ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2363/2022

Ședința publică din data de 10 noiembrie 2022

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Gorj, secția a II-a civilă la 18 august 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. a solicitat obligarea acesteia la restituirea garanției de bună execuție și a instrumentelor de plată remise cu acest titlu, obligarea pârâtului de a nu utiliza instrumentele de plată în sensul executării silite a reclamantei, precum și obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 12/2018 din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2015 a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.A..

A fost obligată pârâta să restituie reclamantei instrumentele de plată reprezentând contravaloarea garanției de bună execuție (x/13.03.2015 - 443.600 RON, x/13.03.2015 - 443.600 RON, x/13.03.2015 - 443.600 RON, x/13.03.2015 - 443.600 RON, x/13.03.2015 - 443.600 RON, x/13.03.2015 - 443.600 RON, BO x/13.03.2015 - 443.600 RON, x/13.03.2015 - 354.880 RON) și la plata sumei de 10.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta B. S.A., solicitând admiterea apelului, schimbarea în tot a sentinței apelate și respingerea acțiunii ca neîntemeiate, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 1170/2018 din 22 noiembrie 2018 Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă a admis apelul declarat de pârâta B. S.A. împotriva sentinței nr. 12/2018 din 30 ianuarie 2018 pronunțată de Tribunalul Gorj, secția a II-a Civilă, pe care a schimbat-o în tot, în sensul că a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 1170/2018 din 22 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă.

Prin decizia nr. 1487 din 28 iulie 2020, Înalta Curte a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1170/2018 din 22 noiembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția a II-a civilă, pe care a casat-o și a trimis cauza spre o nouă judecată instanței de apel.

Prin decizia nr. 748/2021 din 7 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă a fost respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul B. S.A., fiind obligată apelanta la 17.700 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.R.L..

Împotriva acestei decizii, pârâta B. S.A. a declarat recurs solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate, în sensul admiterii recursului și respingerea cererii de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., ca nefondată.

În acest context, recurentul apreciază că, prin interpretarea eronată a duratei contractului de vânzare-cumpărare lignit energetic cu nr. x din 19 decembrie 2014 - prevăzută la art. 5 pct. 5.1, Curtea de Apel Craiova a aplicat greșit normele de drept material incidente în prezenta cauză.

Astfel, instanța de apel, la calculul datei de împlinire a duratei contractului s-a raportat ca dată de început, la 19 decembrie 2014 și nu la data 14 ianuarie 2015, așa cum rezultă din clauza contractuală prevăzută la art. 5 pct. 5.1 din contractul de vânzare-cumpărare.

Față de această situație a constatat, în mod nelegal, incidența dispozițiilor art. 1322 C. civ. sub aspectul încetării contractului la termen, cât și ale art. 1516 C. civ., statuând astfel în întregime culpa B. S.A. în neîndeplinirea obligațiilor contractuale.

Astfel, Curtea de Apel Craiova nu a luat în considerare încetarea contractului din inițiativa B. S.A., în baza notificării de reziliere emisă de la data de 19 iunie 2015 și nici incidența clauzei contractuale prevăzute la pct. 11.4 cu privire la pierderea garanției de către S.C. A. S.R.L., urmare a rezilierii contractului de vânzare-cumpărare din culpa exclusivă a acesteia de către societatea recurentă.

Or, în Anexa Nr. 2 din Actul Constitutiv al S.C. B. S.A., în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare între părți la care face trimitere art. 5 pct. 5.1 din contract, se statuează limitele de competențe ale Directoratului, Consiliului de Supraveghere și Adunării Generale a Acționarilor B. S.A..

Astfel, incident în prezenta cauză, raportat la obiectul contractului cât și la valoarea acestuia este pct. 4 din Anexa nr. 2 "Contractele de vânzare lignit, valoare sub 30.000.000 Euro, aprobă-Directoratul, se informează Consiliul de Supraveghere", ceea ce rezultă că, contractul de vânzare-cumpărare a intrat în vigoare la data înregistrării la B. S.A., respectiv la 19 decembrie 2014, dar termenul de expirare a contractului de 6 luni nu se raportează la acesta data, ci la data de 14 ianuarie 2015, dată la care s-a informat Consiliul de Supraveghere al B. S.A., astfel cum imperativ s-a statuat la art. 5 pct. 5.1 din contractul de vânzare-cumpărare.

Or, tocmai aceste prevederi imperative legale și statutare au constituit raționamentul inserării în clauza art. 5, pct. 5.1 a prevederilor imperative de la care se raportează durata maximă a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între părți si anume, de la data îndeplinirii cumulative a celor două obligații de către B. S.A..

Astfel, întreaga motivare a Curții de Apel Craiova a avut ca punct de plecare interpretarea eronată a acestei clauze contractuale cu privire la durata contractului, respectiv stabilind data expirării contractului încheiat între părți 19 iunie 2015 raportat numai la data aprobării contractului de directorat, nu și raportat la data informării Consiliului de Supraveghere, a aplicat greșit normele de drept material incidente în cauză cu privire la culpa societății recurente în executarea obligațiilor contractuale.

