ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1377/2022

Ședința publică din data de 8 iunie 2022

Deliberând asupra recursului și subliniind, cu titlu prealabil, că potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă la 07.07.2020, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A., solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.035.238,91 RON, cu titlu de daune-interese înregistrate ca urmare a denunțării unilaterale de către pârâtă a contractelor de vânzare de gaze naturale nr. x/23.12.2016 și nr. 2931/28.12.2016, să actualizeze suma astfel stabilită cu indicele ratei de inflație și să oblige pârâta la plata dobânzii legale aferente, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința nr. 130/03.11.2020, Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă a respins ca nefondată acțiunea și a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, A. S.A. a declarat recurs.

Prin decizia nr. 186/07.04.2021, Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, notând că, față de obiectul acțiunii, hotărârea primei instanțe este supusă apelului, a respins ca inadmisibil recursul și a dispus comunicarea deciziei tuturor părților, urmând ca de la data comunicării, să curgă termenul pentru exercitarea apelului.

În aceste condiții, la 28.04.2021, A. S.A. a declarat apel împotriva sentinței primei instanțe, cale de atac care, prin decizia nr. 531/23.09.2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, a fost respinsă ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, A. S.A. a declarat recurs, solicitând casarea ei și reținerea cauzei spre rejudecare.

În motivare, după prezentarea situației de fapt și a etapelor procesuale anterioare, autoarea căii de atac a arătat că decizia recurată a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1.270, 1.350 și 1.530 C. civ.

Astfel, a susținut că instanța de apel, în mod eronat, a apreciat că în cauză nu putea fi reținută fapta ilicită a intimatei, din moment ce aceasta, denunțând unilateral contractele nr. x/23.12.2016 și nr. y/28.12.2016, a acționat în conformitate cu clauzele contractuale.

Potrivit recurentei, fapta ilicită rezulta din denunțarea unilaterală a celor două contracte, întrucât potrivit art. 4.1, intimata era obligată să furnizeze gaze naturale pe toată perioada derulării lor.

A mai arătat că denunțarea unilaterală a contractului nu s-a realizat din culpa sa, ci a avut drept scop creșterea prețului pentru gazele naturale furnizate, aspect care relevă fapta ilicită a intimatei și generarea prejudiciului pretins.

Astfel, a apreciat că în cauză erau întrunite condițiile pentru angajarea răspunderii contractuale a intimatei.

În argumentare, a arătat că fapta ilicită a constat în nerespectarea de către intimată a art. 4.1, 6.1 și 8.2 din contracte și că, raportat la art. 1.531 C. civ., neexecutarea contractului reflectă încălcarea forței obligatorii a acestora și reprezintă o condiție suficientă pentru acordarea daunelor-interese, prejudiciul pe care l-a suferit fiind consecința directă a denunțării unilaterale a contractelor și a neexecutării obligației de furnizare a gazelor naturale pe toată perioada contractuală.

De asemenea, recurenta a susținut că vinovăția intimatei era prezumată din neîndeplinirea obligației de livrare pe toată durata contractelor și că în temeiul art. 1.547 C. civ., sarcina probei contrare aparținea intimatei, care nu a făcut dovada incidenței vreunei situații exoneratoare de răspundere.

În continuare, recurenta a afirmat că în mod eronat instanțele de fond au reținut puterea de lucru judecat a celor statuate prin sentința civilă nr. 312/20.02.2018 a Tribunalului Gorj, secția contencios administrativ și fiscal, rămasă definitivă prin decizia nr. 1933/21.05.2018, a Curții de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2018, în ceea ce privește inexistența unui prejudiciu în patrimoniul recurentei ca urmare a denunțării unilaterale a contractelor.

Totodată, a arătat că motivele reținute de instanța de apel sub acest aspect sunt străine de natura cauzei, întrucât prin sentința sus-menționată s-a reținut că prejudiciul pe care l-a suferit provine din diferența dintre prețul contractelor denunțate și cel stabilit prin contractul încheiat ulterior.

A mai susținut că dosarul nr. x/2018 a avut ca obiect obligarea sa la restituirea contravalorii scrisorii de garanție de bună execuție nr. 17/7597/CC, emisă de C. S.A. pentru garantarea executării contractului nr. x/28.12.2016 și că aspectele dezlegate prin hotărârea pronunțată în acest dosar nu puteau fi aplicate prin analogie și în cauză cu privire la contractul nr. x/28.12.2016, care nu a făcut obiectul analizei în litigiul sus-indicat.

