ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1004/2022

Ședința publică din data de 4 mai 2022

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28 octombrie 2019 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, sub număr de dosar x, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARTE A CREDITULUI RURAL IFN S.A. solicitând instanței că prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâtului la plata către reclamanta a sumei de 228.177,20 EURO în echivalent RON la cursul BNR de la data plății acestei sume; obligarea pârâtului la plata de penalități de 0,015% pe zi de întârziere, începând cu data introducerii acțiunii până la data la care pârâtul va achita integral suma menționată la pct. nr. 1 de mai sus; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, pe care reclamanta le va efectua în prezenta cauza.

Prin sentința civilă nr. 968 din 7 iulie 2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Fondul De Garantare A Creditului Rural - IFN S.A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta A. S.A. a declarat apel, care, prin decizia civilă nr. 399 din 5 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a fost respins, ca nefondat.

În termen legal, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamanta A. S.A. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 399 din 5 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

În argumentarea recursului, după o scurtă prezentare a situației de fapt, recurenta a susținut, în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală, cu încălcarea normelor de drept material respectiv cu încălcarea dispozițiilor art. 969 și art. 970 alin. (1), coroborate cu dispozițiile art. 1106 și 1107 pct. 1 C. civ. de la 1864, similare cu dispozițiile art. 1593 și 1594 Noul C. civ.

Arată că prin clauza inserată la art. 16 alin. (1) din Contractul de garantare a creditului nr. x/26.08.2010 s-a prevăzut in terminis că:

"FGCR se subrogă în drepturile băncii de a valorifica garanțiile mobiliare și imobiliare ale debitorului, proporțional cu procentul de garantare."

Susține că această clauză contractuală, cu putere de lege între părțile litigante, conform principiului pacta sunt servanta, instituit de art. 969 C. civ. de la 1864 și art. 1270 Noul C. civ., a transpus în contract/legea părților, normele de drept comun reglementate de art. 1106 și art. 1107 pct. 1 din același Cod și normele instituite de art. 1593 și art. 1594 Noul C. civ., privind subrogarea convențională a terțului plătitor în drepturile creditorului beneficiar al plății, în sensul că terțul plătitor beneficiază cu acordul creditorului de toate drepturile, acțiunile și ipotecile sale în contra debitorului.

În opinia sa, instanța de apel a reținut, contrar normelor legale de mai sus, la pag. 12 alin. (4) din cuprinsul deciziei civile recurate, că dispozițiile legale de drept comun privind subrogarea convențională, reglementate în prezent prin dispozițiile art. 1593 - 1594 din noul C. civ., nu sunt aplicabile, neaducând însă niciun argument juridic prin care să se motiveze în mod convingător considerentele pentru care normele de drept comun privind subrogarea convențională nu sunt incidente în cauză, reținând doar, așa după cum se poate observa din considerentul instanței de apei, ca normele privind subrogarea cnvențională nu sunt aplicabile.

Apreciază că în măsura în care instanța de apel făcea aplicarea în cauză a normelor legale privind subrogarea convențională consimțită de creditor, preluate întocmai și prin clauza inserată la art. 16 alin. (1) din Contractul de garantare a creditului încheiat între părțile litigante sub nr. x/26.08.2010, concluzia corectă și legală la care s-ar fi ajuns, era aceea că intimatul pârât, cu nerespectarea dispozițiilor imperative ale art. 969 C. civ. de la 1964, similare cu dispozițiile art. 1270 alin. (1) din noul C. civ., nu și-a executat obligația contractuală de executare a garanției asumate față de recurentă și, pe cale de consecință, ar fi reținut caracterul întemeiat al cererii de chemare în judecată.

Sub un alt aspect, consideră că decizia civilă recurată s-a dat și cu încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 48 alin. (4) din Legea nr. 329/2009.

Cu toate, așadar, că prin dispozițiile legale menționate, s-a reglementat expres că fondurile de garantare, categorie din care face parte și intimatul-pârât, au doar calitatea de garanți ai finanțărilor/creditărilor acordate de bancă fermierilor și procesatorilor de produse agricole, la pag. 12 din cuprinsul deciziei civile recurate, contrar dispozițiilor exprese ale Legii nr. 329/2009, instanța de apel a concluzionat că susținerea recurentei în sensul că intimatul-pârât nu a avut calitatea de cocreditor în raporturile juridice contractuale născute în baza contractului de credit nr. x/29.07.2010 încheiat doar între recurentă și împrumutatul B. S.R.L. și, prin urmare, intimatul-pârât nu putea dobândi în actele de constituire a garanțiilor o calitate de cocreditor neprevăzută în actul principal/contractul de credit, nu poate fi reținută.

Sub un ultim aspect, critică decizia atacată, motivat de împrejurarea că aceasta a fost dată și cu încălcarea dispozițiilor art. 1556 alin. (2) C. civ., incidente în cauză.

Consideră că și în ipoteza în care s-ar retine culpa contractuală a recurentei, de nesemnare în calitate de mandatar al intimatului-pârât, a tuturor contractelor de ipotecă încheiate pentru garantarea creditului acordat împrumutatului B. S.R.L., instanța de apel trebuia să constate că această neexecutare este de mică însemnătate și că această neexecutare nu prejudiciază drepturile și interesele patrimoniale ale intimatului-pârât.

