ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1115/2023

Ședința publică din data de 09 mai 2023

Circumstanțele litigiului în fața instanțelor de fond:

Prin sentința civilă nr. 394/08 februarie 2022 pronunțată în dosarul nr. x/2020, Tribunalul Ilfov, secția Civilă:

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.;

- a dispus rezoluțiunea promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare autentificata sub nr. x/25.09.2018 de B.N.I. C., prin notar public C.;

- a dispus repunerea în situația anterioară încheierii actului, obligând pârâta să plătească (să restituie) reclamantului suma de 100 000 euro în echivalent RON la cursul BNR din ziua plății, reprezentând avansul achitat;

- a respins restul pretențiilor reclamantei, constând în daune-interese, conform clauzei penale inserată în promisiunea de vânzare, ca nefondate.

În esență, prima instanță a reținut că pârâta nu s-a mai prezentat la notar în vederea încheierii contractului de vânzare promis, deși a fost notificată în acest sens, astfel că, urmare a neexecutării obligației de a face asumată prin promisiune, corelativă unui drept de creanță al reclamantei, sunt îndeplinite condițiile pentru a se dispune rezoluțiunea convenției în raport de prevederile art. 1549 și urm. C. civ.

Pe de altă parte, prima instanță a statuat că nu se poate reține caracterul culpabil al neexecutării, pentru neprezentarea la notariat, deoarece D., care era unicul asociat al societății pârâte, a decedat anterior împlinirii termenului de perfectare a convenției de vânzare, decesul reprezentând un element exterior voinței părților și care nu putea, în mod plauzibil, să fie prevăzut, făcând trimitere în acest sens la prevederile de principiu cuprinse în art. 1351 C. civ. conform cărora răspunderea este înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de forță majoră sau de cazul fortuit.

Prima instanță a expus argumentat motivele pentru care a apreciat că se impune a se considera decesul survenit ca un element exterior voinței părților, exonerator de răspundere contractuală, explicând inclusiv argumentele pentru care susținerile reclamantei, privind previzibilitatea unui eventual deces, au fost respinse, concluzionând că nu se poate reține culpa pârâtei și, prin urmare, nu poate fi antrenată nici răspunderea ei contractuală, în sensul obligării acesteia la daunele interese ce ar rezulta din aplicarea clauzei penale.

Împotriva sentinței civile nr. 394/08 februarie 2022 pronunțată de Tribunalul Ilfov, secția Civilă a declarat apel numai reclamanta S.C. A. S.R.L. criticând hotărârea primei instanțe numai cu privire la soluția pronunțată asupra capătului aceesoriu de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la daune interese, rezultate din aplicarea clauzei penale convenite de părți prin promisiunea de vânzare.

În esență, reclamanta-apelantă a susținut că motivarea primei instanțe este contradictorie, pentru că, pe de o parte reține culpa intimatei-pârâte, pe de altă parte apreciază că această culpă ar fi înlăturată, nefiind acordate despăgubirile solicitate conform clauzei penale. În aprecierea apelantei-reclamante, se impunea admiterea apelului și trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a fi analizată în mod corect clauza penală convenită de părți în cadrul promisiunii de vânzare.

Prin decizia civilă nr. 1358/A/26 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, apelul reclamantei a fost admis și, pe cale de consecință s-a dispus:

- schimbarea în parte a sentinței atacate în sensul obligăriii pârâtei la plata către reclamantă și a sumei de 100.000 de euro, reprezentând daune interese;

- păstrarea restului dispozițiilor sentinței apelate;

- obligarea intimatei-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata către reclamanta-apelantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 19.937,60 RON.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de apel a reținut în esență că niciuna din părți nu a atacat considerentele contradictorii ale hotărârii primei instanțe, deși tribunalul a pronunțat soluția de rezoluțiune a promisiunii de vânzare reținând culpa promitentei-vânzatoare și, în același timp, a înlăturat aplicarea clauzei penale, pe motiv că nu se poate reține culpa promitentei-vânzătoare, astfel că nu s-ar putea aplica sancțiunea pentru neexecutare.

