ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1012/2022
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1012/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)
Ședința publică din data de 4 mai 2022
Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 3 august 2017 pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, reclamanta A. S.A., in contradictoriu cu pârâții B. si C., a solicitat să se dispună:
determinarea de către instanța a obiectului convenției de credit nr. x/24.01.2008 încheiata între D. S.A. si parații B. si C. constând în cuantumul ratei dobânzii lunare curente aferente creditului acordat, ca fiind fixă pe întreaga perioadă contractuală (cu mențiunea că dobânda este raportata la condițiile de la momentul acordării creditului, având în vedere ca A. nu are în oferta comercială un produs de creditare în CHF), după cum urmează:
1.1. în principal: dobânda fixă în cuantum de 3 %;
1.2. în subsidiar: la valoarea dobânzii legale constând în dobânda de referință a BNR la data încheierii Convenției de Credit, respectiv 7,5%;
Obligarea pârâților la plata dobânzii lunare stabilite conform petitului 1 începând cu data pronunțării deciziei civile nr. 337/20.04.2015 de Tribunalul Specializat Cluj, în dosarul nr. x/2013, și până la data introducerii cererii de chemare în judecată (03.08.2017), și în continuare până la finalizarea perioadei contractuale;
Obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentului litigiu.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat, în esență, că prin sentința civilă nr. 4887 din 12 mai 2014 pronunțată în dosarul nr. x/2013 de Judecătoria Cluj, instanța de fond a admis acțiunea pârâților Bara și a dispus, printre altele, constatarea nulității absolute a clauzei prevăzute de art. 3 lit. a) din Contractul de Credit și a clauzelor din Actul adițional care prevedeau cuantumul dobânzii curente (pct. 3 din Actul Adițional nr. 1 și 2).
Împotriva hotărârii pronunțate, Banca a formulat apel, care a fost respins prin decizia civilă nr. 337 din 20 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, fiind astfel menținută în integralitate hotărârea apelată.
În drept, reclamanta a arătat că-și întemeiază susținerile pe toate dispozițiile la care a făcut referire în cuprinsul acțiunii.
Prin notele de răspuns depuse la dosar în procedura de verificare și regularizare a cererii de chemare în judecată, reclamanta A. S.A., a indicat valoarea obiectului cererii de chemare în judecată, ca fiind: a. în varianta de stabilire a cuantumului dobânzii fixe Ia 3% (petitul 1.1), valoarea obiectului cererii de chemare de chemare în judecată este de 23.896,17 CHF, conform scadențarului anexat; b. în varianta de stabilire a cuantumului dobânzii fixe la 7,5% (petitul 1.2), valoarea obiectului cererii de chemare de chemare în judecată este de 66.695,03 CHF, conform scadențarului anexat.
Prin sentința civilă nr. 1485/2018 pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Specializat Cluj s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâții C. și B.. S-a stabilit dobânda aferentă contractului de credit nr. x/24.01.2008 în cota de 3% pe an, fixă, aplicabilă între părți de la data încheierii contractului -24.01.2008, pe toata durata contractuală. Au fost obligați pârâții să plătească reclamanților suma de 10798,07 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei sentințe au declarat apel B. și C., solicitând admiterea apelului, schimbarea hotărârii apelate și pe cale de consecință: anularea acțiunii introductive de instanța ca insuficient timbrată; respingerea acțiunii introductivă de instanța astfel cum aceasta a fost formulată și precizată; reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial, acesta fiind nejustificat de mare în raport cu complexitatea cauzei și munca depusă de avocat; obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată în fond și în apel.
Prin decizia civilă nr. 70/2021 din 15 februarie 2021, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă a respins apelul, ca nefondat.
Împotriva deciziei civile nr. 70/2021 din 15 februarie 2021 pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, pârâții B. și C. au formulat recurs, indicând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului și casarea deciziei recurate.
În motivarea cererii de recurs, recurenții au arătat că, în decizia atacată, instanța de apel, s-a erijat practic în apărătorul intimatei, intervenind în contractul de credit, cu toate că dispozițiile legale în materie nu-i permiteau acest lucru.
