ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2184/2022

Ședința publică din data de 26 octombrie 2022

Analizând actele de la dosar, reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București – secția a VI-a Civilă la 13. XI.2019, sub nr. x/2019, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Fondul de Garantare a Creditului Rural – I.F.N. S.A. obligarea acesteia la plata sumei de 741.082,16 RON, a penalităților de 0,015% pe zi de întârziere, începând cu data introducerii acțiunii și până la data la care pârâta va achita integral suma menționată anterior, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul București – secția a VI-a Civilă, prin sentința civilă nr. 782/24.06.2020, a admis acțiunea, a obligat pârâta la plata sumei de 741.082,16 RON și a penalităților aferente în cuantum de 0,015 % pe zi de întârziere, calculate de la data introducerii cererii de chemare în judecată (13.11.2019), până la data plății efective; a obligat pârâta la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată solicitate în cuantum de 11.015,8216 RON.

Prin decizia civilă nr. 1498/23.09.2021, Curtea de apel București – secția a V-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelanta-pârâtă Fondul de Garantare a Creditului Rural – I.F.N. S.A și a respins cererea intimatei de acordare a cheltuielilor de judecată ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, Fondul de Garantare a Creditului Rural – I.F.N. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii recurate, admiterea apelului, desființarea sentinței pronunțate de Tribunalul București și respingerea pe fond a acțiunii introductive, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., iar în temeiul art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare către instanța de apel.

În motivare, autoarea căii de atac a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile imperative ale art. 1270 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1166, art. 1241, art. 1517, art. 1556, art. 2282 și art. 2388 din același cod, reținând că ar fi suficientă mențiunea expresă în preambulul contractelor de garanție privind împuternicirea băncii de a reprezenta pârâta, iar lipsa mențiunii în dreptul semnăturii reprezentantului băncii, privind semnarea în numele și pe seama pârâtei, nu ar lipsi de valabilitate contractele încheiate.

Prin urmare, contractele de garantare care nu atestă expres că banca reprezintă totodată și FGCR (Fondul de Garantare a Creditului Rural I.F.N. S.A.) și în numele și pe seama recurentei-pârâte, exclud calitatea acesteia de parte în contractele de garantare, astfel că interpretarea dată de instanța de apel, în sensul că în conformitate cu art. 1266 C. civ. potrivit căruia interpretarea convențiilor se face potrivit voinței concordante a părților, iar nu după sensul literal al termenilor, reprezintă o interpretare proprie, care excedează contractul de garantare încheiat între părți.

A susținut recurenta că nesemnarea de către bancă a contractelor de garantare și în numele său, echivalează cu lipsa unui acord de voință al acesteia, pentru încheierea contractelor de garantare, astfel încât intervine sanctiunea nulității absolute a acestora, în conformitate cu art. 1166, art. 1241, art. 2282 și art. 2388 C. civ.; faptul că actele/contractele de garantare au fost înregistrate de către bancă și în numele recurentului-pârât la AEGRM nu înlătură sancțiunea nulității absolute a contractelor de constituire a garanțiilor.

Lipsa semnăturii pe contractele de garanție și în numele recurentei-pârâte, nu poate conserva și garanta realizarea, mai departe, a dreptului acesteia de a-și recupera eventuala sumă plătită băncii intimate-reclamante, consecința produsă fiind prejudicierea sa.

Potrivit dispozitiilor art. 1517 C. civ. banca nu poate invoca neexecutarea propriilor obligații, datorată acțiunii sale sau omisiunii.

Astfel, considerentul instanței de apel potrivit căruia refuzul de plată a garanției asumate de recurenta-pârâtă se bazează pe un formalism excesiv, atât timp cât aceasta nu a invocat niciun prejudiciu ca urmare a nesemnării contractelor de garantare și în numele său, este greșit și nelegal, fiind contrar conventiei de lucru nr. 1405/16.03/2010/3487/18.03.2010, care s-a încheiat între părți.

Printr-o altă critică, recurenta-pârâtă a susținut că instanta de apel a nesocotit dispozițiile imperative ale art. 1270 C. civ., reținând în mod greșit că actul aditional nr. 06/30.01.2017/10.02.2017 la convenția de lucru nr. 1405/16.03.2010/3487/18.03.2010 nu se poate aplica unor convenții anterioare încheiate pe parcursul anilor 2010 și 2012.

