ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2221/2022

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

Prin încheierea din 11.02.2020, Tribunalul București, secția a III-a civilă a admis excepția necompetenței sale funcționale și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea secției a VI-a Civilă, din cadrul aceluiași tribunal, care a fost înregistrată sub nr. x/2019*.

La 12.02.2021, reclamanta a înregistrat la dosar o cerere precizatoare și modificatoare a acțiunii, arătând că dobânda legală solicitată este aferentă perioadei decembrie 2007- octombrie 2016. Cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 256.781 euro, reprezentând fructele civile aferente perioadei mai 2005- octombrie 2008, respectiv 42 de luni, iar pentru perioada iunie 2010- octombrie 2016 a solicitat plata unui procent de 1/2 din chiriile încasate de pârâtă, la care se dobânda legală în privința fructelor civile și a chiriei.

Prin sentința civilă nr. 1559/08.06.2021, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a respins acțiunea ca fiind prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 143/27.01.2022, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul.

În motivare, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a susținut că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 7 și art. 16 lit. a) din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 1839 C. civ. din 1864, coroborat cu art. 26 din Decretul nr. 167/1958.

Recurenta-reclamantă a susținut că nu poate fi primit raționamentul instanței de apel, în sensul că poziția exprimată de către intimata-pârâtă în perioada 2009-2016 nu ar valora o recunoaștere a debitului principal, susținând că au fost ignorate înscrisurile de la dosar.

În acest sens, a arătat că în cadrul litigiului purtat anterior, respectiv dosarul nr. x/2012 având ca obiect acțiune în rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, în toate actele procedurale întreprinse, intimata-pârâtă nu a negat faptul că ar datora prețul imobilului, însă a hotărât suspendarea plății acestuia, în temeiul art. 11 din contractul nr. x/26.04.2005 și a art. 1364 C. civ. din 1864, până la soluționarea unor litigii dintre părți, în care s-a invocat evicțiunea.

Conform recurentei-reclamante, suspendarea prețului, care a fost condiționat până la încetarea oricăror tulburări, echivalează cu o recunoaștere expresă a debitului principal pe toată perioada soluționării celor două litigii purtate anterior.

Astfel, începând cu luna ianuarie 2009, data când intimata a invocat suspendarea plății prețului, și până la 18.11.2016, momentul când a efectuat plata, recurenta a subliniat că a fost întrerupt cursul prescripției pentru debitul principal.

Potrivit recurentei-reclamante, în contextul în care, instanțele de judecată au apreciat că suspendarea plății prețului de către intimata-pârâtă a fost justificată prin soluționarea litigiilor ce au avut ca obiect rezoluțiunea contractului nr. x/26.04.2005, în aceleași condiții au reținut că plata restului de preț era afectată de o condiție suspensivă și care a subzistat până la 08.11.2016.

Prin urmare, susține recurenta, decizia de suspendare a restului de preț are caracterul unei obligații sub condiție suspensivă, iar potrivit art. 7 alin. (3) din Decretul 167/1958, pentru dreptul afectat de un termen suspensiv sau o condiție suspensivă, prescripția începe să curgă de la data împlinirii termenului ori realizării condiției.

Concluzionând, a susținut că în tot cursul judecării litigiilor ce au avut ca obiect rezoluțiunea contractului nr. x/26.04.2005, respectiv perioada 2009-2016, cursul prescripției a fost întrerupt, ca urmare a recunoașterii succesive a datoriei, reprezentând rest de plată și a instituirii de către debitorul obligației a unei condiții suspensive de achitare a prețului.

Subliniind că pârâta a hotărât suspendarea plății prețului vânzării și că a indicat și motivele în cadrul dosarului nr. x/2008, coroborat cu plata prețului la 08.11.2016, recurenta-reclamantă a arătat că aceste aspecte echivalează cu o renunțare la invocarea excepției prescripției, în conformitate cu art. 1839 C. civ. din 1864.

