ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 946/2023

Ședința publică din data de 26 aprilie 2023

Asupra recursului de față,

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 09.10.2019 sub nr. x/2019 reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pârâtul B. S.A., solicitând obligarea pârâtului la plata către reclamanta a sumei de 220.707,80 EURO în echivalent RON la cursul BNR de la data plății acestei sume; obligarea pârâtului la plata de penalități de 0,015% pe zi de întârziere, începând cu data introducerii acțiunii până la data la care pârâtul va achita integral suma menționata la punctul anterior, precum și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1174/20.07.2020 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2019 a fost admisă cererea în cauza privind pe reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Fondul de Garantare a Creditului Rural - I.F.N. S.A.; ca atare, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 220.707,80 de euro în RON la cursul BNR de la plata plății efective a acestei sume; de asemenea, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a penalităților de întârziere de 0,015% pe zi de întârziere începând cu data introducerii cererii, 09.10.2019, până la data achitării integrale a debitului principal; a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 14.088,62 de RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru).

Împotriva acestei sentințe civile a formulat apel pârâta Fondul de Garantare a Creditului Rural - I.F.N. S.A., solicitând admiterea acestuia și schimbarea în tot a sentinței civile apelate în sensul respingerii ca neîntemeiate a cererii de chemare în judecată formulate de către intimata-reclamantă A. S.A.; de asemenea, a solicitat obligarea intimatei-reclamante la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1995 din 8 decembrie 2021, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Fondul de Garantare a Creditului Rural - I.F.N. S.A., ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, pârâtul B. S.A. a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei atacate, iar în temeiul art. 497 C. proc. civ., trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel.

După prezentarea istoricului litigiului, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel a pronunțat decizia atacată cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 1270 C. civ. coroborate cu cele ale art. 1166, art. 1241, art. 1517, art. 1556, art. 2282 și art. 2388 din același cod, reținând că ar fi suficientă mențiunea expresă în preambulul contractelor de garanție privind împuternicirea Băncii de a semna în numele și pe seama sa, iar lipsa mențiunii în dreptul semnăturii reprezentantului Băncii privind semnarea în numele și pe seama sa nu ar lipsi de valabilitate contractele încheiate.

Recurentul a susținut că, în speță, contrar aspectelor reținute de instanța de apel, pentru a putea produce efecte juridice și în favoarea B. S.A., este necesar ca garanțiile să fie valabil constituite de către Bancă în numele și pe seama recurentei, adică să poarte o semnătură care să ateste exprimarea valabilă a consimțământului recurentei, în conformitate cu mandatul expres acordat Băncii în temeiul procurii autentice indicate.

In prezenta cauză, Banca a semnat contractele de garanție ce au determinat refuzul la plată a garanției financiare numai "pentru și în numele Băncii".

Așadar, în contextul prevederilor legale menționate, recurenta a apreciat că lipsa semnăturii mandatarului în numele și pe seama B. S.A. (în baza procurilor transmise) echivalează cu un refuz al acceptării ca garanțiile reale și personale, identificate la pct. I pag. 2 din prezentul recurs, să fie constituite și în favoarea recurentei, aspect care, în fapt, exclude calitatea recurentei de parte în aceste contracte.

Chiar dacă instanța de apel a reținut că lipsa mențiunii finale privind semnarea pentru și în numele recurentei a contractelor de ipotecă nu este de natură să afecteze valabilitatea acestora, câtă vreme în preambulul contractelor s-a menționat că Banca acționează în dubla calitate, recurenta a apreciat că, în lipsa unui acord de voință valabil exprimat, pentru recurentă, în condițiile prevederilor art. 1166 Noul C. civ., art. 1241, art. 2282 și art. 2388 din același cod, față de B. S.A., intervine sancțiunea nulității absolute a contractelor de garanție, cu consecința neconstituirii acestor garanții și în favoarea recurentei, contrar aspectelor reținute de instanța de apel.

Potrivit dispozițiilor art. 1517 C. civ., Banca nu poate invoca neexecutarea obligațiilor celeilalte părți (i.e. Fondul) în măsura în care neexecutarea este cauzată de propria sa acțiune sau omisiune.

Totodată, întrucât Contractul de garantare nr. x/26.08.2010 emis de către recurent este un contract sinalagmatic bilateral, în cauză sunt aplicabile inclusiv dispozițiile art. 1556 alin. (1) C. civ.

Instanța de apel a încălcat prevederile imperative ale art. 1270 Noul C. civ. (art. 969 vechiul C. civ..) coroborate cu cele ale art. 1594 Noul C. civ. (art. 1107 pct. 1 vechiul C. civ..), reținând, în mod greșit, că prevederile art. 16 din Contractul de garantare ar transpune contractual dispozițiile art. 1107 pct. 1 vechiul C. civ.. (art. 1594 Noul C. civ.), care reglementează instituția subrogației convenționale consimțite de creditor, precum și că a dobândit calitatea de cocreditor de la momentul plății și al subrogării în drepturile băncii, iar nu odată cu încheierea contractelor de garanție.