Prin urmare, instanța de apel a statuat că, de vreme ce acele considerente ale primei instanțe cu privire la culpa în depășirea termenului contractual și desființarea, pe acest motiv, a contractului, nu au fost apelate, statuarea în sensul că acordul contractual nu mai poate fi executat din culpa pârâtei a intrat în autoritatea de lucru judecat iar consecințele neexecutării nu mai pot fi raportate la un alt temei (neexecutare neimputabilă), pentru că altminteri ar fi lipsită de cauză soluția de desființare a contractului.

În acest context, instanța de apel a subliniat că, întrucât clauza de arvună este inserată în contract pentru a preevalua prejudiciul rezultat din neexecutare culpabilă, înlăturarea aplicării acestei clauze nu are justificare, de vreme ce obiectul acțiunii l-a constituit rezoluțiunea contractului, iar intimata-pârâtă nu s-a opus rezoluțiunii și nu a afirmat intenția de executare a contractului, justificând doar depășirea termenului inițial agreat.

Constatând așadar că, în speță, nu poate fi vorba de o încetare pe cale amiabilă a acordului contractual și, în condițiile în care obiectul promisiunii exista în patrimoniul promitentului-vânzător, nici de o situație de imposibilitate a executării în natură a obligației, ci de un refuz al promitentului-vânzător de a perfecta contractul, refuz sancționat prin clauza penală, instanța a apreciat apelul a fi fondat cu consecința schimbării soluției primei instanțe în sensul obligării pârâtei și la plata sumei ce rezultă din aplicarea clauzei penale convenită de părți prin promisiunea de vânzare.

Împotriva deciziei civile nr. 1358/A/26 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, a declarat recurs pârâta B. S.R.L., solicitând instanței de recurs casarea hotărârii atacate cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel.

În motivarea recursului, pârâta-recurentă a redat pe scurt starea de fapt și soluțiile instanțelor de fond, susținând incidența a patru motive de nelegalitate ale hotărârii atacate, subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare întemeiat pe dispozițțiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel a apreciat în mod greșit că rezoluțiunea unui contract poate interveni numai în ipoteza constatării unei culpe contractuale, ignorând prevederile art. 1557 alin. (2) C. civ. care, reglementând ipoteza imposibilității de executare, permite rezoluțiunea contractului, chiar și fără existența unei culpe a părții care nu și-a executat obligația asumată.

În acest sens, recurenta a redat conținutul art. 1557 alin. (2) C. civ., intitulat marginal "Imposibilitatea de executare", arătând că acesta este încadrat, din punct de vedere al topografiei textelor de lege, în Capitolul II - "Executarea silită a obligațiilor", Secțiunea a 6-a "Cauze justificate de neexecutare a obligațiilor contractuale" și că, potrivit acestui text de lege, atunci când neexecutarea este temporară, creditorul poate suspenda executarea propriilor obligații ori poate obține desființarea contractului, în acest din urmă caz, regulile din materia rezoluțiunii fiind aplicabile în mod corespunzător.

Prin urmare, recurenta-pârâtă a apreciat că, statuând, în mod nelegal, în sensul că rezoluțiunea poate interveni doar în situația neexecutării culpabile a unei obligații contractuale, instanța de apel a nesocotit dispozițiile art. 1557 alin. (2) C. civ.

Relativ la motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 și 7 C. proc. civ., pârâta-recurentă a invocat aplicarea greșită, de către instanța de apel, a prevederilor art. 432 C. proc. civ. referitoare la autoritatea de lucru judecat, reținând în mod greșit că ar fi întrunite condițiile acesteia.

În acest sens, pârâta-recurentă a susținut că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că, prin hotărârea atacată, s-ar fi statuat asupra culpei sale privind întârzierea în executarea obligației asumate prin promisiunea de vânzare, de vreme ce prima instanță a arătat cu argumente de ce nu se poate reține caracterul culpabil al conduitei pârâtei pentru nereprezentarea la notariat, în vederea încheierii convenției în formă autentică.

