ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 906/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, la data de 09.11.2020 pe rolul acestei instanța, sub nr. x/2020 A. S.A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților contestație împotriva Deciziei FGA nr. 24603 din 19.10.2020 prin care a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună: 1. Anularea în parte a deciziei contestate ca fiind netemeinică și nelegală.

Obligarea intimatei FGA la plata sumelor de 4.894,92 RON reprezentând penalități de întârziere

Obligarea intimatei FGA la plata cheltuielilor de judecată generate de soluționarea prezentului litigiu având în vedere următoarele motive: Ca urmare a falimentului B. S.A., A. s-a adresat Fondului de Garantare a Asiguraților cu o cerere de plată prin care a solicitat plata următoarelor sume: 23.994,70 RON - despăgubiri; 4.894,92 RON - penalități de întârziere. 2. Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1006/2021 din 24 iunie 2021 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, ca neîntemeiată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta C. S.A., criticând-o pentru nelegalitate din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.. A solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și rejudecarea cauzei pe fond, cu consecința admiterii contestației formulate împotriva Deciziei nr. 24603 din 19.10.2020 emisă de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților și obligării pârâtului la plata sumei de 4.894,92 RON reprezentând penalități de întârziere. În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că, hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia ICCJ nr. 29/2020, instanța de fond reținând în mod eronat că societatea A. S.A. nu are calitate de creditor de asigurare în sensul prevederilor Legii nr. 213/2015. De asemenea, instanța de fond a nesocotit dezlegările deciziei anterior menționate prin prisma faptului că nu a pus în aplicare considerentele ce rețin că daunele materiale, morale și penalitățile sunt izvorâte din contractul de asigurare și reprezintă creanțe de asigurare. În considerentele Deciziei ICCJ nr. 29/2020 se menționează: (124) "Nu este lipsit de relevanță faptul că în cuprinsul definiției date acestei noțiuni legiuitorul folosește, inițial, termenul la plural: - "creanțe de asigurări" - tocmai pentru că aceste creanțe pot reprezenta daune materiale, daune morale, penalități, însă ulterior indică clar elementul care unește toate acestea creanțe și impune a fi tratate ca o singură creanță, și anume contractul de asigurare. Astfel, creanțele creditorilor de asigurări care ar rezulta dintr-un contract de asigurare reprezintă "creanța de asigurare." Decizia nr. 29/2020 nu dezleagă doar problemele de drept la care se face referire prin dispozitiv, ci și alte probleme care deși nu au făcut obiectul sesizării, au necesitat o dezlegare menită să susțină ulterior soluția din dispozitiv. Chiar dacă s-ar reține că potrivit art. 521 alin. (3) din C. proc. civ. sunt obligatorii doar dezlegările date prin dispozitiv, dezlegările date de instanța supremă prin considerentele unei decizii pronunțate în temeiul art. 519 din C. proc. civ. reprezintă cel puțin principii călăuzitoare. Or, respingând contestația formulată de reclamantă pe motiv că penalitățile de întârziere nu rezultă din contractul de asigurare RCA, instanța de fond a nesocotit caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a încălcat, totodată, prevederile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ. Recurenta a criticat sentința recurată și din perspectiva încălcării prevederilor art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, precum și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, instanța de fond reținând în mod greșit faptul că penalitățile de întârziere nu ar rezulta din cuprinsul unui contract de asigurare și, prin urmare, nu reprezintă creanțe de asigurare. Prin raportare la dispozițiile legale menționate, recurenta-reclamantă apreciază că încadrarea unei creanțe în categoria creanțelor de asigurare nu este condiționată de o culpă a asigurătorului în faliment, simpla reglementare prin contractul de asigurare RCA conferindu-le acestora natura unor creanțe de asigurare. De asemenea, a criticat sentința recurată și din perspectiva încălcării prevederilor art. 2 alin. (1) și (3) din Legea nr. 213/2015, instanța de fond reținând că nu există un fundament legal pentru care FGA să poată fi obligat la plata penalităților de întârziere datorate de B.. Contrar celor reținute de către instanța de fond, apreciază că FGA plătește despăgubirile cuvenite creditorilor de asigurare, în calitate de garant legal al asigurătorului aflat în faliment, iar nu ca urmare a unei culpe proprii. Pe de altă parte, recurenta a susținut că sentința de fond este dată cu încălcarea normelor de drept material invocate în contestație, instanța de fond făcând trimitere la art. 2214 din C. civ., deși acestea reprezintă norma generală de la care derogă norma speciala aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011. Or, potrivit art. 2213 din C. civ., "Asigurările obligatorii se reglementează prin legi speciale". În acest context, a