Astfel, recurenții au arătat că, așa cum s-a confirmat în jurisprudența CJUE, inclusiv în cauza C-269/19, instanța nu poate interveni într-un contract, odată ce o clauză a acestuia a fost anulată, pentru a o înlocui, cum în mod nelegal s-a procedat în speță. Aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, sens în care recurenta a făcut referire la Minuta întâlnirii președinților secțiilor specializate (foste comerciale) ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel, dedicată dezbaterii problemelor de practica neunitară în materia litigiilor cu profesioniști și insolvenței.
Recurenții au mai arătat că nu înteleg raționamentul instanței de a reține în culpa lor eșecul unor eventuale negocieri, în primul rând raportat la împrejurarea că prin nicio hotărâre nu s-a dispus acest lucru, iar în al doilea rând, dată fiind buna lor credință, au răspuns solicitărilor băncii de a se prezenta la discuții, însă așa cum reiese din probele existente la dosar și din declarațiile martorilor audiați, aceștia nu aveau nicio putere de decizie, fiind solicitări formale din partea băncii, deciziile putând fi luate doar de un comitet, așa cum chiar angajații intimatei arată.
În prezenta speță, dobânda nu a fost stabilită de către instanță, raportat la obiectul negocierilor dintre părți, ci efectiv prin intervenirea într-o clauză contractuală, lucru inadmisibil prin prisma prevederilor Cauzei C-269/19.
Recurenții au indicat și decizia CJUE pronunțată în cauza C-679/18, care elimină dobânda din contractele de împrumut în valută, cu condiția ca banca să nu fi verificat bonitatea clientului înainte de a-i acorda creditul și obliga instanțele naționale să modifice jurisprudenta națională cu privire la clauzele abuzive, atunci când aceasta se afla în contradicție cu legile europene.
Contrar celor argumentate de instanța de apel, dacă ar mai fi fost în vigoare în prezent, contractul ar fi putut continua în această manieră, raportat la constatarea, în urma analizei instanțelor, a clauzei privind dobânda ca fiind abuzivă, conform deciziei 337/2015, pronunțată de către Tribunalul Specializat Cluj. Deși a indicat în fața instanței de apel această hotărâre, instanța nu a justificat de ce nu a avut-o în vedere.
A fost amintită în cauză și hotărârea CJUE, care a stabilit, în cauza (C-618/10) Banco Espaniol de Credito S.A. vs. Joaquin Calderon Camino faptul că, protecția oferită de Directiva Consiliului nr. 93/13/CEE (care a fost transpusă în legislația națională prin Legea nr. 193/2000), faptul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanței naționale, ca atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive, cuprinse într-un contract încheiat între un furnizor și un consumator să completeze respectivul contract, modificând conținutul respectivei clauze.
Astfel, instanța nu poate modifica conținutul unei clauze contractuale, substituindu-se acordului de voință al părților.
Având în vedere jurisprudența în materia clauzelor abuzive, se ajunge la concluzia că, dacă instanța nu poate modifica o cauza contractuală, ci doar poate să constate nulitatea și inaplicabilitatea, atunci aceasta nu poate interveni într-un contract de credit a cărui clauză privind dobânda a fost declarată nulă. pentru a înlocui clauza nulă si a stabili în mod discreționar o dobândă contractuală.
În opinia recurenților, trebuie observat și faptul că, instanța, intervenind nelegal în contractul de credit, a stabilit dobânda contractuală la cuantumul de 3% fără niciun temei legal, și fără să expună raționamentul juridic în baza căruia a fost stabilită dobânda contractuală la acest cuantum.
Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, arătând, în esență, că recurenții și-au întemeiat în mod formal susținerile pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia, ca neîntemeiat și, pe cale de consecință, menținerea în integralitate a deciziei recurate ca fiind temeinică și legală, precum și obligarea recurenților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
Prin cererea înregistrată la dosar, la 10 iunie 2021, recurenții-reclamanți B. și C. au solicitat instanței să ia act de renunțarea la judecata recursului.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., soluția preconizată fiind aceea de admisibilitate în principiu a recursului.