În condițiile în care prima instanță a motivat asupra lipsei vreunei culpe a pârâtei în ce privește neexecutarea obligației asumată prin antecontract, recurenta a susținut că statuarea instanței de apel în sensul că ar exista o autoritate de lucru judecat cu privire la culpa contractuală a pârâtei, ca urmare a neatacării soluției asupra capătului de cerere privind rezoluțiunea contractului, este nelegală,

În plus, recurenta a invocat și încălcarea, de către instanța de apel, a principiului contradictorialității, consacrat de art. 14 C. proc. civ., în sensul că aceasta nu a pus în discuția părților incidența excepției autorității de lucru judecat, așa cum cer exigențele acestui principiu, sens în care a făcut trimitere la partea introductivă a hotărârii atacate.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susținut că instanța de apel nu s-a aplecat asupra motivelor de apel prezentate de reclamanta-apelantă, și care vizau dovedirea culpei contractuale a pârâtei în ce privește neexecutarea obligației asumate prin promisiunea de vânzare, mărginindu-se a reține o pretinsă autoritate de lucru judecat a hotărârii atacate, cu privire la acest aspect.

Prin întâmpinarea depusă în recurs, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În motivare, cu titlu preliminar, a subliniat că soluția primei instanțe cu privire la primul capăt de cerere, vizând rezoluțiunea promisiunii de vânzare, nu a fost atacată, nici măcar cu privire la considerente, astfel că această soluție a intrat în autoritatea de lucru judecat. În acest context, a susținut că instanța de apel, rejudecând fondul în limitele învestirii sale, a constatat în mod legal existența autorității de lucru judecat cu privire la culpa contractuală ce a condus la rezoluțiunea contractului, de vreme ce prima instanță și-a întemeiat soluția pe dispozițiile art. 1549 alin. (1) și urm. C. civ., rezoluțiunea contractului din vina exclusivă a promitentei vânzătoare dobândind autoritate de lucru judecat în condițiile în care soluția cu privire la acest capăt de cerere nu a fost atacată cu apel.

Cu privire la primul motiv de recurs, subsumat art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizând pretinsa încălcare de către instanța de apel a prevederilor art. 1557 alin. (2) C. civ., intimata-reclamantă a susținut, pe de o parte, că acest text de lege a fost pentru prima dată invocat în fața instanței de recurs de către pârâtă iar, pe de altă parte, că nu sunt întrunite condițiile de aplicare ale acestei dispoziții legale, pârâta-recurentă neconfirmând niciodată intenția de a mai executa obligația contractuală asumată, pentru a fi în situația unei întârzieri în executare, așa cum pretinde ipoteza textului de lege.

Învederând că recurenta nu poate invoca un alt temei al neexecutării (neexecutare neculpabilă), în contextul în care soluția de rezoluțiune pentru neexecutarea culpabilă a dobândit autoritate de lucru judecat prin neatacare, intimata-reclamantă a învederat că pârâta nu a dorit de la bun început executarea contractului, propunând noi termeni de negociere, omițând să radieze sarcinile din cărțile funciare și aflându-se în prezent în plin proces de vânzare ale acelorași terenuri, aspect ce echivalează cu un refuz categoric de executare iar nu cu o imposibilitate temporară de executare, așa cum pretinde art. 1557 alin. (2) C. civ.. În plus, a învederat că suma stabilită de către instanța de apel cu titlu de daune interese a fost deja achitată de către pârâtă.

În ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 și pct. 7 C. proc. civ., intimata a a învederat, contrar susținerilor recurentei, că la termenul de judecată din 26 septembrie 2022, instanța de apel a pus în discuția părților excepția autorității de lucru judecat intervenită cu privire la soluția asupra capătului principal de cerere având ca obiect rezoluțiunea contractului, iar reprezentantul convențional al recurentei, având cuvântul, a învederat că nu a înțeles să conteste considerentele sentinței pronunțată în primă instanță.

Intimata a mai susținut că instanța de apel a pus în discuție autoritatea de lucru judecat și ambele părți prezente au fost invitate să pună concluzii asupra acestei excepții.