În final, autoarea căii de atac a criticat legalitatea deciziei recurate și din perspectiva considerentelor reținute de instanța de prim control judiciar cu privire la motivele sale de apel referitoare la modul în care prima instanță a cenzurat onorariul de avocat. În argumentare, a arătat că, în raport cu art. 451 alin. (2) C. proc. civ., acesta este disproporționat față de activitatea depusă de reprezentantul intimatei în fond și de complexitatea cauzei, sens în care a solicitat diminuarea cheltuielilor de judecată.

Criticile recurentei au fost subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata nu a formulat întâmpinare.

Analizând actele dosarului și decizia atacată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte reține următoarele:

În prealabil, se cuvine subliniat că nu vor fi analizate în cadrul controlului de legalitate în recurs susținerile recurentei expuse în argumentarea caracterului ilicit al faptei din perspectiva scopului urmărit de intimată în momentul încetării contractelor, întrucât se opun prevederile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., dat fiind că ele au fost expuse pentru prima dată în recurs, omisso medio.

Vor fi înlăturate de la verificarea conformității deciziei atacate și criticile privind cheltuielile de judecată acordate intimatei de prima instanță, întrucât ele excedează sfera motivelor de nelegalitate ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În acest sens, prin decizia nr. 3/2020, Înalta Curte a stabilit, în interesul legii, că eventualele critici vizând modalitatea în care instanța de fond a statuat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Singura critică ce poate fi circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și în raport cu care urmează a se realiza controlul deciziei recurate este cea potrivit căreia denunțarea contractelor de către intimată constituie o faptă ilicită, care nu a fost precedată de vreo faptă imputabilă recurentei.

Fapta ilicită, potrivit autoarei demersului judiciar, constă în nerespectarea de către intimată a art. 4.1, 6.1 și 8.2 din contractele nr. x/23.12.2016 și nr. y/28.12.2016, ca urmare a denunțării unilaterale a acestora.

Instanța de apel a reținut puterea de lucru judecat a dezlegărilor date de Tribunalul Gorj, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 312/20.02.2018, definitivă, chestiunii legalității denunțării contractelor.

Dând eficiență forței obligatorii a contractelor și clauzelor cuprinse în acestea, prin care părțile au prevăzut posibilitatea denunțării unilaterale, curtea de apel a confirmat hotărârea primei instanțe, stabilind că nu se poate reține caracterul ilicit al denunțării contractelor sau culpa intimatei, cât timp în art. 12.6 din contracte, părțile au agreat dreptul lor de a se desista de la îndeplinirea obligațiilor asumate.

Or, împotriva acestor considerente, recurenta nu a dezvoltat nicio critică, ci a reluat argumentele expuse în etapele procesuale anterioare, fără a indica modul în care normele de drept material ale art. 1.270, 1.350 și 1.530 C. civ. ar fi fost greșit aplicate de către instanța de apel.

Simpla evocare a textelor de lege pretins încălcate, fără o justificare a modului de interpretare și aplicare comparativ cu cele statuate de instanța de prim control judiciar nu este de natură a determina exercitarea controlului de legalitate al deciziei recurate, potrivit art. 488 alin. (1), coroborat cu art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Înalta Curte notează că dispozițiile art. 1.276 alin. (2) C. civ. prevăd că în contractele cu executare succesivă sau continuă, așa cum este cazul în speță, dreptul de denunțare unilaterală poate fi exercitat cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar și după începerea executării contractului.

Prin urmare, denunțarea unilaterală permite titularului său să se desisteze de contract, chiar și după ce executarea a început. Așadar, ea este o manifestare de voință prin care se exercită o posibilitate conferită convențional părților, condiționată numai de respectarea unui termen rezonabil de preaviz, nu și de neexecutarea culpabilă a obligațiilor contractuale de una dintre părți.

Din această perspectivă, a recunoașterii de către părți a posibilității denunțării unilaterale, este irelevant că intimata își asumase obligația de livrare a gazelor naturale pe întreaga perioadă contractuală.

Cum părțile au convenit prin art. 12.6 din contracte ca încetarea lor să opereze și prin denunțare unilaterală, iar legalitatea încetării contractelor în acest mod a fost reținută cu putere de lucru judecat, Înalta Curte apreciază că susținerile autoarei căii de atac nu sunt de natură a imprima deciziei recurate un viciu de legalitate, denunțarea unilaterală neputând fi circumscrisă unei ipoteze de încălcare a contractelor, ca având semnificația unei fapte ilicite.

De aceea, susținerile recurentei referitoare la celelalte două condiții ale răspunderii contractuale (existența prejudiciului și a legăturii de cauzalitate) nu pot fi primite, ele fiind în mod judicios excluse din examenul instanțelor de fond, ca o consecință a neîndeplinirii primelor două cerințe impuse de art. 1.350 C. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei nr. 531/23.09.2021, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 8 iunie 2022.