Prin încheierea din 15 decembrie 2021 a fost încuviințat în unanimitate raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.
Prin încheierea din 2 martie 2022 a fost respinsă excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă, a fost admis în principiu recursul și s-a acordat termen de judecată pentru soluționarea acestuia.
La termenul de judecată din 4 mai 2022, recurenta-pârâtă C., în nume propriu și în calitate de reprezentant convențional al recurentului-pârât B., a învederat instanței că înțelege să nu mai susțină cererea de renunțare la judecata recursului și a formulat concluzii pe fondul recursului.
Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:
Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri poate fi cerută atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, însă, în cauză, nu este incident acest motiv de recurs, pentru considerentele care urmează.
Criticile recurenților vizează aplicarea greșită a Legii nr. 190/2000 și a Deciziilor CJUE incidente, motivat de împrejurarea că soluția de stabilire a cuantumului dobânzii curente de 3% și obligarea recurenților la plata acesteia reprezintă o intervenție nepermisă a instanței în Contract, însă, în raport de particularitățile speței și efectul obligatoriu al interpretării date de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în decizia pronunțată în cauza C-629/19, se constată că acestea sunt nefondate.
Contractul de împrumut bancar reprezintă actul prin care creditorul (banca) transmite unui beneficiar (împrumutat) proprietatea asupra unei sume de bani, cu obligația ca persoana din urmă să restituie suma sau sumele și o dobândă, la data scadentă.
Contractul de credit bancar, prin esența sa, este un contract cu titlu oneros, caracterul oneros al acestuia fiind conferit de obligația împrumutatului de a plăti dobânda pentru suma de bani pusă la dispoziție de către bancă.
Prin urmare, sunt lipsit de justificare susținerile recurenților conform cărora contractul ar fi putut continua fără clauza referitoare la dobândă, întrucât perceperea dobânzii reprezintă scopul imediat (causa proxima) al contractului de împrumut bancar, dreptul băncii de a încasa dobânda fiind un drept esențial, în lipsa căruia contractul devine cu titlu gratuit, contrar principiului specialității capacității de folosință al persoanei juridice și contrar dreptului comun în materie referitor la validitatea contractului (art. 948, 966 C. civ. de la 1864, în vigoare la momentul încheierii contractului de credit).
În lipsa dobânzii, consumatorul ar fi fost expus nulității convenției de credit pentru lipsa cauzei, cu consecința restituirii imediate și integrale a tuturor prestațiilor asumate în cadrul Contractului.
În conformitate cu art. 6 și 7 din Legea nr. 193/2000, clauzele abuzive cuprinse în contract nu vor produce efecte asupra consumatorului, iar contractul se va derula în continuare, cu acordul consumatorului, numai dacă, după eliminarea acestora mai poate continua. În măsura în care contractul nu își mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptățit să ceară rezilierea contractului și daune-interese.
După cum în mod legal a constatat și instanța de apel, în speță, s-au apreciat ca fiind abuzive clauzele din contract și din actele adiționale care stabileau cuantumul dobânzii curente, iar ca o consecință, creditorul s-a aflat în imposibilitate de a mai opune debitorului o prevedere contractuală referitoare la contravaloarea împrumutului, lipsind contractul de cauză. Însă, deși legislația specială în materia protecției consumatorului permite doar acestuia din urmă să solicite rezilierea contractului, nu există nicio justificare pentru a se impune creditorului derularea în continuare a unui contract care din perspectiva lui, este lipsit de cauză imediată. Nulitatea contractului pentru lipsa cauzei rămâne o opțiune pentru oricare dintre părți, care însă poate avea consecințe deosebit de prejudiciabile pentru consumator, având în vedere efectul restituirii integrale a prestațiilor părților.