Faptul că rezilierea contractului s-a realizat în termenul de executare a drepturilor și obligațiilor contractuale, denota nelegalitatea întregii hotărâri recurate, întrucât temeiul respingerii apelului formulat de societatea pârâtă s-a raportat la faptul că, instanța de apel a stabilit în mod nelegal că instituția rezilierii inserată în clauzele contractuale a intervenit după ce durata contractului expirase, de acest lucru legând exclusiv culpa societății recurente în executare contractului.

Prin motivele de apel formulate, s-a arătat că, în neexecutarea obligațiilor contractuale culpa aparține în totalitate A. S.R.L. care, prin neefectuarea plăților în conformitate cu prevederile art. 10.1 raportat la art. 4.3 din Contractul de vânzare-cumpărare, a determinat societatea pârâtă să rezilieze în termenul de executare, contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți și să rețină garanția de bună execuție, în temeiul art. 11 pct. 11.4 teza finală din contractul de vânzare-cumpărare încheiat între părți.

În cauză, recurentul susține și incidența motivului de recurs prevăzut la pct. 6 a art. 488 alin. (1), referitor la faptul că, deși Curtea de Apel Craiova stabilește că neîndeplinirea obligațiilor contractuale se datorează cupei comune a ambilor contractanți, "referitor la neîndeplinirea obligațiilor contractuale, se reține că apelanta nu a solicitat despăgubiri pentru neîndeplinirea obligațiilor reclamantei de a achita și prelua întreaga cantitate de cărbune convenită, din probele administrate la fond rezultând că și reclamanta a susținut că nici acesta nu a fost în măsură să asigure livrarea cărbunelui la granulația menționată în contract. Se pune în discuție astfel o neexecutare corespunzătoare a obligațiilor ce ar exista din partea ambilor contractanți".

Deși instanța de control judiciar a stabilit o culpă comună a contractanților, totuși a respins apelul formulat de societatea pârâtă, ceea ce denotă contradictorialitatea motivării, rezilierea contractului producându-se în termenul de execuție al acestuia.

Având în vedere aspectele evocate, recurentul solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de A. S.R.L. ca nefondată.

Prin întâmpinarea, depusă la 30 martie 2022, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat constatarea nulității recursului, pentru neîncadrarea în niciunul din motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 21 iulie 2022, potrivit dispozițiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 29 septembrie 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție – secția a II-a Civilă a admis în principiu recursul declarat de recurentul-pârât B. S.A. împotriva deciziei nr. 748/2021 din 7 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă și a acordat termen la data 10 noiembrie 2022, cu citarea părților.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reține că recursul declarat de recurentul-pârât B. S.A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, se susține că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, prin interpretarea eronată a duratei contractului de vânzare-cumpărare lignit energetic nr. 1964 din 19 decembrie 2014, având în vedere că instanța de apel, la calculul datei de împlinire a duratei contractului s-a raportat la 19 decembrie 2014 și nu la data 14 ianuarie 2015, așa cum rezultă din clauza contractuală prevăzută la art. 5 pct. 5.1 din contractul de vânzare-cumpărare.

În acest context, recurenta susține că față de această situație, instanța de apel a constatat, în mod nelegal, incidența dispozițiilor art. 1322 C. civ. sub aspectul încetării contractului la termen, cât și ale art. 1516 C. civ., statuând astfel în întregime culpa B. S.A. în neîndeplinirea obligațiilor contractuale.

Aceste critici sunt nefondate, urmând a fi respinse, raportat la perioada de derulare a contractului nr. x/CEO/19.12.2014, încheiat între S.C. A. S.R.L. și B., unde la art. 5.1 din contract s-a prevăzut că acesta intră în vigoare la data înregistrării la vânzător, având o durată de maxim 6 luni de la data aprobării/informării directoratului/consiliului de supraveghere.

Astfel, din actele și lucrările dosarului rezultă că contractul nr. x/CEO a fost înregistrat la B. la data de 19 decembrie 2014, fiind aprobat prin Hotărârea nr. 77 din 19 decembrie 2014 a Directoratului CE, așa cum rezultă din cuprinsul contractului, unde la punctul 1 din contract, intitulat "Părțile contractante", ultimul alineat prevede că: "prezentul contract a fost aprobat prin Hotărârea Directoratului nr. 77 din 19 decembrie 2014.

În acest context, Înalta Curte reține că data intrării în vigoare a contractului este 19 decembrie 2014, dată de la care au început să curgă cele 6 luni de valabilitate a contractului, astfel că, susținerile recurentei, potrivit căreia contractul ar fi intrat în vigoare la data de 14 ianuarie 2015, când a fost informat Consiliul de Supraveghere nu pot fi primite, având în vedere că durata unui contract trebuie să fie cunoscută sau, cel puțin, previzibilă pentru ambele părți contractante.