arătat că, potrivit art. 37 din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, din contractul de asigurare nu decurge doar despăgubirea, adică suma de bani necesară pentru acoperirea daunelor morale și materiale astfel cum a reținut instanța de fond, ci inclusiv penalitățile de întârziere. În continuare, a susținut nelegalitatea hotărârii atacate din perspectiva încălcării prevederilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, citate în cuprinsul cererii de recurs, din interpretarea cărora rezultă că Fondul poate plăti din disponibilitățile sale dobânzi și/sau cheltuieli și că, ulterior, se poate subroga în drepturile creditorilor plătiți prin înscrierea acestor sume la masa credală. Conform art. 2210 din C. civ., subrogarea se întemeiază pe o culpă a terțului, în speță a asigurătorului aflat în faliment, iar nu pe o culpă a celui care se subrogă, o eventuală culpă a celui care dorește să se subroge fiind de natură a înlătura de la aplicare întreaga instituție a subrogării. Or, prevederile art. 18 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la dobânzi și/sau cheltuieli pe care Fondul le-a plătit din culpa asigurătorului aflat în faliment, iar nu din culpa proprie. Altfel spus, art. 18 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă expres la posibilitatea Fondului de a plăti sume ce reprezintă dobânzi/cheltuieli de judecată, astfel încât, dacă poate plăti dobânzi aferente despăgubirilor principale, atunci poate plăti și penalități de întârziere. În final, a criticat sentința de fond pentru pronunțarea acesteia cu încălcarea principiului accesorium sequitur principale, apreciind că prima instanță a nesocotit faptul că, fiind vorba despre accesoriul unei creanțe de asigurare, penalitățile de întârziere împrumută și dobândesc natura juridică a creanței principale pe care o însoțesc, și anume aceea de creanțe de asigurare. În susținerea opiniei exprimate a afirmat că această aplicare a principiului accesorium sequitur principale este unanim recunoscută și este prezentă în multiple materii, respectiv: dobânzile și penalitățile care însoțesc o creanță fiscală împrumută natura juridică a acesteia și sunt la rândul lor creanțe fiscale; dobânzile care însoțesc o creanță bancară împrumută natura acesteia și au, la rândul lor, natura și regimul juridic al unei creanțe bancare. Prin urmare, reținând că penalitățile de întârziere nu reprezintă o creanță de asigurare în pofida faptului că ele însoțesc și sunt izvorâte dintr-o creanță de asigurare (despăgubirea datorată de asigurătorul RCA), consideră că instanța de fond a încălcat în mod flagrant principiul accesorium sequitur principale. În plus, odată stabilit faptul că penalitățile de întârziere își au sursa în contractul de asigurare RCA și că reprezintă creanțe de asigurare în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, apreciază că nu există niciun motiv justificat pentru care Fondul să poată refuza plata acestor sume, deoarece penalitățile de întârziere își au sursa în contractul de asigurare RCA și, prin raportare la dispozițiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, reprezintă creanțe de asigurări garantate de Fond.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților a solicitat respingerea recursului ca nefondat. II. Soluția instanței de recurs Analizând sentința recurată prin raportare la motivele de recurs invocate de către reclamanta A. S.A. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., și la apărările formulate prin întâmpinare, de intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraților, prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul reclamantei este nefondat și îl va respinge, pentru considerentele ce succed: Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși reclamanta și-a întemeiat recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile expuse nu se circumscriu decât cazului de casare reglementat de pct. 8 al articolului menționat, necuprinzând argumente de nelegalitate referitoare la nemotivarea sentinței recurate ori la existența unor motive străine sau contradictorii în cuprinsul acesteia. Or, în condițiile în care recurenta-reclamantă a invocat doar în mod formal motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., neformulând argumente de ordin critic care să se circumscrie acestor dispoziții, instanța de recurs se află în imposibilitate de a efectua un control de legalitate a sentinței recurate din această perspectivă, nemulțumirea părții cu privire la soluția adoptată de prima instanță și simpla indicare a acestui temei legal neputând echivala cu motivarea cererii de recurs sub acest aspect. Drept urmare, întrucât argumentația cererii de recurs se subsumează doar greșitei aplicări sau interpretări a dispozițiilor legale incidente, urmează a fi analizată doar din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Chestiunea supusă analizei și asupra căreia părțile au opinii contrare, vizează penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări și se referă la faptul că acestea reprezintă sau nu creanțe din asigurări în sensul Normei aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și al Legii nr. 213/2015 și dacă sunt sau nu izvorâte