Se constată că demersul judiciar promovat de reclamanta A. S.A., în calitate de succesor în drepturi și obligații al băncii împrumutătoare D. S.A., a fost justificat de necesitatea stabilirii consecințelor juridice decurgând din pronunțarea sentinței civile nr. 4887/12.05.2014 de către Judecătoria Cluj, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 337 din 20 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul Specializat Cluj, sentință prin care s-a anulat clauza referitoare la dobânda creditului, raportat la eșecul negocierilor purtate de reclamantă cu pârâții B. și C., în calitate de împrumutați, demersul reclamantei fiind nu numai permis, raportat la efectele declarării nulității clauzei referitoare la dobândă din dosarul nr. x/2013, dar și necesar, pentru derularea în viitor a relațiilor contractuale, precum și în acord cu prevederile legale și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
În concordanță cu cele reținute de prima instanță, instanța de prim control judiciar a evidențiat faptul că băncii nu i s-a anulat niciodată dreptul de a percepe o dobândă, iar instanțele care au soluționat contestația la executare au stabilit cu autoritate de lucru judecat că dreptul intimatei de a percepe dobândă nu este afectat de dispozițiile sentinței de anulare, ci rămâne în ființă.
Prin urmare, nu se poate reproșa instanței o așa zisă intruziune nepermisă în contract, în condițiile în care, acesteia i-a revenit obligația de a valida demersurile băncii asupra modalității de derulare a Contractului de credit.
Cu referire la consecințele constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale, esențială este cauza C - 269/19, care sintetizează măsurile pe care le are la dispoziție instanța de judecată în conformitate cu Directiva CEE 93/13.
În cadrul acestei hotărâri Curtea Europeană de Justiție, sesizată cu privire la limitele în care instanța națională poate interveni ca urmare a constatării caracterului abuziv al unei clauze esențiale pentru derularea contractului a statuat următoarele (par nr. 38-41, par. 44 subl. red.):
"... consecințele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze cuprinse într-un contract încheiat între un profesionist și un consumator trebuie să permită realizarea a două obiective. Pe de o parte, instanța trebuie să se asigure că poate fi restabilită egalitatea dintre părțile la contract pe care aplicarea unei clauze abuzive în privința consumatorului ar fi pus-o în pericol. Pe de altă parte, trebuie să se asigure descurajarea profesionistului de a introduce astfel de clauze în contractele pe care le propune consumatorilor.
Or, Directiva 93/13 nu urmărește să prevadă soluții uniforme în ceea ce privește consecințele care trebuie deduse din constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale. Astfel, în măsura în care, în temeiul articolului 6 alin. (1) din Directiva 93/13, clauzele abuzive nu pot fi obligatorii pentru consumatori, aceste obiective au putut fi realizate, după caz și în funcție de cadrul juridic național, prin simpla neaplicare în privința consumatorului a clauzei abuzive în cauză sau, în cazul în care contractul nu ar fi putut continua să existe fără această clauză, prin înlocuirea acesteia cu dispoziții de drept național cu caracter supletiv.
Aceste consecințe ale constatării caracterului abuziv al unei clauze contractuale nu au însă un caracter exhaustiv.
Astfel, atunci când instanța națională consideră că contractul de împrumut în cauză nu poate, în conformitate cu dreptul contractelor, să continue să existe din punct de vedere juridic după eliminarea clauzelor abuzive în cauză și nu există nicio dispoziție de drept național cu caracter supletiv sau o dispoziție aplicabilă în cazul unui acord al părților la contract susceptibilă să înlocuiască clauzele respective, trebuie să se considere că, în măsura în care consumatorul nu și-a exprimat dorința de a menține clauzele abuzive, iar anularea contractului l-ar expune pe acest consumator unor consecințe deosebit de prejudiciabile, nivelul ridicat de protecție a consumatorului, care trebuie să fie asigurat în conformitate cu Directiva 93/13, impune ca, pentru restabilirea echilibrului real între drepturile și obligațiile reciproce ale cocontractanților, instanța națională să adopte, ținând seama de ansamblul dreptului său intern, toate măsurile necesare în vederea protejării consumatorului de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care anularea contractului de împrumut în cauză le-ar putea provoca, printre altele ca urmare a exigibilității imediate a creanței profesionistului față de acesta.