Într-o ultimă critică, recurentul a susținut că instanța de apel a pronunțat decizia recurată cu nesocotirea dispozițiilor imperative ale art. 1270 Noul C. civ. și art. 1266-1269 Noul C. civ., reținând în mod greșit că scadența obligației de plată este de 15 zile de la data depunerii Cererii de plată, încercând să suplinească în mod nelegal consimțământul părților cu privire la momentul inițial al calculării penalităților de 0,015% pe zi de întârziere.

În acest sens, pornind de la coroborarea prevederilor art. 5, 6 și 7 din Contractul de garantare nr. x/31.05.2012, recurentul a arătat că instanța de judecată o poate obliga pe recurentă să efectueze plata garanției, însă nu o poate obliga să aprobe plata garanției, iar această distincție este esențială pentru evitarea oricărei confuzii între termenul de 15 zile prevăzut la art. 6 din Contractul de garantare și o scadență contractuală.

Recurentul a precizat și că nici în Contractul de garantare și nici în Convenția de lucru nu este prevăzută o scadență a obligației de plata a garanției de către recurent, având în vedere că plata nu operează automat, ci în urma analizei Cererii de plată, existând și posibilitatea ca plata să nu fie aprobată deloc, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor asumate de către Bancă.

S-a mai susținut că, în conformitate cu art. 1522 alin. (1) C. civ., debitorul poate fi pus în întârziere printr-o notificare a creditorului, sau printr-o cerere de chemare în judecată, astfel încât penalitățile de întârziere nu ar putea fi calculate decât de la data introducerii cererii de chemare în judecată și nu de la o dată anterioară.

Pe de alta parte, recurentul a apreciat că prima instanță a reținut în mod greșit inaplicabilitatea în cauză a art. 1540 alin. (2) Noul C. civ., motivând ca obligația de plată a sumei de bani nu a devenit imposibil de executat.

Obligația plății unei sume de bani nu poate deveni imposibilă absolut decât în anumite situații excepționale, însă, în speță, imposibilitatea obligației de plată a fost una convențională și legală, determinată de neindeplinirea obligațiilor contractuale de către Banca.

Recurentul nu putea justifica efectuarea plații garanției, de vreme ce obligațiile corelative și conexe plății nu fuseseră îndeplinite de către Bancă, argument susținut, inclusiv de prevederile art. 1517 noul C. civ. si art. 1556 alin. (1) noul C. civ. citate anterior.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Recurentul-pârât a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității recursului, precum și a susținerilor intimatei.

Înalta Curte de Casație și Justiție, luând în analiză cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă, în raport de art. 489 alin. (2) C. proc. civ., urmează a o respinge ca neîntemeiată, având în vedere că o parte din criticile expuse în cuprinsul cererii de recurs pot fi analizate din perspectiva motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate și temeiurilor de drept invocate, reține următoarele considerente:

De la început se impune observația că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară, ce are ca obiect decizia prin care s-a soluționat calea de atac a apelului împotriva sentinței instanței de fond, precum și că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară și devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanței de apel, enumerate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., sub sancțiunea nulității prevăzute de art. 489 C. proc. civ.

În consecință, Înalta Curte va reține spre examinare numai acele critici care pot fi încadrate în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., și care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

Criticând decizia curții de apel, recurentul-pârât a invocat, în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., greșita aplicare a art. 1.270 C. civ., coroborate cu cele ale art. 1.166, art. 1.241, art. 1.517, art. 1.556, art. 2.282 și art. 2.388 din același cod, precum și interpretarea eronată a art. 16 din contractul de garantare.

Prima chestiune pusă în discuție vizează aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la regulile de interpretare a convențiilor.

Pretinzând omisiunea intimatei de a semna contractele accesorii aferente creditului acordat, chestiune care a stat la baza refuzului său de achitare a garanției, recurentul invocă lipsa valabilității și validității garanției. În acest context, susține că instanța de apel a apreciat eronat că este suficientă mențiunea expresă în preambulul contractelor de garanței privind împuternicirea băncii de a semna în numele și pe seama recurentului.

Contrar susținerilor recurentului, Înalta Curte notează că instanța de apel, analizând conținutul clauzelor contractelor de garantare, în raport cu dispozițiile generale de interpretare ale convențiilor, a statuat în mod just că, menționarea la sfârșitul contractelor în calitate de semnatar doar a reclamantei, nu este de natură a duce la concluzia că acestea nu au fost încheiate și în numele pârâtului, având în vedere că nu se poate ignora preambulul acestor contracte. În alte cuvinte, lipsa mențiunii finale în sensul că actele se semnează și în numele pârâtei nu este de natură să afecteze valabilitatea acestora.

