ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 867/2023

Ședința publică din data de 17 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

În dosarul nr. x/2020, prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, cerere de chemare în judecată prin care a solicitat anularea, în parte, a Deciziei de salarizare nr. 365 din 26.09.2019 a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii și modificarea art. V al deciziei astfel încât plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea deciziei să se efectueze începând cu data de 09.04.2015, astfel cum drepturile salariale au fost stabilite prin art. I și II ale deciziei și prin hotărâri judecătorești definitive, respectiv ca plata efectivă a diferențelor salariale să se efectueze prin raportare la o VRS de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015 și prin raportare la o VRS de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015.

În dosarul nr. x/2020, prin cererea formulată reclamantul a solicitat anularea în parte a Deciziei de salarizare nr. 399/23.10.2019 a președintelui CSM și modificarea art. IV al deciziei astfel încât plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea deciziei să se efectueze începând cu data de 09.04.2015 astfel cum drepturile salariale au fost stabilite prin art. II și III ale deciziei și prin hotărâri judecătorești definitive, respectiv ca plata efectivă a diferențelor salariale să se efectueze prin raportare la o VRS de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015 și prin raportare la o VRS de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015.

Prin încheierea de ședință din data de 20.01.2021 dosarul cu nr. x/2020 a fost conexat la dosarul nr. x/2020.

În dosarul nr. x/2020, prin cererea formulată reclamantul a solicitat anularea adresei nr. x/05.05.2020 a CSM – Direcția resurse umane și organizare, precum și a Dispoziției nr. 34/02.03.2020 a secretarului general al CSM și modificarea art. IV al dispoziției astfel încât plata drepturilor salariale rezultate din aplicarea dispoziției să se efectueze începând cu data de 16.07.2015 data numirii în funcția de director adjunct al INM astfel cum drepturile salariale au fost stabilite prin art. I-III ale dispoziției și prin hotărâri judecătorești definitive, respectiv ca plata efectivă a drepturilor salariale să se efectueze prin raportare la o VRS de 440,16 RON începând cu data de 16.07.2015 și prin raportare la o VRS de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015.

Dosarul cu nr. x/2020 a fost conexat la dosarul nr. x/2020 prin încheierea din data de 11.09.2020.

Prin sentința civilă nr. 177 pronunțată la data de 17 februarie 2021, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată în dosarul nr. x/2020 de reclamantul A. ca neîntemeiată.

În dosarul conexat nr. x/2020 a admis excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce privește perioada 09.04.2015 – 15.07.2015 și în consecință a respins acțiunea în ceea ce privește această perioadă ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A respins excepția lipsei de interes ca neîntemeiată.

A respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

În dosarul conexat nr. x/2020 a admis excepția inadmisibilității anulării adresei nr. x/05.05.2020 și a respins acest capăt de cerere ca inadmisibil.

A respins în rest acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate cu consecința admiterii acțiunilor, anulării în parte și modificării Deciziei nr. 365 din 26.09.2019, Deciziei nr. 399 din 23.10.2019 ale președintelui CSM, precum și a Dispoziției nr. 34 din 02.03.2020 a secretarului general al CSM, precum și a adreselor privind respingerea contestațiilor formulate, conform celor solicitate prin cererile de chemare in judecată.

Se susține de către recurent că instanța de fond nu a analizat și nu a aplicat în cauză legislația specifică, în special art. 1 alin. (4), art. 16, art. 124 și art. 126 din Constituția României.

De asemenea, recurentul invocă faptul că, instanța de fond nu a făcut aplicarea în cauză a jurisprudenței obligatorii a Curții Constituționale și a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind problemele de drept în litigiu, în special a Deciziei nr. 794/216 a Curții Constituționale și a Deciziei nr. 36/2018 a ÎCCJ.

Într-un alt aspect se critică faptul că instanța de fond a aplicat în cauză principiul relativității hotărârilor judecătorești deși acesta nu a invocat autoritatea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești pronunțate în materia salarizării, ci aplicabilitatea generală a acestora conform considerentelor obligatorii ale Deciziei nr. 794/216 a Curții Constituționale și a Deciziei nr. 36/2018 a ÎCCJ.

