ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4459/2022

Circumstanțele cauzei Prin contestația înregistrată la data de 30.01.2020 pe rolul Curții de Apel București, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților anularea deciziei nr. 221831/06.01.2020 emisă de pârât Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.), ca urmare a înregistrării cererii de despăgubire nr. x/11.11.2019, prin care s-a respins ca tardivă cererea de acordarea despăgubirilor în cuantum de 71.394,36 EUR, reprezentând daună de 69.494,36 EUR, respectiv dauna suferită și 2.900 EUR, reprezentând costurile de instrumentare a dosarului și traducere a actelor referitoare la dauna suferită în urma producerii riscului asigurat, din data de 23.01.2017, în baza contractului de asigurare obligatorie (auto vinovat) seria x încheiat cu B. S.A., cu valabilitate până în 03.03.2017, societate aflată în insolvență/faliment pentru care nu există dosar de daună deschis, precum și obligarea la cheltuieli de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 797 din data de 14.09.2020, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului așa cum a fost formulat. În motivarea recursului s-a arătat că instanța de fond a respins în mod greșit apărarea reclamantei privind inaplicabilitatea termenului de 90 de zile prevăzut de Legea nr. 213/2015, reclamanta fiind persoană juridică străină, care nu putea cunoaște intrarea în insolvență a asigurătorului. În opinia recurentei, termenul de 90 de zile ar trebui să fie calculat de la data la care aceasta a fost încunoștințată despre faptul că asigurătorul este în faliment și că de la această dată curge termenul pentru formularea cererii de plată. De asemenea, intimatul nu a făcut toate demersurile necesare pentru a încunoștința partenerii străini cu privire la termenul de 90 de zile, în acest sens putând fi verificat răspunsul primit de către recurentă de la Centrul de informare al Biroului Asigurătorilor Auto din Republica Lituania, în care se face referire doar la falimentul B. și la posibilitatea de a înainta cererea de plată la F.G.A. Dacă recurenta-reclamantă ar fi primit informațiile complete, s-ar fi putut vorbi de aplicabilitatea termenului de 90 de zile, însă, lipsa comunicării termenului către partenerii străini, în speță Biroului Asigurătorilor Auto din Republica Lituania, atrage răspunderea intimatului și obligativitatea plății sumei solicitate.

Apărările formulate de intimat Intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, pentru următoarele considerente: Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu solicitarea de anulare a deciziei nr. 221831/06.01.2020 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților (F.G.A.), ca urmare a înregistrării cererii de despăgubire nr. x/11.11.2019, prin care s-a respins ca tardivă cererea de acordarea despăgubirilor în cuantum de 71.394,36 EUR, reprezentând daună de 69.494,36 EUR, respectiv dauna suferită și 2.900 EUR. Prima instanță a respins cererea dedusă judecății, ca neîntemeiată, reținând în esență că normele procedurale din legea română specială, edictate în scopul stabilirii dreptului la despăgubire, se vor aplica și limitelor impuse de lege cu privire la exercițiul acestui drept, respectiv normele procedurale stabilite prin acest act normativ, inclusiv termenele de decădere și regulile privind modul de calcul al acestora. În ceea ce privește termenul de 90 de zile prevăzut de art. 20 alin. (1) din Norma nr. 16/2015 privind Fondul de Garantare a Asiguraților, acesta este un termen de decădere, care nu este susceptibil de întrerupere sau suspendare, iar simplul fapt că reclamantul are altă naționalitate ori invocarea necunoașterii legii române nu pot reprezenta prin ele însele motive întemeiate de repunere în termen. Fiind învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În cauza de față acest motiv nu este incident, interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale în mateire fiind una corectă. Astfel, se constată că potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 213/2015, "În vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi." De asemenea, art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 stabilește că, "Pentru încasarea de la Fond a indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva societății de asigurare trebuie să completeze o cerere de plată motivată în acest sens, conform modelului prevăzut în anexa nr.

Cererea de plată se poate depune începând cu data publicării deciziei Autorității de Supraveghere Financiară de închidere a procedurii de redresare financiară, în condițiile art. 22 din Legea nr. 503/2004, republicată, cu modificările ulterioare, și în maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment. Pentru creanțele de asigurări născute ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de deschidere a procedurii de faliment, cererea de plată poate fi depusă în maximum 90 de zile de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări." Cu privire la natura juridică a termenului prevăzut de lege, termenul de 90 de zile prevăzut de art. 14 din Legea nr. 213/2015 și art. 20 din Norma ASF nr. 16/2015 Înalta Curte amintește că acesta este un termen de decădere, fiind reglementat de legiuitor pentru exercitarea unui drept subiectiv, nesusceptibil de suspendare sau de întrerupere asemenea termenului de prescripție. Termenul de 90 de zile începe să curgă de la data nașterii dreptului de creanță al creditorului de asigurări. În cazul recurentei-reclamante, având în vedere data producerii incidentului, 23.01.2017, anterioară rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului SC de B. S.A., 17.03.2017, termenul a început să curgă de la data deschiderii procedurii falimentului, 17.03.2017 și s-a împlinit la data de 17.06.2017. Înalta Curte constată că în mod corect au reținut, atât instanța de fond cât și intimatul-pârât, că cererea de plată depusă la data de 05.11.2017, data poștei, a fost înregistrată cu depășirea termenului de 90 de zile, prevăzut de dispozițiile art. 20 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, dispoziții de strictă interpretare, context în care nu pot fi primite alegațiile recurentei-reclamante conform cărora "intimatul nu a făcut toate demersurile pentru a încunoștința partenerii străini cu privire la termenul de 90 de zile". De asemenea, în mod corect a reținut prima instanță și faptul că necunoașterea legii române nu poate constitui un motiv temeinic pentru înlăturarea decăderii din termenul de formulare a cererii de despăgubire, având în vedere că legea română se adresează tuturor cetățenilor fără nicio excepție, neputând fi invocată nici chiar de către un cetățean străin. Prin urmare, respingerea ca tardivă de către pârâtul F.G.A. a cererii de plată a despăgubirilor este legală, iar hotărârea instanței de fond care a validat această conduită este dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.