Din această perspectivă, a relevat că instanța de apel în mod greșit a reținut că dispozițiile art. 1839 C. civ. din 1864 au fost abrogate implicit prin art. 26 din Decretul nr. 167/1958, întrucât intrarea în vigoare a acestui act normativ nu a condus la abrogarea tuturor dispozițiilor C. civ. din 1864 referitoare la prescripție, deoarece au fost menținute expres sau implicit numeroase dispoziții privitoare la prescripția extinctivă, numai în măsura în care nu contravin dispozițiilor acestuia sau, după caz, nu sunt incompatibile cu ele.

De asemenea, a invocat și unele aspecte teoretice precum și decizia nr. 35/23.11.2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu privire la delimitarea câmpului de aplicare a Decretului nr. 167/1958 și a C. civ. din 1864.

În final, a reiterat faptul că, prin poziția adoptată și exprimată ferm în perioada 2009-2016 de către intimată, constând în recunoașterea sumei datorate cu titlu de rest de preț, se poate considera că aceasta, pe de o parte, a renunțat la invocarea excepției prescripției, iar, pe de altă parte această conduită echivalează cu o promisiune de a executa obligația, având drept efect consolidarea raportului juridic existent prin redobândirea de către beneficiarul acestei promisiuni a dreptului la acțiune pentru a obține condamnarea promitentului la executarea prestației datorate.

Intimata-pârâtă a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul, prin prisma motivelor și a dispozițiilor legale invocate, Înalta Curte reține următoarele:

Recurenta a indicat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, autoarea căii de atac a susținut că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 7 și art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 și ale art. 1839 C. civ., coroborat cu art. 26 din Decretul nr. 167/1958, precizând că este eronat raționamentul instanței de apel cu privire la faptul că nu a intervenit întreruperea cursului prescripției în perioada 2009-2016. De asemenea, mai arată că intimata a recunoscut debitul principal și a hotărât suspendarea plății prețului imobilului.

Preliminar, se constată că recurenta nu critică decizia apelată din perspectiva faptului că prescripția este împlinită în privința capetelor de cerere având ca obiect fructele civile și chiria.

În aceste condiții, criticile vizează doar capătul de cerere vizând dobânda și ele vor fi analizate exclusiv din această perspectivă.

Înalta Curte, notează că instanța de apel a reținut incidența art. 1 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958, context în care a subliniat că odată cu stingerea dreptului la acțiune privind un drept principal se stinge și dreptul la acțiune privind drepturile accesorii. Astfel, față de caracterul accesoriu al sumei reprezentând dobânda legală, având în vedere că a intervenit prescripția dreptului material la acțiune al debitului principal s-a constat că s-a împlinit termenul de prescripție și cu privire la pretențiile solicitate în cauză cu titlu de dobândă.

Niciuna dintre criticile expuse în memoriul de recurs nu este fondată.

Dreptul subiectiv civil pretins de recurentă este cel de a obține suma de 443.522 euro, cu titlu de dobândă legală aferentă sumei de 1.160.000 euro, calculată pentru perioada decembrie 2007- octombrie 2016, în contextul în care plata finală a prețului imobilului stabilit prin contractul de vânzare-cumpărare nr. x/26.04.2005 a fost efectuată la 08.11.2016.

Având în vedere situația litigioasă între părți referitoare la imobilul care a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare, recurenta-reclamantă susține că termenul de prescripție a fost întrerupt, în conformitate cu dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958, printr-o serie de acte de recunoaștere a debitului principal în perioada 2009-2016, constând în hotărârea intimatei de suspendare a plății prețului imobilului.

În acest sens arată că pe parcursul soluționării dosarului nr. x/2012, intimata nu a negat că datorează restul de preț, însă a hotărât să suspende plata acestuia, în conformitate cu art. 11 din contract și art. 1364 C. civ. din 1864, până la soluționarea unor litigii dintre părți, iar, plata finală a fost efectuată la 08.11.2016.

Verificând decizia recurată, Înalta Curte reține că aceste apărări au fost avute în vedere de instanța de apel, nefiind ignorate înscrisurile de la dosar, cu referire la actele procedurale emise de intimată.

