ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 975/2022

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 4.10.2018, reclamantul A. a solicitat anularea deciziei nr. 16833/11.09.2018 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1628 din data de 6.05.2019 Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A.. În dezvoltarea motivelor de recurs, s-a arătat că nu poate fi de acord cu hotărârea primei instanțe, întrucât la data de 18.04.2017 a fost informat despre posibilitatea de a depune cereri la F.G.A. prin intermediul reprezentantului asigurătorului în Polonia - B. worldwide claims service, cu care s-a aflat în contact de câteva luni și prin intermediul căruia i-a fost plătită o parte din despăgubire. Reprezentantul asigurătorului l-a informat doar că nu poate instrumenta mai departe acest caz, deoarece asigurătorul din România a dat faliment. Niciun punct din memoriul transmis nu a indicat faptul că ar exista un termen pentru depunerea cererilor de plată. Având în vedere că a depus cerere conținând revendicările sale la asigurător, prin intermediul unui reprezentant din Polonia, la data de 03.04.2017, recurentul apreciază că notificarea trebuia înaintată către F.G.A., ea fiind formulată în termen. În plus, s-a arătat că la data de 31.05.2017, în calitate de parte vătămată, a raportat daunele către Biroul belgian de asigurări auto din Belgia, iar revendicările sale ar fi trebuit să fie transferate către F.G.A.

Apărările formulate de intimat Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare, solicitând, în esență, respingerea recursului și menținerea ca legală a sentinței instanței de fond.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu solicitarea de anulare a Deciziei nr. 16833/11.09.2018 prin care pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a respins ca tardivă cererea de plată formulată de reclamant, motivat de faptul că aceasta a fost depusă după împlinirea termenului de decădere de 90 de zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților și de art. 14 din Legea nr. 213/2015. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând în esență că, deși deși reclamantului i s-a adus la cunoștință posibilitatea formulării unei cereri de plată către Fondul de Garantare a Asiguraților încă din 18.04.2017, cererea a fost însă depusă la pârât abia la 4.01.2018, ulterior împlinirii termenului arătat, astfel că în mod legal cererea de plată a fost respinsă ca tardivă. Fiind învestită cu recursul declarat de reclamant împotriva soluției primei instanțe, Înalta Curte constată că hotărârea pronunțată nu este rezultatul aplicării și interpretării eronate a dispozițiilor de drept material și nu poate fi reformată prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Astfel, potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări." Cu privire la natura juridică a termenului prevăzut de lege, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 Înalta Curte reține că acesta este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere asemenea termenului de prescripție, iar el începe să curgă de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. În cazul recurentului-reclamant, având în vedere data producerii incidentului, 22.06.2015, anterioară rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului S.C. C. S.A., 17.03.2017, termenul a început să curgă de la data deschiderii procedurii falimentului, 17.03.2017 și s-a încheiat la data de 17.06.2017. Însă, Înalta Curte constată că în acest interval de timp, după cum chiar recurentul-reclamant recunoaște, la data de 03.04.2017 avocatul său a transmis reprezentantului pe probleme de revendicări creanțe, adică asigurătorului, cererea de plată a unei despăgubiri pentru daunele rămase, iar ca răspuns, prin adresa din data de 18.04.2017 a fost informat cu privire la pierderea licenței asigurătorului din cauza insolvabilității și despre posibilitatea de a depune cereri la F.G.A. Or, în contextul în care dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 sunt de strictă interpretare, Înalta Curte nu poate primi susținerile recurentului conform cărora "în cazul în care FGA s-a ocupat de cazul C. S.A. pentru a satisface pretențiile părților vătămate, cu siguranță deținea și documentele furnizate de către asigurător referitoare la situația sa și trebuia să se ocupe din oficiu de soluționarea cererii". De asemenea, în mod corect a reținut prima instanță că necunoașterea legii române nu poate constitui un motiv temeinic pentru înlăturarea decăderii din termenul de formulare a cererii de despăgubire, având în vedere că legea română se adresează tuturor cetățenilor fără nicio excepție, neputând fi invocată nici chiar de către un cetățean străin. Prin urmare, respingerea cererii recurentului-reclamant de despăgubiri ca tardivă de către Fondul de Garantare al Asiguraților este legală, astfel că hotărârea instanței de fond care a validat decizia F.G.A. este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material. Pentru toate considerentele expuse, în temeiul art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.