În dezvoltarea motivelor pe larg, printr-o primă critică se susține că în mod greșit instanța de judecată a admis excepția inadmisibilității anulării adresei nr. x/05.05.2020 a directorului DRUO cu motivarea că nu au fost luate în considerare prevederile art. 7 din Cap. VIII, Anexa nr. V la Legea cadrul nr. 153/2017 prin care pârâtul CSM ar fi trebuit să soluționeze contestația împotriva actelor de salarizare printr-o hotărâre dată de organele de conducere și nu printr-o adresă, iar această hotărâre trebuia emisă de organul de conducere al CSM și nu de conducătorul unei simple structuri organizatorice a CSM, așa cum este DRUO.

Sub acest aspect, recurentul consideră că în mod greșit instanța de fond a admis excepția inadmisibilității anulării adresei nr. x/05.05.2020 a directorului DRUO, contestarea acesteia putând fi realizată prin procedura specială prevăzută de dispozițiile art. 7 din Cap. VIII, Anexa nr. V la Legea-cadru nr. 153/2017, care derogă de la prevederile generale ale Legii nr. 554/2004.

Prin cea de-a doua critică se susține că nu a fost aplicată în cauză legislația și jurisprudența privind egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor de încadrare, conform hotărârilor judecătorești definitive.

În esență, în cadrul acestei critici, recurentul susține că motivarea sentinței atacate conține o evidentă contradicție ce privește un aspect important al soluționării cauzei, respectiv temeiul în baza căruia au fost emise actele de salarizare. Și sub acest aspect susține că cele trei acte de salarizare au fost emise în temeiul obligației legale impuse de legislația și jurisprudența cu caracter obligatoriu privind egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor de încadrare, și nu o simplă "recunoaștere" ale creanței salariale.

Prin cea de-a treia critică s-a susținut că nu au fost respectate deciziile ÎCCJ și ale Curții Constituționale privind aplicabilitatea generală a hotărârilor judecătorești definitive prin care au fost recunoscute majorări salariale.

În cadrul acestei critici se invocă aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de fond când a apreciat că hotărârile judecătorești prin care sunt stabilite sau recunoscute drepturile salariale nu au un regim derogatoriu, iar faptul că acestea trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare este lipsit de orice fundament juridic.

Se critică faptul că instanța de fond analizează autoritatea de lucru judecat cu privire la hotărârile definitive pronunțate în materia majorărilor salariale acordate magistraților deși acest aspect nu face obiectul cererilor de chemare în judecată.

Recurentul precizează că a înțeles să invoce jurisprudența concordantă și cu caracter obligatoriu a instanței de contencios constituțional și a instanței supreme prin care s-a statuat că hotărârile definitive pronunțate în materia majorărilor salariale acordate magistraților au aplicabilitate generală și trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare, și totodată că "excluderea majorărilor salariale stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătorești, de la calculul nivelului maxim al salariului de bază/indemnizație de încadrare din cadrul autorității publice, afectează art. 124 și art. 126 din Constituție".

În continuare recurentul invocă considerentele Deciziei nr. 794/216 a Curții Constituționale și a Deciziei nr. 36/2018 a ÎCCJ și caracterul obligatoriu al acestora.

Cea de-a patra critică vizează neaplicarea în cauză a întregii legislații privind instituirea prescripției dreptului material la acțiune.

Se formulează critici și cu privire la greșita aplicare a dispozițiilor legale în ceea ce privește renunțarea la prescripție, instituție care, nu își găsește aplicabilitatea și relevanța în cauză.

Se susține că, pârâtul CSM avea obligația legală de a emite ordinul de salarizare potrivit hotărârilor judecătorești definitive și/sau executorii, acestea fiind menționate și în preambulul deciziilor de salarizare nr. 365/2019 si 399/2019 și al Dispoziției de salarizare nr. 34/2020. Cu toate acestea pârâtul CSM a respectat doar parțial dispozitivul acestor hotărâri judecătorești care au aplicabilitate generală și nu a egalizat salariile la nivel maxim începând cu data prevăzută în dispozitivul acestor hotărâri judecătorești (09.04.2015) ci începând cu data de 26.09.2016 (cu 3 ani înainte de emiterea Deciziei nr. 365/2019).

Recurentul apreciază că analiza aplicării în mod unilateral de către CSM a instituției prescripției pornește de la o premisă fundamental greșită: aceea că CSM a recunoscut creanțele, a înțeles să opună prescripția extinctivă și a ales să nu renunțe la aceasta. În opinia recurentului, actele de salarizare nu constituie o recunoaștere ci îndeplinirea unor obligații legale imperative.

O ultimă critică vizează neaplicarea legislației și a jurisprudenței care interzic discriminarea în materia salarizării.

