportului întocmit de intimata-pârâtă în dosarul de despăgubire, arătând că măsura dispusă prin decizia Curții de Conturi nr. 10 din 10 octombrie 2013 a avut termen inițial de îndeplinire la 30 aprilie 2013, termenul fiind prelungit până la 28 iunie 2019.

Instanța supremă constată că prin decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, s-a dat dezlegare de principiu problemei de drept referitoare la modalitatea în care constatările efectuate de un organ de control, terț față de raportul juridic de creanță, pot influența sau nu momentul de începere a curgerii termenului de prescripție extinctivă a acțiunii în recuperarea sumelor plătite necuvenit, statuându-se că "actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu atribuții de control, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu produs de un salariat ori rezultat în urma plății către acesta a unei sume de bani necuvenite, nu marchează începutul termenului de prescripție extinctivă a acțiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale a salariatului".

S-a reținut în considerentele deciziei, cu valoare de principiu, că paguba constatată este preexistentă raportului Curții de Conturi sau altui organ cu atribuții de control (paragraful 57), că izvorul obligației debitorului nu îl reprezintă actul de control, ci actul sau faptul juridic ce a generat paguba (paragraful 60), astfel încât invocarea actului de control este irelevantă din perspectiva momentului de debut al prescripției extinctive, neexistând nicio dispoziție legală care să stabilească faptul că acesta ar reprezenta punctul de plecare al cursului prescripției extinctive (paragraful 61) și, de asemenea, nefiind asimilat de lege ca act întreruptiv al cursului prescripției extinctive (paragraful 62).

În cauză, acțiunea pentru recuperarea valorii de 500.000 RON, aferente titlului de plată nr. x din 22 iunie 2009 a fost demarată ca urmare a unei măsuri de control a organelor Curții de Conturi, prin care recurenta-reclamantă a fost obligată să acționeze pentru recuperarea prejudiciului, conform clauzelor contractuale și dispozițiilor legale, de la partenerul contractual.

Prin urmare, aplicând regulile de interpretare logică referitoare la analogie, care presupun, mutatis mutandis, existența aceleiași soluții sau dezlegări de drept atunci când există aceleași rațiuni ale legii, deși recurenta-reclamantă era obligată să se conformeze deciziilor Curții de Conturi în sensul recuperării prejudiciului, acest fapt nu echivalează cu modificarea datei începerii curgerii termenului de prescripție, decizia nr. 19 din 3 iunie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii fiind aplicabilă și în speța de față.

Așadar, nu prezintă relevanță pentru determinarea momentului de început al cursului prescripției nici data întocmirii deciziei Curții de Conturi nr. 10 din 10 octombrie 2013, dar nici termenul de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse de organele de control, care a fost prelungit până la 28 iunie 2019.

În raport prevederile art. 8 din Decretul nr. 167/1958, legiuitorul a statuat în sensul că prescripția dreptului material la acțiune începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cei care răspund de ea, instituind două momente alternative în funcție de care se calculează termenul de prescripție în cazul acțiunii în răspundere civilă contractuală întemeiată pe contractul de prestări servicii încheiat între părți.

Astfel, primul moment vizează data la care păgubitul a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul subiectiv, iar cel de-al doilea moment coincide cu data la care păgubitul trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, acesta fiind momentul obiectiv.

Stabilirea momentului obiectiv de la care începe să curgă termenul de prescripție se întemeiază pe ideea culpei prezumate a celui păgubit de a nu fi depus diligențele necesare pentru descoperirea pagubei și a celui chemat să răspundă de ea.

Deși recurenta-reclamantă se raportează la momentul subiectiv, în raport de momentul obiectiv, astfel cum prevede art. 8 din Decretul nr. 167/1958, termenul general de prescripție de 3 ani a început să curgă de la momentul plății, când recurenta-reclamantă, în calitate de beneficiar în cadrul contractului de prestări servicii, trebuia să cunoască atât paguba, cât și faptul că prestatorul este răspunzător de ea, acest moment fiind cel la care s-a emis titlul de plată conform deciziei nr. 205 din 22 iunie 2009 a A.N.R.P., care stă la baza pretențiilor deduse judecății.

Înalta Curte nu poate reține nici criticile recurentei-reclamante referitoare la întreruperea cursului prescripției extinctive.

Dispozițiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958 prevăd expres și imperativ că "Prescripția se întrerupe: a) prin recunoașterea dreptului a cărui acțiune se prescrie, făcută de cel în folosul căruia curge prescripția; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori de arbitrare, chiar dacă cererea a fost introdusă la o instanță judecătorească, ori la un organ de arbitraj, necompetent; c) printr-un act începător de executare. Prescripția nu este întreruptă, dacă s-a pronunțat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat, ori dacă cel care a făcut-o a renunțat la ea."

Actul de control al Curții de Conturi sau al unui alt organ cu atribuții de control nu poate reprezenta un act de întrerupere a cursului prescripției extinctive, ca de altfel nici demersurile ulterioare care au fost efectuate de recurenta-reclamantă pentru contractarea serviciilor unui alt evaluator, care să verifice conformitatea raportului de evaluare întocmit de intimata-pârâtă.

Sub un ultim aspect, Înalta Curte arată că invocarea de către recurenta-reclamantă a art. 31-34, precum și a art. 64 alin. (1) din Legea nr. 94/1992 nu poate reprezenta o veritabilă critică de nelegalitate a deciziei recurate, câtă vreme analiza instanței de apel a vizat exclusiv excepția prescripției dreptului material la acțiune, fără a se discuta în vreun fel atribuțiile legale ale Curții de Conturi.

În consecință, în raport cu rațiunile înfățișate, Înalta Curte apreciază că în cauză nu subzistă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., de aceea, făcând aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă.

În temeiul dispozițiilor art. 494, raportat la art. 482 și la art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va obliga pe recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 1.764,65 RON reprezentând onorariu avocațial, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților împotriva deciziei civile nr. 471 din 16 martie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 1.764,65 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 noiembrie 2022.