Referitor la motivul de recurs subsumat art. 488 pct. 6 C. proc. civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină - intimata-reclamantă a învederat că instanța de apel a arătat argumentele pentru care a admis apelul la pag. 4-5 din decizia pronunțată, răspunzând detaliat și punctual la toate aspectele supuse analizei prin apelul declarat în cauză. Din această perspectivă, intimata a apreciat că recurenta a ales să conteste evidența, fiind în imposibilitate de a identifica motive de nelegalitate, aspect ce face inutilă o analiza în apărare.

În drept, intimata a mai invocat și dispozițiile C. civ., ale C. proc. civ., art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului și practica CEDO.

Prin răspunsul la întâmpinare depus la dosar, recurenta a reluat în parte susținerile din recurs iar suplimentar a învederat că plata sumei de 100.000 euro stabilită de instanța de apel a fost realizată pentru a bloca inițierea unei proceduri de insolvență împotriva sa. Pe de altă parte, a învederat că nu a invocat până în stadiul recursului prevederile art. 1557 alin. (2) C. civ. deoarece nu a avut interes până la momentul pronunțării deciziei din apel să facă trimitere la aceste prevederi, fiind mulțumită de hotărârea primei instanțe.

Trecând în revistă mai multe aspecte legate de fondul litigiului, respectiv împrejurări din care ar rezulta intenția pârâtei de a încheia contractul promis, recurenta-intimată a învederat că apărările intimatei-reclamante cu privire la motivul de recurs, legate de înfrângerea de către instanța de apel a autorității de lucru judecat, nu au legătură cu cele susținute în recurs iar, pe de altă parte, din perspectiva lipsei de contradictorialitate, a învederat că instanța de apel nu a pronunțat niciodată sintagma "autoritate de lucru judecat" iar din încheieri și din partea introductivă a hotărârii pronuunțate în apel nu rezultă să fi pus în discuția părților această excepție de procedură.

Considerentele Înaltei Curți de Casație asupra recursului declarat:

Analizând decizia atacată din perspectiva criticilor aduse prin motivele de recurs și a argumentelor prezentate prin întâmpinare, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că recursul este fondat, fiind prezent motivul de casare prev. de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reamintește că principiul contradictorialității, reglementat de art. 14 C. proc. civ., este un principiu fundamental al procesului civil care tinde a asigura dreptul la un proces echitabil al părților, așa cum este el consacrat atât de legislația națională (art. 21 alin. (3) Constituție și art. 6 C. proc. civ.), cât și de normele europene (art. 6 din Convenția Europeană asupra Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale).

Subsumat acestui principiu, C. proc. civ. prevede imperativ mai multe reguli de procedură, însă, în prezenta speță, este invocată de către recurenta-pârâtă nesocotirea de către instanța de apel a regulilor instituite de art. 14 alin. (5) și (6) C. proc. civ. conform cărora:

- instanța este obligată, în orice proces, să supună discuției părților toate cererile, excepțiile și împrejurările de fapt sau de drept invocate;

- instanța își va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt și de drept, pe explicații sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii contradictorii.

Ceea ce urmăresc aceste reguli este ca instanța de judecată, prin hotărârea pronunțată, "să nu surprindă părțile" cu aspecte de fapt sau de drept, cu împrejurări sau excepții, care nu au fost invocate de niciuna din părți, nu au fost discutate ori dezbătute în contradictoriu de acestea și cu privire la care părțile, în mod rezonabil și pe bună-dreptate, nu se așteaptă ca instanța să statueze prin hotărârea ce urmează a se pronunța.

Ignorarea acestor reguli depărtează procesul de la caracterul său echitabil deoarece partea care a pierdut rămâne cu constatarea că nu i s-a dat șansa să își susțină punctul de vedere cu privire la chestiunea reținută ca fiind decisivă de către instanță și nici să încerce să convingă instanța despre temeinicia susținerilor și argumentelor sale.

Tocmai de aceea, nesocotirea acestor reguli imperative, care au ca finalitate asigurarea caracterul echitabil al procedurii, este de natură a antrena sancțiunea nulității hotărârii, în sensul art. 174 și urm. C. proc. civ., vătămarea părții care a pierdut procesul prin hotărârea pronunțată în astfel de auspicii de nelegalitate procesuală, fiind evidentă.