Așadar, având în vedere existența unei mențiuni clare în preambulul contractelor, în sensul că banca acționează în dublă calitate, se constată că este normal ca la sfârșitul contractelor să apară doar semnătura băncii și, ca atare, nu se poate reține nulitatea absolută a contractelor de garanție considerate de parte ca nefiind valabil încheiate și în numele său.

Următoarele critici invocate, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la încălcarea art. art. 1270 Noul C. civ. (art. 969 vechiul C. civ..), coroborat cu art. 1594 Noul C. civ. (art. 1107 pct. 1 vechiul C. civ..), privind interpretarea art. 16 din contractul de garantare.

Prin convenția de lucru, pârâtul, în calitatea sa de garant, și-a asumat o obligație expresă, irevocabilă și necondiționată de a achita reclamantei, la prima și simpla sa cerere de plată, suma garantată de pârât prin contractul de garantare a creditului, în termen de 15 zile de la data comunicării de către reclamantă a ultimului document solicitat de pârât, în raport cu pct. II din convenție și art. 6 din contractul de garantare.

Prin clauza inserată la art. 16 din contractul de garantare s-a prevăzut expres că, "FGCR se subrogă în drepturile băncii de a valorifica garanțiile mobiliare și imobiliare ale debitorului, proporțional cu procentul de garantare. FGCR mandatează banca să constituie garanțiile prezente și viitoare aferente creditului și în favoarea sa în calitate de cocreditor, proporțional cu procentul de garantare prevăzut în contractul de garantare prin procură specială (...)".

Raportând criticile recurentei la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că susținerile expuse în memoriul de recurs sunt lipsite de fundament.

Și aceasta, întrucât, corect instanța de apel a reținut că art. 16 din contract este o subrogație convențională consimțită de creditor, în concordanță cu art. 1107 pct. 1 C. civ. din 1864 ce dă dreptul recurentului-pârât de a proceda la executarea silită a garanțiilor constituite atât în favoarea reclamantei, cât și în favoarea sa, drept ce se naște odată cu împlinirea condiției suspensive stipulate de părți prin contractul de garantare, constând în plata sumei garantate către bancă.

Prin clauza de la art. 16 din contract, au fost protejate drepturile pârâtului, în calitatea sa de garant care preia riscul de nerambursare a sumelor derivate din contractul de credit încheiat de reclamantă cu beneficiarul S.C. C. S.R.L., în limita unui procent de 80% din soldul restant. Astfel, criticile recurentului nu pot fi primite, având în vederea lipsa de fundament a refuzului său de a achita intimatei garanția.

În mod corect, a constatat instanța de apel că reclamanta și-a îndeplinit obligațiile contractuale asumate față de pârât, ceea ce determină caracterul nejustificat al refuzului de plată a garanției de către aceasta din urmă, nefiind recunoscute efectele excepției de neexecutare a contractului, cât timp reclamanta nu se face vinovată de nerespectarea vreunei obligații contractuale.

Așa fiind, cu justețe a reținut instanța de apel că se poate angaja răspunderea civilă contractuală a pârâtului cu privire la capătul principal de cerere (suma de 220.707,80 de euro).

Ultimele critici invocate de recurent, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor imperative ale art. 1270 Noul C. civ. și art. 1266-1269 Noul C. civ., privind scadența obligației de plată ca fiind de 15 zile de la data depunerii cererii de plată.

Înalta Curte reține că susținerile recurentului privind momentul de la care se calculează penalitățile de întârziere aferente depășirii scadenței obligației de plată vizează netemeinicia hotărârii și nu pot declanșa un control de legalitate în limita motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât acesta a fost determinat de instanțele fondului în urma aprecierii probelor aflate la dosarul cauzei; astfel, data de la care au început să curgă aceste penalități vizează o chestiune de fapt, câștigată cauzei, ce se impune a fi respectată și în recurs, în cadrul căruia se examinează numai legalitatea hotărârii recurate.

Recurentul pleacă de la premisa că instanța de apel a greșit atunci când l-a obligat la plata penalităților, de vreme ce plata nu era aprobată. Prin criticile formulate, recurentul susține o interpretare proprie a termenilor contractuali și nu impută, în concret, o încălcare a legii, acesta fiind doar nemulțumit de soluția pronunțată în cauză.

Prin urmare, criticile recurentului privind scadența obligației de plată nu se încadrează în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în dezbatere fiind aduse doar chestiuni de netemeinicie și nu de nelegalitate, așa cum impun dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

În considerarea celor ce preced, conform dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., recursul declarat de pârâtul B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1995 din 8 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1995 din 8 decembrie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2023.