De asemenea, nu poate fi primită teza susținută de recurentă, potrivit căreia, B. este de acord că data intrării în vigoare a contractului nr. x/CEO este 19 decembrie 2014, însă cele 6 luni de derulare a contractului încep să curgă de la o dată ulterioară, respectiv 14 ianuarie 2015, data informării Consiliului de Supraveghere al B., în condițiile în care, la data de 5 ianuarie 2015 reclamanta efectuase o primă plată, iar o primă factură a fost emisă la 8 ianuarie 2015, iar o astfel de interpretare este contrazisă, atât de prevederile contractuale, cât și de dispozițiile legale privind interpretarea contractului.

În acest context, se constată că susținerile recurentei sunt contrazise de nota nr. x/14.01.2015, emisă de B., prin care se arată că: contractul nr. x/CEO/19.12.2014 a fost aprobat prin Hotărârea Directoratului nr. 77/19.12.2014, iar derularea contractului, respectiv începerea livrărilor de cărbune, a fost data de 7 ianuarie 2015 (cariera Husnicioara) livrând până data de 13 ianuarie 2015 inclusiv cantitatea totală de 26.838 tone din cantitatea de 70.000 tone plătită.

Prin urmare, din moment ce până la data de 13 ianuarie 2015 B. livrase, deja o cantitate de 26.838 tone cărbune, este evident că acest contract a intrat în vigoare anterior datei de 14 ianuarie 2015 invocată de pârâtă ca dată de începere a derulării contractului.

Așadar, față de prevederile art. 5 din contract, potrivit cărora, contractul avea o durată de maxim 6 luni de la data aprobării/informării Directorat/Consiliului de Supraveghere al recurentei și raportat la data intrării în vigoare a acestuia, respectiv 19 decembrie 2014, rezultă că cele 6 luni ale contractului nr. x/CEO/19.12.2014 încheiat între părți expirau la data de 19 iunie 2015.

În ceea ce privește critica referitoare la modalitățile de încetare a contractului nr. x/CEO/19A2.2014 și restituirea garanției de bună execuție, se reține că potrivit art. 14.1 din contract, privind rezilierea contractului, acesta înceta de drept, printre altele: la expirarea duratei contractului sau dacă una din părți încălca obligațiile contractuale, în această din urmă situație, cealaltă parte era obligată să transmit o notificare scrisă, prin care se aducea la cunoștința părții culpabile că o nouă nerespectare a acestora va duce la rezilierea contractului, iar potrivit art. 14.2. din contract, partea care invoca o cauză de încetare a contractului trebuia să notifice cealaltă parte cu cel puțin 15 zile înainte de data la care încetarea urma să producă efecte.

Din această perspectivă, se constată că recurenta nu a respectat prevederile evocate, în sensul că nu a notificat reclamanta despre intenția de reziliere a contractului motivat de vreo culpă a acesteia în derularea contractului anterior datei de 19 iunie 2015, astfel că, notificarea de reziliere transmisă de B. la data de 19 iunie 2015 nu mai putea produce efecte, întrucât, pe de o parte, trebuia să notifice reclamanta cu cel puțin 15 zile înainte de data la care încetarea urma să producă efecte, iar pe de altă parte, contractul înceta de drept la expirarea duratei acestuia - 19 iunie 2015, așa încât notificarea de reziliere făcută după data încetării contractului nu putea produce nici un efect, aspect corect reținut și de instanța de apel.

În ceea ce privește motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocat de recurentă, este de reținut că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În raport cu aceste aspecte, Înalta Curte apreciază critica, vizând contradictorialitatea motivării hotărârii a fi nefondată, față de susținerea recurentei, potrivit căreia, deși instanța de apel a stabilit o culpă comună a contractanților, aceasta a respins apelul pârâtei, în contextul în care, rezilierea contractului s-a produs în termenul de execuție al acestuia.

Această critică nu poate fi primită, având în vedere că nu s-a reținut, în cauză, rezilierea contractului anterior încetării, aspect corect apreciat de către cele două instanțe, iar din această perspectivă susținerile recurentei nu pot fi reținute, astfel că nu se poate susține cu temei că este vorba de o motivare contradictorie și neconcludentă, astfel cum susține recurenta.

În raport cu aceste aspecte, Înalta Curte constată că examinarea memoriului de recurs impune concluzia că recurenta nu a formulat nicio critică care să poată fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta fiind invocat doar formal.

Referitor la cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține următoarele:

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat obligarea recurentei la plata sumei de 5.000 RON cu titlu de onorariu avocațial, dovedită prin înscrisurile existente la dosar.

Conform art. 452 C. proc. civ., "partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condițiile legii, dovada existenței și întinderii lor, cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei".

Prin raportare la acest text de lege, aplicabil și în recurs, instanța supremă, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și pe cele ale art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga recurenta să plătească intimatei-reclamante A. S.R.L. suma de 5.000 RON constând în onorariu avocațial.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B. S.A. împotriva deciziei nr. 748/2021 din 7 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă, pe care îl va obliga la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât B. S.A. împotriva deciziei nr. 748/2021 din 7 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția a II-a Civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.R.L..

Obligă recurenta la plata sumei de 5.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 noiembrie 2022.