din contractul de asigurare. În opinia recurentei-reclamante, penalitățile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanțe din asigurări, în sensul Normei amintite și al Legii nr. 213/2015, rezultând în mod expres din contractul de asigurare RCA. În schimb, intimatul-pârât a solicitat să se constate că penalitățile de întârziere solicitate nu își au sursa într-un contract de asigurare și nu reprezintă creanțe de asigurări, neputând fi achitate din disponibilitățile Fondului. Totodată, a considerat că legea de organizare a Fondului nu prevede preluarea datoriilor societății de asigurare și nici posibilitatea plății penalităților de către Fondul de Garantare a Asiguraților. În concluzie, pentru a fi îndeplinite condițiile prevăzute de lege și a se putea recupera sumele solicitate din disponibilitățile sale, a considerat că este necesar ca suma să rezulte în mod direct dintr-un contract de asigurare, respectiv să fie o despăgubire, indemnizație sau primă, condiție neîndeplinită de penalitățile de întârziere solicitate, sancțiunea plății acestora survenind în urma altor raporturi juridice față de faptul juridic de asigurare ce implică în mod necesar culpa asigurătorului. Prima instanță a validat raționamentul intimatului-pârât, reținând, în esență, că obligația de plată a penalităților de întârziere este o obligație civilă care are o natură legală și care se activează în temeiul dispozițiilor legale, în cazul neexecutării la termen a obligației de plată a despăgubirii de către asigurător. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, instanța de control judiciar constată că prima instanță a pronunțat hotărârea cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în materie prin raportare la situația de fapt stabilită, soluție pe care, la rândul său, o adoptă ca atare, răspunzând criticilor formulate prin argumente comune, în funcție de finalitatea lor concretă. Astfel, art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 definește creanțele de asigurări ca fiind "creanțele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări creanțele Fondului de Garantare a Asiguraților, precum și primele datorate de către societatea de asigurare sau reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operațiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului". Art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 acordă creanței de asigurare aceeași definiție, respectiv: "creanțele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru acești creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanțe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilitățile Fondului, reprezentând despăgubiri sau indemnizații, precum și primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare". Prezintă relevanță și dispozițiile art. 268 pct. 1 lit. g) din Directiva 2009/138/CE conform cărora creanța de asigurare reprezintă orice sumă care este datorată de către întreprinderea de asigurare unor asigurați, deținători de polițe de asigurare, beneficiari sau oricărei părți vătămate având drept direct de acțiune împotriva întreprinderii de asigurare și care rezultă dintr-un contract de asigurare sau din orice operațiune prevăzută la art. 2 alin. (3) lit. b) și c) din activitatea de asigurare directă, inclusiv o sumă rezervată pentru persoanele respective, în cazul în care unele elemente ale datoriei nu sunt încă cunoscute. În contextul legislativ reliefat, Înalta Curte reține că penalitățile de întârziere aferente daunelor materiale nu reprezintă creanțe de asigurări în înțelesul dat de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 și nu rezultă din contractul de asigurare, ci reprezintă despăgubiri pentru comportamentul culpabil al asigurătorului, cauza juridică a acordării acestor sume fiind diferită, întemeiată pe dispozițiile art. 1349 și art. 1350 din C. civ. Din interpretarea normelor legale ce definesc noțiunea de creanță de asigurări rezultă cu puterea evidenței că legiuitorul a înțeles să prevadă aceste definiții pentru a o circumscrie ipotezei speciale a falimentului unui asigurător, similar art. 5 din Legea nr. 85/2014, situația astfel reglementată aplicându-se cu prioritate. Conform art. 9 și art. 17 din Norma ASF nr. 16/2015, Fondul de Garantare a Asiguraților nu preia funcțiile unui asigurător față de care s-a dispus deschiderea procedurii de faliment, deoarece acesta a fost constituit cu un scop specific în mod clar determinat, astfel că, după data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii de faliment pronunțate împotriva unei societăți de asigurare aflate în insolvență, acesta nu preia obligațiile asigurătorului asumate în urma încheierii contractelor de asigurare de răspundere civilă pentru accidente produse de vehicule. La art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 este reglementat rolul Fondului, legiuitorul statuând că acesta "Garantează plata de indemnizații/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, încheiate, în condițiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege și în limita resurselor financiare disponibile la momentul plății, așa cum sunt definite la articolul