Din perspectiva acestor considerente preliminare, Înalta Curte observă că o astfel de neregularitate s-a produs în fața instanței de apel care nu a pus în discuția părților, în mod clar și neechivoc, împrejurarea dacă hotărârea primei instanțe și-a consolidat autoritatea de lucru judecat, prin nepelare, în ceea privește caracterul culpabil al neexecutării obligației de către pârâtă, ca temei al rezoluțiunii pronunțate de prima instanță prin admiterea primului capăt de cerere.

Acest aspect - nepunerea în discuție a acestei împrejurări, considerate esențiale de către instanța de apel, așa cum rezultă din lectura hotărârii apelate - rezultă din:

- absența, din partea introductivă a hotărârii atacate, sau a altei încheieri, a oricărei mențiuni privind punerea în discuție de către instanță, din oficiu, a eventualei autorități de lucru judecat definitivă și consolidată, dobândită de hotărârea primei instanței, în ceea ce privește existența culpei contractuale a pârâtei precum și a concluziilor și susținerilor părților cu privire la acest aspect;

- concluziile pe fond ale părților în apel, întrucât niciuna dintre ele nu a înțeles să facă referiri la o eventuală autoritate de lucru judecat definitivă pe care ar fi dobândit-o hotărârea primei instanțe și nici la consecințele ce ar trebui să decurgă din această împrejurare, din lectura acestor susțineri rezultând că aspectul litigios rămas în dispută între părțile litigante și cu privire la care încercau să convingă instanța de apel, era cel legat de existența sau inexistența unei culpe contractuale a pârâtei. Adică, exact aspectul pe care instanța de apel l-a considerat a fi fost deja tranșat, cu autoritate de lucru judecat, prin hotărârea primei instanțe.

Înalta Curte mai constată că hotărârea primei instanțe este echivocă și contradictorie deoarece:

- pe de o parte, fără a face referire expresă la culpa contractuală a pârâtei, argumentează soluția de rezoluțiune a promisiunii de vânzare pe temeiul art. 1549 alin. (1) și urm. C. civ., prevederi care, deși nu prevăd expres condiția culpei contractuale a părții, totuși nu pot fi disociate de prezumția de culpă în neexecutarea unei obligații contractuale prin simplul fapt al neexecutării consacrată de art. 1548 C. civ.

- pe de altă parte, analizează elaborat argumentele pentru care nu se poate reține vreo culpă din partea pârâtei în ce privește neexecutarea obligației principale asumată prin antecontract, concluzionând asupra inexistenței vreunei culpe contractuale și, pe cale de consecință, a lipsei de eficiență a clauzei penale convenită de părți prin antecontractul convenit.

Se poate observa așadar că această chestiune - a culpei contractuale a pârâtei - nu a fost în mod clar și neechivoc tranșată de către prima instanță dar lectura sentinței converge mai degrabă spre ideea unei neexecutări neculpabile a obligației principale din partea pârâtei. În plus, din susținerile părților, cuprinse în cererea de apel, în întâmpinare, sau din dezbaterile asupra apelului, nu rezultă că acestea au înțeles hotărârea primei instanțe "în cheia în care a decodificat-o" instanța de apel.

În acest context, cu atât mai mult, instanței de apel îi revenea obligația imperativă, impusă de dispozițiile art. 14 alin. (5) C. proc. civ., de a pune în discuția părților, în mod clar și neechivoc, aspectul juridic sesizat, legat de o pretinsă autoritate de lucru judecat consolidată, intervenită cu privire la culpa contractuală a pârâtei, pentru ca acestea să își poată expune punctele de vedere.