Recurenta-pârâtă a arătat că instanta de apel a încălcat principiul de drept pacta sunt servanda, negând consimțământul liber exprimat al părților, întrucât clauza contractuală prin care s-a instituit în sarcina intimate-reclamante obligația de a constitui garanțiile aferente creditului și în favoarea recurentei-pârâte, în calitate de co-creditor, are putere de lege între părți conform art. 1270 C. civ.; prin actul adițional nr. x la conventia de lucru încheiată între părți, s-a mentionat expres că acesta intră în vigoare la data semnării de către ambele părți, respectiv la data de 10.02.2017.

Conform actului adițional nr. x/02.08.2011 la conventia de lucru, prevederile acestei convenții au fost rescrise în totalitate, ocazie prin care la pct. VI.2 lit. a) s-a prevăzut că sanctiunea neplății garanției intervine în cazul în care garanțiile aferente creditului nu au fost constituite și în favoarea recurentei-pârâte în calitate de co-creditor.

De asemenea, recurenta-pârâtă a susținut că în mod greșit s-a reținut de către instanța de apel că prevederile art. 16 din contractul de garantare ar transpune contractual dispozițiile art. 1594 C. civ. ce reglementează instituția subrogației convenționale consimțite de creditor, precum și faptul că a dobândit calitatea de co-creditor de la momentul plății și al subrogării în drepturile băncii, iar nu odată cu încheierea contractelor de garanție.

S-a arătat că art. 16 din contractul de garantare se interpretează fie în sensul posibilității recurentei-pârâte de a formula o cerere de intervenție la executarea silită, conform art. 690 și urm. C. proc. civ., fie prin distribuirea de către executor sau de către bancă a sumelor încasate din valorificarea bunurilor în numele ambilor cocreditori proporțional cu procentul de garantare.

Astfel, prin încheierea convenției de lucru și a contractului de garantare nu s-a dorit ca recurenta să devină creditor al debitorului garantat prin efectul subrogației, ci s-a dorit ca aceasta să devină creditor al debitorului garantat prin efectul încheierii de către bancă a contractelor de garantie și în favoarea ei.

Recurenta-pârâtă a mai susținut și faptul că instanta de apel a nesocotit dispozițiile imperative ale art. 1270 C. civ. și ale art. 1266-1269 C. civ., reținând în mod greșit că scadența obligației de plată este de 15 zile de la depunerea documentelor prevăzute în Convenția de lucru, încercând astfel să suplinească în mod nelegal consimțământul părților cu privire la momentul inițial al calculării penalităților de 0,015%/zi de întârziere.

Contrar considerentelor reținute de instanta de apel, penalitățile de întârziere se acordă numai în situația în care recurenta-pârâtă acceptă plata garanției, astfel încât în cazul unui refuz de plată a garanției, penalitățile de întârziere nu sunt datorate.

S-a mai susținut că, în conformitate cu art. 1522 alin. (1) C. civ., debitorul poate fi pus în întârziere printr-o notificare a creditorului, sau printr-o cerere de chemare în judecată, astfel încât penalitățile de întârziere nu ar putea fi calculate decât de la data introducerii cererii de chemare în judecată și nu de la o dată anterioară.

Recurenta-pârâtă a considerat că instanta de apel a reținut în mod greșit inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 1540 C. civ., motivând că neexecutarea obligației de plată a sumei garantate nu a devenit imposibil de executat, cu încălcarea art. 1517 și art. 1556 alin. (1) C. civ.; mai mult, în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii contractuale a pârâtei, întrucât aceasta nu și-a îndeplinit obligația de a-i plăti băncii garanția financiară, în termen de 15 zile de la primirea cererii de plată însoțită de documentele prevăzute în convenția de lucru.

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, precum și acordarea cheltuielilor de judecată.

Recurenta – pârâtă Fondul de Garantare a Creditului Rural – I.F.N. S.A. a depus răspuns la întâmpinare.

La 11.10.2022, intimata-reclamantă a depus concluzii scrise prin care a invocat excepția nulității recursului, iar la 20.10.2022 recurenta-pârâtă a depus răspuns la excepția nulității, solicitând respingerea acesteia ca neîntemeiată.

Înalta Curte, raportat la dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., va analiza excepția nulității recursului, care va fi admisă pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar conform art. 487 alin. (1) din același cod, "recursul se va motiva prin însăși cererea de recurs, în afară de cazurile prevăzute la art. 470 alin. (5) C. proc. civ., aplicabile și în recurs".

Astfel, pentru a se putea considera că recursul este motivat, autorul căii de atac trebuie să arate în ce constă nelegalitatea hotărârii pe care a atacat-o, iar dezvoltarea criticilor de nelegalitate presupune încadrarea lor într-unul dintre motivele limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, art. 489 alin. (2) C. proc. civ. prevede expres sancțiunea nulității pentru recursul care cuprinde critici ce nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) din același act normativ.