Astfel, contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a statuat că, deși reclamanta a susținut că intimata-pârâtă a recunoscut în mod expres în cadrul dosarului nr. x/2012 că datorează restul de preț, aceasta nu a indicat când anume ar fi intervenit recunoașterea datoriei, în ce modalitate concretă și care au fost acele recunoașteri succesive care au împiedicat împlinirea termenului de prescripție. Totodată, instanța de apel a statuat că obiectul dosarului nr. x/2012 a constat în acțiunea în rezoluțiune a contractului de vânzare-cumpărare cu plata prețului în rate nr. 125/26.04.2005, iar potrivit considerentelor din decizia nr. 1186/10.11.2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă suspendarea plății restului de preț a fost determinată printre altele și de nepredarea întregului imobil.

Ca atare s-a argumentat că, în condițiile în care suspendarea plății prețului determinată de o eventuală compensare parțială a datoriei, ca urmare a formulării unei cereri reconvenționale de către intimată, nu reprezintă o recunoaștere pură și simplă a debitului principal aptă să conducă la întreruperea termenului de prescripție, instanța de apel a stabilit în mod corect că nu a avut loc o recunoaștere a dreptului principal de către intimată.

Prevalându-se de plata restului de preț la 08.11.2016, recurenta tinde să demonstreze o altă cauză de întrerupere a cursului prescripției, însă astfel cum s-a reținut prin decizia recurată această plată a fost făcută după împlinirea termenului de prescripție, context în care o eventuală întrerupere nu mai poate fi pusă în discuție.

Prin urmare, criticile recurentei vizând aplicarea greșită a dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. a) din Decretul nr. 167/1958 nu pot fi primite, întrucât recunoașterea trebuie să fie neîndoielnică, necondiționată și să indice exact dreptul la care se referă.

Nu pot fi primite nici susținerile recurentei referitoare la renunțarea de către intimată la invocarea excepției prescripției, în raport cu art. 1839 C. civ. din 1864, dedusă din suspendarea plății prețului și achitarea acestuia la o dată ulterioară de către intimată.

Înalta Curte notează că o eventuală renunțare la invocarea acestei nu poate fi analizată prin prisma art. 1839 C. civ. din 1864, textul legal fiind abrogat implicit, împreună cu celelalte dispoziții ce țin de prescripția extinctivă a drepturilor de creanță din Titlul XX "Despre prescripție", odată cu adoptarea Decretului nr. 167/1958, sens în care la art. 26 se statuează că "Pe data intrării în vigoare a Decretului de față, se abrogă orice dispoziții legale contrare prezentului Decret, în afara de cele care stabilesc un termen de prescripție mai scurt decît termenul corespunzător prevăzut prin Decretul de față".

Așadar, în condițiile în care Decretul nr. 167/1958 a reglementat această instituție prin norme de drept public, aplicabile din oficiu, a fost înlăturat principiul disponibilității, deci și caracterul de ordine privată al normelor, astfel că posibilitatea de a renunța la invocarea sancțiunii civile a devenit incompatibilă cu regimul prescripției în accepțiunea actului normativ enunțat.

O ultimă chestiune pusă în discuție se referă la incidența art. 7 alin. (3) din Decretul nr. 167/1958, prin prisma căreia recurenta susține că decizia de suspendare a plății restului de preț are valența unei obligații sub condiție suspensivă, aspect reținut și prin decizia civilă nr. 361/05.10.2012 a Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, care a subzistat până la 08.11.2016.

Înalta Curte constată că această critică nu poate fi analizată în prezentul recurs, ea fiind formulată omisso medio. Astfel, se reține că hotărârea tribunalului de respingere ca prescrisă a întregii acțiuni a fost criticată în apel exclusiv prin prisma motivelor referitoare la întreruperea sau renunțarea la invocarea excepției prescripției, nefiind formulată o critică distinctă cu privire la vreun drept aflat sub condiție suspensivă, context în care termenul de prescripție ar începe să curgă de la un alt moment, pentru ca instanța de apel să statueze, printr-un raționament judiciar propriu, asupra acestei chestiuni.

Prin urmare, nefiind dezlegată o astfel de problemă în apel, ea nu poate constitui obiect al controlului de legalitate direct în recurs.

În considerarea celor ce preced, constatând că nu poate fi reținută incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin lichidator judiciar B.. împotriva deciziei civile nr. 143/27.01.2022, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 noiembrie 2022.