Neprocedând în acest mod, instanța de apel a înfrânt principiul contradictorialității consacrat de art. 14 C. proc. civ., hotărârea pronunțată cu încălcarea acestor norme imperative fiind lovită de nulitate, în condițiile art. 174 C. proc. civ., aspect ce antrenează cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - "prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Nu pot fi primite susținerile recurentei întemeiate pe motivul de recurs prev. de art. 488 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea atacată încalcă autoritatea de lucru judecat. În realitate, instanța de apel nu a nesocotit autoritatea de lucru judecat a unei alte hotărâri ci a conferit o evaluare proprie limitelor în care și-a consolidat sentința primei instanțe autoritatea de lucru judecat provizorie, prin neapelare. În acest sens, instanța de apel a apreciat că, prin sentința primei instanțe, s-a tranșat problema culpei contractuale ca temei de fapt al rezoluțiunii, datorită temeiului de drept reținut de tribunal (art. 1549 și urm. C. civ.), deși instanța de fond nu a reținut, în motivarea soluției pronunțate, decât neexecutarea obligației din partea pârâtei, nici după punerea în întârziere a acesteia prin notificare, precum și faptul că încheierea contractului de vânzare nu s-a mai putut perfecta din vina (din cauza) pârâtei-promitent vânzător, arătând ulterior în motivarea hotărârii toate considerentele pentru care, totuși, culpa contractuală a pârâtei nu poate fi reținută.

Nu pot fi reținute ca fiind fondate nici argumentele subsumate motivului de recurs prev. de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. - "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Din lectura considerentelor deciziei atacate rezultă că instanța de apel a expus motivele pentru care a apreciat că se impune a se da eficiență clauzei penale inserată de părți în contract. Împrejurarea relevată de către pârâta-recurentă, aceea că instanța de apel nu a ar fi răspuns punctual tuturor criticilor formulate prin apelul declarat, legate în principal de culpa contractuală a pârâtei, nu este de natură a antrena casarea hotărârii. Norma de la art. 488 pct. 6 C. proc. civ. sancționează lipsa motivelor pe care se sprijină soluția pronunțată, caracterul lor contradictoriu sau caracterul lor străin de natura cauzei iar nu absența argumentelor pentru fiecare motiv de apel cu care instanța a fost învestită. Pe de altă parte, atâta vreme cât instanța de apel a valorificat o excepție procesuală, care făcea inutilă examinarea celor mai multe dintre motivele de apel invocate de reclamanta-apelantă, este logică și explicabilă omisiunea instanței de apel de a mai analiza critici care nu mai justificau vreo examinare ca efect al reținerii autorității de lucru judecat cu privire la culpa contractuală a reclamantei.

Având în vedere aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte va face aplicarea art. 496 C. proc. civ. și va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1358/A din 26 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă urmând a casa decizia recurată și, în acord cu exigențele art. 497 alin. (1) C. proc. civ. C. proc. civ., a trimite cauza spre rejudecare instanței de apel - Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În rejudecare, instanța de apel va reanaliza susținerile reclamantei din cererea de apel precum și argumentele pârâtei din întâmpinare, va proceda la reaprecierea probatoriului administrat, urmând a statua asupra existenței sau inexistenței culpei contractuale a pârâtei în neexecutarea obligației principale asumată prin promisiunea de vânzare și a dispune în consecință asupra caracterului fondat sau nefondat al apelului declarat în cauză, apel ce tinde la modificarea în parte a sentinței atacate, respectiv a soluției asupra capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor interese constând în suma convenită prin clauza penală asumată contractual de către părțile litigante.

În egală măsură, întrucât hotărârea va fi casată pentru aspecte de o nelegalitate procedurală, aspect ce nu mai justifică examinarea criticilor subsumate de recurentă cazului de casare prev. de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în rejudecare, ținând cont de cadrul procesual stabilit în fața primei instanțe, instanța de apel va analiza argumentele pârâtei precum și cele în apărare ale reclamantei, referitoare la eventuală incidența a dispozițiilor art. 1557 alin. (2) C. civ. în speța dedusă judecății.

Având în vedere că asupra cheltuielilor de judecată urmează a se pronunța curtea de apel, după rejudecarea apelului, în raport de solicitările părților și de regulile ce decurg aplicarea din prevederilor art. 451 - 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1358/A din 26 septembrie 2022, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre o nouă judecată aceleiași instanțe de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 09 mai 2023.