În susținerea acestei critici recurentul invocă dispozițiile art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, unde, printre principiile care stau la baza actualului sistem de salarizare se află principiul nediscriminării și principiul egalității. În aceeași măsură recurentul invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în aplicarea disp.art. 14 din Convenție și jurisprudența Curții Constituționale privind egalitatea în fața legii.

Împotriva sentinței nr. 177 pronunțată la data de 17 februarie 2021, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat recurs incident întemeiat pe motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin care solicită admiterea recursului incident, casarea în parte a sentinței recurate cu consecința admiterii în prealabil a excepției lipsei de interes invocate în cauza nr. x/2020 și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind lipsită de interes.

În motivarea recursului, se susține în esență că reclamantul nu justifică un interes în demersul său judiciar referitor la modificarea art. IV al deciziei nr. 399/23.10.2019 a președintelui Consiliului Superior al Magistraturii, respectiv nu justifică niciun interes ca plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea deciziei menționate să se efectueze începând cu data de 16.07.2015, data numirii sale în funcția de director adjunct al Institutului Național al Magistraturii.

Pentru perioada cuprinsă între data de 16.07.2015 – 29.11.2016 reclamantul a beneficiat de drepturile salariale aferente funcției de procuror militar, superioare celor cuvenite pentru funcția de director adjunct al Institutului Național al Magistraturii, optând pentru aceasta în conformitate cu prevederile art. 58 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, aceste aspecte reieșind din referatul nr. x/12.02.2020 al Direcției Resurse Umane și Organizare din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. se apreciază că acesta este nefondat, hotărârea atacată cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind prezentate argumentele instanței cu privire la soluțiile adoptate, fiind avute în vedere susținerile părților, situația de fapt relevantă prin prisma actelor și lucrărilor dosarului și normelor de drept incidente, iar acestea nu sunt contradictorii.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în esență, s-a susținut, că acesta este nefondat, soluția instanței de fond fiind una legală și temeinică, cu aplicarea întocmai a normelor de drept material incidente în cauză.

Față de excepția inadmisibilității cererii reclamantului invocată de instanță din oficiu în mod corect și legal instanța a admis această excepție având în vedere faptul că adresa în discuție nu reprezintă un act administrativ conform prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004 cu modificările ulterioare.

Totodată, cu privire la fondul cererilor reclamantului prima instanță a aplicat cu rigurozitate dispozițiile legale de drept material incidente în cauză, astfel că sunt neîntemeiate susținerile recurentului din cuprinsul cererii de recurs, nefiind incident nici un motiv de nelegalitate în raport de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recursul formulat de reclamantul A.

Prin acțiunea formulată, reclamantul A. a solicitat instanței de judecată, prin cele trei cereri de chemare în judecată și conexate la dosarul nr. x/2020, anularea în parte a Deciziei nr. 365/26.09.2019, anularea în parte a Deciziei de salarizare nr. 399/23.10.2019, anularea adresei nr. x/05.05.2020 a CSM – Direcția resurse umane și organizare, precum și a Dispoziției nr. 34/02.03.2020, cereri prin care reclamantul a solicitat ca plata diferențelor salariale rezultate din aplicarea deciziilor atacate să se efectueze începând cu data de 09.04.2015 respectiv ca plata efectivă a diferențelor salariale să se efectueze prin raportare la o VRS de 440,16 RON începând cu data de 09.04.2015 și prin raportare la o VRS de 484,18 RON începând cu data de 01.12.2015.

Curtea de Apel București, prin sentința civilă nr. 177 pronunțată la data de 17 februarie 2021, a respins cererile reclamantului ca neîntemeiate.

Soluția Curții de Apel București este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale, reținând că în cauză motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. nu sunt incidente cauzei.

Art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prevede: "(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 6. Când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material."

Totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată. Dispozițiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător".

Din interpretarea dispozițiilor precitate, Înalta Curte reține că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformității sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoașterea posibilității părții interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. hotărârea va cuprinde "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților ".