Înalta Curte reține că a motiva recursul înseamnă, pe de o parte, identificarea cazului de nelegalitate, prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Recursul nu se poate limita la o simplă indicare formală a textelor legale, condiția dezvoltării motivelor de nelegalitate implicând obligația de a arăta argumentele prin care se tinde a se demonstra pentru care motive este eronat și nelegal raționamentul instanței de apel.

În speță, se constată că, deși prin memoriul de recurs s-au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motivele dezvoltate nu pot fi circumscrise cazului de casare reglementat de textul legal invocat, având în vedere că recurenta reiterează aceleași critici/apărări ca în fața instanței de fond. Recurenta nu critică încălcarea legii în apel, ci relevă propria sa viziune asupra modului în care legea trebuia interpretată; nu se critică ignorarea normelor de drept recurenta este nemulțumită de argumentele oferite de instanța de apel și vrea substituirea lor cu propriile argumente.

Simpla enumerare a unor dispoziții legale, art. 1166 C. civ., art. 1241 C. civ., art. 2282 C. civ., art. 2388 C. civ. nu este suficientă, deoarece recurenta nu dezvoltă argumente care să lase să se întrevadă cum aceste dispoziții au fost aplicate greșit în apel.

Referitor la nesocotirea dispozițiilor imperative prevăzute de art. 1270 C. civ., Înalta Curte arată că încălcarea unei norme de drept presupune ignorarea conduitei pe care acea normă o prescrie. Nu se poate opune încălcarea art. 1270 C. civ., de vreme ce această dispoziție conține o prevedere care se referă la efectele contractului, iar nu la violarea unei norme de drept imperativ. Încălcarea art. 1270 trebuie să opună, pentru a fi critică încadrabilă în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., faptul că instanța de apel a ignorat disciplina convenită dintre părți și a anihilat efectele contractului. Or, recurenta opune doar o modalitate proprie de evaluare a limitelor și efectelor convenției, care nu se încadrează în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În ce privește încălcarea dispozițiilor art. 1594 C. civ., recurenta-pârâtă își exprimă nemulțumirea cu privire la modul în care instanța de apel a analizat și a interpretat art. 16 din contractul de garantare încheiat de părți cu privire la subrogația convențională, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situația de fapt stabilită de instanțele de fond, neputându-se realiza o verificare a elementelor factuale ale cauzei și o interpretare a clauzelor contractului.

Susținerile recurentei privind momentul de la care se calculează penalitățile de întârziere aferente depășirii scadenței obligației de plată vizează netemeinicia hotărârii și nu pot declanșa un control de legalitate în limita motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât acesta a fost determinat de instanțele fondului în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei; astfel, data de la care a început să curgă aceste penalități vizează o chestiune de fapt, câștigată cauzei, ce se impune a fi respectată și în recurs, în cadrul căruia se examinează numai legalitatea hotărârii recurate. Recurenta pleacă de la premisa că instanța de apel a greșit obligând-o la plata penalităților, de vreme ce plata nu era aprobată. Recurenta apropriază, din nou, o interpretare proprie a termenilor contractuali și nu se impută, în concret, o încălcare a legii, recurenta fiind doar nemulțumită de soluția pronunțată în cauză.

Astfel, rezultă că această manieră de redactare a motivelor de către recurentă nu respectă exigențele dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., care implică dezvoltarea unor critici de nelegalitate riguroase în legătură cu dezlegările date, în drept, de instanța de apel.

Totodată, criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condițiile art. 489 alin. (2), (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

Având în vedere că recursul nu poate fi analizat în afara cadrului restrictiv al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar criticile formulate de recurenta-pârâtă nu se circumscriu acestui cadru legal, ridicând o problemă ce ține de temeinicia, iar nu de legalitatea hotărârii atacate și că, în acest context, nu se mai impune analizarea fondului cauzei, Înalta Curte, dând eficiență prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) și alin. (3), coroborate cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul de Garantare a Creditului Rural - I.F.N. S.A.

Cu privire la cererea intimatei-reclamante A. S.A. din cadrul întâmpinării de acordare a cheltuielilor de judecată, Înalta Curte o va respinge ca neîntemeiată, în raport de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., coroborat cu art. 452 C. proc. civ., având în vedere că nu s-au depus la dosar documente care să facă dovada existenței și întinderii lor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul de Garantare a Creditului Rural - I.F.N. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1498/23.09.2021, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă A. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 octombrie 2022.