În cazul în care disponibilitățile Fondului nu sunt suficiente pentru acoperirea cuantumului sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, creanțele acestora vor putea fi onorate pe măsura alimentării Fondului cu resursele financiare prevăzute de prezenta lege." Așadar, art. 2 alin. (3) și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 fac referire la despăgubiri sau indemnizații, respectiv la prime datorate, corespunzătoare celor reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a) - d) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011, norme cu privire la care Înalta Curte reține că nu pot fi interpretate extensiv. Pe de altă parte, este de observat că art. 2214 din C. civ. prevede că: "În cazul asigurării de bunuri asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptățite", din interpretarea acestora rezultând că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat. Altfel spus, finalitatea constituirii Fondului de Garantare a Asiguraților este aceea de a plăti despăgubirile în cazul falimentului unui asigurător, neexistând un fundament legal pentru a se considera că temeiul răspunderii Fondului îl constituie contractul de asigurare, pentru a fi incidente textele de lege aplicabile societăților de asigurare și, implicit, pentru a putea fi obligat și la plata penalităților de întârziere. Dimpotrivă, din interpretarea Legii nr. 213/2015 rezultă că temeiul răspunderii Fondului nu îl constituie contractul de asigurare, ci, tocmai dispozițiile actului normativ menționat, în aplicarea cărora Fondul este ținut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăți ale indemnizațiilor sau despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative și obligatorii, iar nu plăți ale daunelor interese moratorii, penalităților de întârziere sau cheltuielilor de judecată, întrucât acestea sunt determinate de atitudinea culpabilă a asigurătorului, care nu a înțeles să-și execute obligațiile contractuale la termenul scadent. De altfel, art. 1535 din C. civ. prevede: "În cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadență, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadență până în momentul plății, în cuantumul convenit de părți sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu", sancțiunile în discuție constând în penalități de întârziere aplicabile asigurătorului pentru neplata la termen a despăgubirii. În acord cu opinia primei instanțe, al cărei raționament îl împărtășește, Înalta Curte reține că B. S.A. nu datorează penalitățile în baza contractului de asigurare încheiat cu persoana vinovată de producerea accidentului, această obligație rezultând exclusiv ca urmare a comportamentului culpabil al asigurătorului în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirilor ce derivă din contractul de asigurare. În egală măsură, Înalta Curte reține că activitatea Fondului este prevăzută prin Legea de organizare nr. 213/2015, respectiv Norma A.S.F. 16/2015, nefiindu-i aplicabile textele de lege aplicabile societăților de asigurare, respectiv cele referitoare la penalitățile de întârziere, întrucât acestea nu se referă la modalități de determinare a întinderii despăgubirii conform art. 16 din Norma A.S.F. nr. 16/2015, nici Legea nr. 213/2015 și nici Norma A.S.F. nr. 16/2015 neprevăzând posibilitatea obligării Fondului la plata penalităților de întârziere în situația în care asigurătorul nu și-a îndeplinit la termen obligațiile. În speță, în analiza sumei solicitate la plată, intimatul-pârât a reținut în mod corect că nu este întemeiată cererea de acordare a sumelor reprezentând penalități de întârziere, având în vedere că acestea nu reprezintă creanțe de asigurare, ci au o altă cauză juridică decât contractul de asigurare (care presupune asigurarea contra cost a riscului asigurat), fiind obligații civile ce rezultă din comportamentul culpabil al societății de asigurare ce pot fi valorificate de recurenta-reclamantă în procedura de faliment, potrivit dispozițiilor Legii nr. 85/2014. Aceasta, deoarece, art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 face trimitere la dobânzile și cheltuielile la care însuși Fondul de Garantare a Asiguraților poate fi obligat ca urmare a constatării și reținerii propriei sale culpe, iar nu la penalitățile de întârziere stabilite în sarcina asigurătorului falit. În virtutea acelorași argumente nu pot fi reținute nici susținerile formulate sub aspectul caracterului accesoriu al penalităților de întârziere, întrucât acest caracter nu le conferă natura unor creanțe de asigurare în sensul Legii nr. 213/2015, atât timp cât vizează inacțiuni subsecvente nașterii obligației principale, respectiv faptul că asigurătorul RCA nu-și îndeplinește obligațiile legale sau și le îndeplinește în mod defectuos, diferența de tratament juridic din perspectiva garanției legale instituite prin legea specială fiind justificată de premisele diferite ale celor două tipuri de creanță. Ca urmare, prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015 nu se interpretează în sensul că recunoaște caracterul de creanță de asigurări și penalităților de întârziere, deoarece această noțiune se determină prin raportare la normele cuprinse în art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004 și