ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2222/2022

Ședința publică din data de 1 noiembrie 2022

Asupra recursului de față, reține următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1199/21.07.2020, Tribunalul București – secția a VI-a Civilă a respins ca neîntemeiată acțiunea precizată.

Prin decizia civilă nr. 83/19.01.2022, Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă a admis apelul și a schimbat în tot sentința civilă, în sensul că a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 229.133,35 euro în echivalent RON la cursul B.N.R. de la data plății și a penalităților de întârziere de 0,015% pe zi, începând cu 25.11.2019 și până la data plății efective; a obligat pârâta la plata sumei de 22.005,66 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivare, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. după prezentarea situației de fapt, a arătat că instanța de apel a încălcat dispozițiile imperative ale art. 1.270, coroborate cu cele ale art. 1.166, art. 1.241, art. 1.517, art. 1.556, art. 2.282 și art. 2.388 C. civ., reținând că ar fi suficientă mențiunea expresă în preambulul contractelor de garanție privind împuternicirea băncii de a semna în numele și pe seama pârâtului, iar lipsa mențiunii din dreptul semnăturii reprezentantului băncii privind semnarea în numele și pe seama pârâtului nu l-ar lipsi de dreptul de a pune în executare silită contractele de garanție.

Potrivit recurentului, în lipsa unui acord de voință exprimat valabil în ce-l privește, în condițiile art. 1.166 și art. 1.241 C. civ., intervine sancțiunea nulității absolute a contractului de garanție, cu consecința neconstituirii acestor garanții și în favoarea sa.

Un alt set de critici se referă la încălcarea art. 1.270 C. civ., coroborat cu art. 1.594 C. civ., din perspectiva cărora recurentul a afirmat că instanța de apel a reținut în mod greșit că art. 16 din contractul de garantare ar transpune contractual dispozițiile art. 1.594 C. civ., care reglementează instituția subrogației convenționale consimțite de creditor și că a dobândit calitatea de cocreditor de la momentul plății și al subrogării în drepturile băncii, iar nu odată cu încheierea contractelor de garanție; precum și că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii sale contractuale.

Intimata-reclamantă A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, iar recurentul a răspuns la întâmpinare.

Ulterior, prin notele scrise depuse la dosar, intimata-reclamantă a invocat excepția nulității recursului, în raport cu art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru lipsa motivelor de nelegalitate ce ar putea fi subsumate art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar recurentul a răspuns prin concluzii scrise, solicitând respingerea excepției.

Înalta Curte a luat în examinare excepția nulității recursului, invocată de intimată, urmând a o respinge, întrucât din conținutul cererii de recurs se pot desprinde critici de nelegalitate ce pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., astfel că nu poate fi reținută incidența art. 489 alin. (2) C. proc. civ.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale incidente în materie, Înalta Curte reține următoarele:

Astfel cum a fost stabilită în etapele devolutive ale procesului și fără a fi reluată decât pe scurt, pentru a facilita deplina înțelegere a raționamentului care stă la baza prezentei decizii, situația de fapt constă în încheierea între părți a unei convenții de lucru, ce poartă nr. 1405/16.03.2010/3487/18.03.2010, prin care pârâtul s-a obligat să preia riscul nerambursării creditelor acordate de reclamantă persoanelor fizice și juridice indicate la pct. 1.2 lit. a)-f) din convenție, în limita unui plafon agreat.

În subsecvența acestei convenții, reclamanta A. S.A a încheiat cu pârâtul contractul de garantare a creditului nr. x/26.08.2010.

În concret, reclamanta, în calitatea de finanțator în contractul de credit nr. x/20.07.2010, urmare a neachitării ratelor creditului acordat beneficiarului GABRIEL S.R.L., a solicitat pârâtului plata sumei de 229.133,35 euro, reprezentând garanția de 80% aferentă soldului restant.

Pârâtul Fondul de Garantare a Creditului Rural I.F.N. S.A. a refuzat plata sumei pretinse, motivând că reclamanta nu a semnat și în numele său contractele accesorii aferente creditului garantat.

Criticând decizia curții de apel, care, reformând sentința primei instanțe, i-a atras răspunderea contractuală, recurentul-pârât a invocat, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greșita aplicare a art. 1.270, coroborate cu cele ale art. 1.166, art. 1.241, art. 1.517, art. 1.556, art. 2.282 și art. 2.388 C. civ., precum și interpretarea eronată a art. 16 din contractul de garantare.