Pe de altă parte, chiar și în situația în care contractul de garantare a creditului nu ar fi reglementat acordul recurentei în calitate de creditoare ca intimatul-pârât în calitatea sa de garant să se subroge în drepturile de valorificare a garanțiilor constituite de împrumutat, chiar și într-o asemenea situație intimatul, în conformitate cu art. 1593 alin. (1) coroborat cu art. 1596 lit. c) din C. civ., beneficia începând cu data plății sumei garantate, de o subrogație legală în drepturile de creanță și drepturile de garantare, conferite de contractul de credit și contractele de ipoteca mobiliară și imobiliară.

Pe cale de consecință, consideră că în soluționarea apelului, instanța de apel trebuia să ia în considerare susținerile sale privind incidența în cauză a dispozițiilor art. 1556 alin. (2) C. civ. și nu să înlăture aceste susțineri, ca nefondate.

Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, în principal modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii apelului formulat de către reclamantă și admiterii cererii de chemare în judecată, iar în subsidiar, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Intimatul-pârât FONDUL DE GARANTARTE A CREDITULUI RURAL IFN S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția netimbrării cererii de recurs. Pe fondul recursului a solicitat, în esență, respingerea acestuia.

Recurenta-reclamantă A. S.A. a depus răspuns la întâmpinare.

Examinând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că recursul este nefondat pentru considerentele care succed:

Cu titlu prealabil se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară și are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond și că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară și devolutivă, fiind limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel enumerate de art. 488 C. proc. civ., sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 489 C. proc. civ.. În consecință, Înalta Curte va reține spre examinare numai acele critici care pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., și care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

Așa fiind, în ce privește încălcarea dispozițiilor art. 1593 - 1594 C. civ., se constată că recurenta-reclamantă își exprimă nemulțumirea cu privire la modul în care instanța de apel a analizat și a interpretat art. 16 din contractul de garantare încheiat de părți cu privire la subrogația convențională, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia, astfel cum s-a arătat, se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a elementelor factuale ale cauzei și o interpretare a clauzelor contractului.

Pornind de la cadrul legal instituit de art. 969 C. civ. de la 1864 (art. 1270 Noul C. civ.), conform căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante, este în obligația instanței de apel să examineze în mod real voința părților semnatare ale convenților încheiate, or, în cauză, în acest mod a procedat și instanța de apel.

S-a arătat că, prin clauza înscrisă în pct. VI.2. lit. a) din Convenția de lucru nr. 1405/16.03.2010 II 3487/18.03.2010, părțile au înțeles să confere obligației de a constitui în favoarea F.G.C.R. - I.F.N. S.A. în calitate de cocreditor garanțiile aferente creditului, caracter esențial, stabilind anticipat că neîndeplinirea acestei obligații atrage neplata garanției.

Apelul, repunând în discuție chestiunea judecată la prima instanță, a permis instanței de control judiciar să concluzioneze că în cauză recurenta nu și-a respectat obligația de a constitui și în favoarea F.G.C.R. - I.F.N. S.A. - în calitate de cocreditor - garanțiile aferente creditului, astfel că, în temeiul art. 1270 și 1556 C. civ., refuzul intimatului FONDUL DE GARANTARTE A CREDITULUI RURAL IFN S.A. de a plăti garanția a fost justificată de neîndeplinirea de către A. S.A. a obligațiilor asumate prin contract.

Potrivit adagiului latin "nemo auditur propriam turpitudinem allegans", nimeni nu poate invoca în susținerea intereselor sale o faptă ilicită pentru a obține un beneficiu și nici nu poate să se apere valorificând un asemenea temei, astfel că neîndeplinirea propriilor obligații nu îi conferă recurentei-reclamante, în temeiul art. 1556 alin. (2) C. civ., dreptul de a solicita obligarea intimatului-pârât la îndeplinirea unor obligații conexe, aspect reținut cu justețe de instanța de control judiciar.

Totodată, simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte ("instanța de apel trebuia să ia în considerare susținerile privind incidența în cauză a dispozițiilor art. 1556 alin. (2) C. civ. și nu să înlăture aceste susțineri, ca nefondate"), sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei nemotivări, astfel cum pretinde recurenta, și nici nu atrage incidența motivului reglementat de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., invocat, conform căruia, casarea hotărârii se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Este știut că în cazul subrogației unul dintre subiectele raportului juridic civil obligațional este înlocuit cu o altă persoană, în această situație ajungându-se, spre exemplu, prin subrogația în drepturile creditorului plătit, conform la art. 1593-1598 C. civ.

Potrivit art. 1598 alin. (1) C. civ., invocat de recurentă, "în caz de subrogație parțială, creditorul inițial, titular al unei garanții, poate exercita drepturile sale pentru partea neplătită din creanță cu preferință față de noul creditor".

Prin urmare, în raport cu reglementarea conferită de art. 1598 alin. (1) C. civ., de care se prevalează recurenta, chiar și în situația unei subrogații, nu poate fi ignorat dreptul de preferință al recurentei-reclamante în raport de noul creditor (intimatul-pârât).

Totodată, numai rangul privilegiat sau garanțiile creanței pot justifica o asemenea plată și pot avea o consecință subrogatorie, împrejurări ce nu se regăsesc în cauză, așa încât, contrar susținerilor recurentei, neîndeplinirea obligației sale de a constitui garanțiile în care intimatul să figureze în calitate de cocreditor este de importanță majoră, având drept consecință refuzul justificat al intimatului de neplată a garanțiilor.

Pentru toate rațiunile înfățișate, constatând că nu este incident motivul de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și invocat de recurentă, Înalta Curte de Casație și Justiție, cu aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 399 din 5 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat, menținând decizia instanței de apel, ca fiind legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 399 din 5 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 mai 2022.