art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, care o reglementează în mod expres. Cum Fondul de Garantare a Asiguraților nu este succesorul B. S.A., nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurentă din perspectiva încălcării art. 18 din Legea nr. 213/2015 și invocarea în acest sens a instituției subrogării reglementate de art. 2210 C. civ. fiind, în consecință, nefondate. Mai trebuie subliniat și că raportul legal de garantare are o existență de sine stătătoare și nu este accesoriu raportului juridic din contractul de asigurare, deoarece dreptul la plată se naște numai în situația în care intervine falimentul asigurătorului. Ca atare, se poate vorbi de două raporturi juridice distincte, primul de drept civil, născut prin încheierea poliței de asigurare, iar cel de-al doilea de drept administrativ, născut ca urmare a falimentului asigurătorului. În acest sens, raportul de drept civil existent între recurenta-reclamantă și asigurătorul B. S.A. produce efecte numai între aceste părți, conform dispozițiilor art. 1280 C. civ., iar raportul de drept administrativ este rezultatul îndeplinirii condițiilor cerute de legea specială în vigoare la data falimentului, respectiv Legea nr. 213/2015, care a abrogat Legea nr. 136/1995, fiind aplicabil astfel principiul legalității. Nu poate fi reținută o încălcare a principiului accesorium sequitur principale, acesta nefiind aplicabil în cauză întrucât este înlăturat de principiul legalității. Mai mult decât atât, asigurătorul datorează penalități de întârziere nu în baza contractului de asigurare încheiat cu reclamanta, ci ca urmare a culpei sale în executarea la termen a obligației de plată a despăgubirii, astfel încât nu penalitățile nu pot fi considerate un accesoriu al creanței principale de asigurare. Referitor la invocarea în cauză a considerentelor Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanța de control judiciar reține, în acord cu judecătorul fondului, că sunt lipsite de fundament criticile părții întemeiate pe încălcarea acestor considerente obligatorii. Din considerentele deciziei evocate nu rezultă că instanța supremă a stabilit natura de creanțe de asigurări, în sensul dispozițiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, a penalităților de întârziere, ci, doar a constatat că, în cuprinsul definiției date noțiunii de creanță de asigurare, legiuitorul a folosit, inițial, termenul la plural, respectiv "creanțele creditorilor de asigurări", întrucât a înțeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalitățile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care unește aceste creanțe și care impune să fie tratate ca fiind una singură, și anume contractul de asigurare, ipoteză care, așa cum s-a arătat în cele ce preced, nu se verifică în speță, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de prevederile Legii nr. 213/2015. Așadar, recunoașterea calității de creanțe de asigurări este condiționată de împrejurarea ca despăgubirile solicitate de asigurător și achitate de Fondul de Garantare a Asiguraților să fie izvorâte din contractul de asigurare de răspundere civilă delictuală. Or, în cazul penalităților de întârziere solicitate de reclamantă nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 4 din Legea nr. 213/2015, fiind vorba despre un drept de creanță izvorât din comportamentul ilicit al asigurătorului, respectiv din nerespectarea obligației de plată în termenul prevăzut de norma RCA, dând naștere la drepturi și obligații extrinseci contractului de asigurare și numai între părțile raportului juridic generat de fapta culpabilă a asigurătorului aflat în faliment. În plus, legea specială nu a prevăzut o garanție legală și în ceea ce privește daunele-interese moratorii pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecințele insolvenței unui asigurător, rezultând indubitabil că reclamanta nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului și a altor obligații decât cele prevăzute în mod expres de legea specială aplicabilă în materie, penalitățile de întârziere nefiind, prin urmare, incluse în sfera creanței de asigurare, pentru ca pârâtul să aibă obligația să le plătească din disponibilitățile aflate la dispoziția sa. În concluzie, Înalta Curte constată că nu s-au conturat elemente de nelegalitate a Deciziei nr. 24603/19.10.2020 emisă de Fondul de Garantare a Asiguraților, prima instanță apreciind în mod corect că penalitățile de întârziere solicitate de reclamantă nu reprezintă creanțe de asigurare și nu își au temeiul în contractul de asigurare, caracterul accesoriu al acestora fiind stipulat în Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 14/2011 și nu în mod direct în contractul de asigurare, argumentele expuse de recurenta-reclamantă în recurs nefiind apte să conducă la casarea hotărârii de fond, întrucât a fost motivată cu respectarea rigorilor prevăzute de lege și a fost pronunțată cu o corectă interpretare și aplicare a normelor de drept material incidente. Pentru considerentele expuse, nefiind întrunite motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din același Cod, raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantă și va menține sentința de fond atacată.