Cu toate acestea, trebuie precizat că competențele instanței nu se pot extinde dincolo de ceea ce este strict necesar pentru a restabili echilibrul contractual dintre părțile la contract și pentru a proteja astfel consumatorul de consecințele deosebit de prejudiciabile pe care le-ar putea provoca anularea contractului de împrumut în cauză. Prin urmare, dacă instanței i s-ar permite să modifice sau să atenueze în mod liber conținutul clauzelor abuzive, o asemenea putere ar fi de natură să compromită realizarea ansamblului obiectivelor vizate la punctul 38 din prezenta hotărâre."
Apelul, prin efectul său devolutiv a permis instanței să constate că demersurile băncii asupra modalității de derulare a contractului de credit au fost concretizate prin inițiativa negocierii clauzei referitoare la dobânda creditului, banca transmițând propuneri concrete în acest sens și invitând reclamanții la discuții, însă, întrucât reclamanții au refuzat să negocieze nivelul dobânzii, instanța este cea căreia i-a revenit rolul de a stabili în mod echidistant și just care este întinderea dobânzii datorate în schimbul lipsei de folosință a creditului, fără ca acest fapt să însemne o încălcare a principiului forței obligatorii a contractelor sau o substituire în acordul de voință al părților.
Se impune precizarea faptului că recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunțate în apel, indiferent de gradul de nemulțumire al recurenților cu privire la modalitatea de apreciere a probatoriului administrat în cauză în stabilirea situației de fapt ("nu înțelegem raționamentul instanței, de a reține în culpa subsemnaților eșecul unor eventuale negocieri, în primul rând raportat la împrejurarea că prin nicio hotărâre nu s-a dispus acest lucru, iar în al doilea rând, dată fiind buna noastră credință, am răspuns solicitărilor băncii de a ne prezenta la discuții, însă așa cum reiese din probele existente la dosar și din declarațiile martorilor audiați, aceștia nu aveau nicio putere de decizie (...)").
În condițiile în care restabilirea situației de fapt și interpretarea probelor aflate la dosar excedează competenței instanței de recurs, se impune respingerea criticilor de netemeinicie, care nu satisfac exigențele impuse de art. 488 C. proc. civ.
În raport de probatoriul administrat în cauză, asupra căruia instanța de recurs nu poate aprecia, instanța de apel a reținut cu justețe că validarea uneia dintre ofertele propuse de Bancă în cadrul negocierilor, clar exprimată și mai favorabilă decât dobânda inițială, se încadrează în ansamblul măsurilor stabilite de către Curtea Europeană de Justiție pe care instanța le poate aplica, în scopul continuării Contractului, având în vedere consecințele prejudiciabile pe care anularea contractului le-ar provoca consumatorilor.
De asemenea, s-a menționat expres că instanța europeană a indicat exemplificativ în cadrul măsurilor aflate la dispoziția instanței naționale și posibilitatea de a trimite părțile la negocieri, însă, în cazul de față, această etapă a fost deja depășită, iar o reluare a ei nu se impune având în vedere pozițiile clar exprimate de părțile litigante.
Prin urmare, contrar susținerilor recurenților, instanța devolutivă a apelului, în raport de împrejurările factuale, cu respectarea Legii nr. 193/2000 și a considerentelor reținute prin decizia pronunțată în cauza C-629/19 de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, a conchis juridic adecvat că soluția instanței de fond de stabilire a cuantumului dobânzii curente de 3% și obligarea recurenților la plata acesteia nu reprezintă o intervenție nepermisă în Contract, ci o soluție justă.
Pentru rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurenți, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-pârâți B. și C. împotriva deciziei civile nr. 70/2021 din 15 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.
Constatând culpa procesuală a recurenților în promovarea recursului de față și în raport de solicitarea intimatei privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurenților-reclamanți B. și C. la plata sumei 11.719,36 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.A., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar .
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-pârâți B. și C. împotriva deciziei civile nr. 70/2021 din 15 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă.
Obliga pe recurenții-reclamanți B. și C. la plata sumei 11.719,36 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.A..
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2022.