Se impune observația că recurentul a expus în memoriul de recurs argumente care excedează prezentei cauze, fiind invocate mai multe critici în raport cu anumite considerente reținute de instanța de apel care, în realitate, nu se reflectă în cuprinsul acesteia.

Prioritar, Înalta Curte notează că, atât convenția de lucru, cât și contractul de garantare au fost încheiate anterior intrării în vigoare a noului C. civ., ceea ce atrage, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, aplicabilitatea C. civ. de la 1864.

Prima chestiune pusă în discuție vizează aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la regulile de interpretare a convențiilor.

Pretinzând omisiunea intimatei de a semna contractele accesorii aferente creditului acordat, chestiune care a stat la baza refuzului său de achitare a garanției, recurentul invocă lipsa valabilității și validității garanției. În acest context, susține că instanța de apel a apreciat eronat că este suficientă mențiunea expresă în preambulul contractelor de garanței privind împuternicirea băncii de a semna în numele și pe seama recurentului.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte notează că instanța de apel, analizând conținutul clauzelor contractului de garantare, în raport cu dispozițiile generale de interpretare ale convențiilor, a statuat în mod just că este firesc ca la sfârșitul contractelor să apară doar semnătura băncii, având în vedere că în preambulul actelor semnate s-a menționat că banca acționează în dublă calitate. Următoarele critici invocate, integrate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la încălcarea art. 1.270 C. civ., coroborat cu art. 1.594 C. civ., privind interpretare art. 16 din contractul de garantare.

Prin convenția de lucru, pârâtul, în calitatea sa de garant, și-a asumat o obligație expresă, irevocabilă și necondiționată de a achita reclamantei, la prima și simpla sa cerere de plată, suma garantată de pârât prin contractul de garantare a creditului, în termen de 15 zile de la data comunicării de către reclamantă a ultimului document solicitat de pârât, în raport cu pct. II din convenție și art. 6 din contractul de garantare.

Prin clauza inserată la art. 16 din contractul de garantare s-a prevăzut expres că, "FGCR se subrogă în drepturile băncii de a valorifica garanțiile mobiliare și imobiliare ale debitorului, proporțional cu procentul de garantare. FGCR mandatează banca să constituie garanțiile prezente și viitoare aferente creditului și în favoarea sa în calitate de cocreditor, proporțional cu procentul de garantare prevăzut în contractul de garantare prin procură specială (...)".

Raportând criticile recurentei la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că susținerile expuse în memoriul de recurs sunt lipsite de fundament în condițiile în care din cuprinsul hotărârii nu se poate desprinde concluzia că garanțiile ar fi fost constituite de bancă în favoarea recurentei, în temeiul subrogației.

În acest sens, instanța de apel a subliniat că părțile au stabilit pe cale convențională efectele plății garanției, art. 16 din contract fiind o subrogație convențională consimțită de creditor, în concordanță cu art. 1106 și art. 1107 pct. 1 C. civ. din 1864, ce dă dreptul recurentului-pârât de a proceda la executarea silită a garanțiilor constituite atât în favoarea reclamantei, cât și în favoarea sa, drept ce se naște odată cu împlinirea condiției suspensive stipulate de părți prin contractul de garantare, constând în plata sumei garantate către bancă.

Astfel, prin clauza de la art. 16 din contract, au fost protejate drepturile pârâtului, în calitatea sa de garant care preia riscul de nerambursare a sumelor derivate din contractul de credit încheiat de reclamantă cu beneficiarul GABRIEL S.R.L., în limita unui procent de 80% din soldul restant.

De aceea, criticile recurentului nu pot fi primite, având în vederea lipsa de fundament a refuzului său de a achita intimatei garanția și a prejudiciului în patrimoniul său cu privire la posibilitatea de a conserva și garanta realizarea dreptului de recuperare a sumelor achitate către intimată.

În considerarea celor ce preced, constatând că decizia recurată nu este susceptibilă de a fi cenzurată prin prisma criticilor formulate și că nu poate fi reținută incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimată va fi respinsă, întrucât la dosar nu au fost depuse în conformitate cu dispozițiile art. 452 C. proc. civ., dovezi privind efectuarea acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Fondul de Garantare a Creditului Rural I.F.N. S.A. împotriva deciziei civile nr. 83/19.01.2022, pronunțate de Curtea de Apel București – secția a V-a Civilă.

Respinge cererea intimatei-reclamante A. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 1 noiembrie 2022.