Motivarea apare ca fiind un element esențial al unei hotărâri judecătorești, o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum si o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanța superioară a atribuțiilor de control judiciar de legalitate si temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, în lumina art. 21 alin. (3) din Constituția României si art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

Indiscutabil, orice parte în cadrul unei proceduri are dreptul sa prezinte judecătorului observațiile si argumentele sale și de a pretinde organului judiciar să le examineze pe acestea în mod efectiv. Dreptul la un proces echitabil, prin urmare, nu poate fi considerat efectiv decât dacă observațiile părților sunt corect examinate de către instanță, aceasta având obligația de a proceda la un examen concret al mijloacelor, argumentelor si elementelor de proba, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte subliniază că obiectul căii de atac nu îl mai constituie pretenția concretă a părții, ca în cazul cererilor de învestire a primei instanțe, ci hotărârea judecătorească despre care se pretinde că nu este legală sau temeinică. Altfel spus, judecătorului căii de atac îi revine obligația să verifice raționamentul judecătorului fondului, căruia îi incumbă să soluționeze procesul în primă instanță, iar spre acest rezultat premisele raționamentului trebuie să fie accesibile din simpla lectură a hotărârii, prin prisma expunerii situației de fapt și a probelor concrete care o susțin, cu identificarea lor, respectiv prin prisma analizei în drept corespunzătoare acelei situații factuale stabilite.

Din perspectiva acestui motiv de casare, recurentul reclamant a susținut că motivarea sentinței atacate conține o evidentă contradicție ce privește un aspect important al soluționării cauzei, respectiv temeiul în baza căruia au fost emise actele de salarizare. Sub acest aspect se susține că aceste acte de salarizare au fost emise în temeiul unei obligații legale impuse de legislația și jurisprudența cu caracter obligatoriu privind egalizarea la nivel maxim a indemnizațiilor de încadrare, acte de salarizare ce nu constituie "recunoașterea unei creanțe"

Critica formulată nu poate fi primită.

Nu există nicio contradicție în considerentele hotărârii recurate, dimpotrivă Înalta Curte constată că instanța de fond a motivat pertinent hotărârea recurată, răspunzând criticilor și apărărilor formulate de părți, ceea ce înseamnă că hotărârea a fost motivată în acord cu cerințele impuse de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și cu jurisprudența C.E.D.O. în materie, și făcând o aplicare corectă a normelor legale incidente cauzei.

Împrejurarea că în contextul descrierii situației de fapt instanța de fond a arătat că în baza dispozițiilor legale incidente au fost emise actele de salarizare, iar în ce privește analiza făcută de instanța de fond asupra prescripției dreptului la acțiune a înțeles să folosească termenul "recunoaște" nu constituie o motivare contradictorie. Raționamentul uzitat de judecător în analiza fiecărei cereri/argumente/apărări formulate de parte nu constituie motivare contradictorie.

În practica instanțelor de control judiciar s-a reținut constant că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. atunci când există o contradicție între soluția pronunțată și considerentele ce stau la baza acesteia sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raționamentul care a stat la baza pronunțării soluției, ori când instanța s-a pronunțat cu privire la altă acțiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind întâlnită în cauză.

Așadar, instanța de fond a redat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, așa încât ansamblul considerentelor hotărârii nu sunt contradictorii, ci dimpotrivă converg spre aceeași soluție, putând fi astfel realizat controlul judiciar, fapt pentru care și motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

Și motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, sentința recurată reflectând interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Observând cererile formulate de reclamant și analizând sentința recurată, Înalta Curte constată că problema supusă judecății vizează dacă acordarea drepturilor salariale trebuia să se realizeze cu respectarea termenului de prescripție extinctivă, așa cum s-a întâmplat prin emiterea actelor administrative contestate in cauză.

Prin urmare, nemulțumirea reclamantului nu vizează faptul că nu i s-au acordat drepturile salariale, ci faptul că acordarea acestora s-a efectuat cu respectarea termenului de prescripție extinctivă.

Plecând de la acest aspect, Înalta Curte va reține că hotărârea recurată a fost dată cu interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente cauzei, niciuna din criticile formulate nefiind apte să determine casarea hotărârii.

Critica ce vizează greșita respingere a excepției inadmisibilității anulării adresei nr. x/05.05.2020, critică întemeiată pe faptul că instanța de judecată nu a luat în considerare prevederile art. 7 din Cap. VIII, Anexa nr. V la Legea cadrul nr. 153/2017 nu poate fi primită.

Prin adresa nr. x/05.05.2020, Direcția de specialitate din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a comunicat recurentului răspunsul cu privire la contestația formulată de acesta împotriva art. IV din Dispoziția nr. 34/2020 a secretarului general al Consiliului Superior al Magistraturii.

Necontestat, conform art. 7 din Cap. VIII Anexa V din Legea nr. 153/2017, hotărârile organelor prevăzute la alin. (1) din acest act normativ (în cauză, ale Consiliului Superior al Magistraturii) pot fi atacate la instanța de contencios administrativ, însă în cauză prin emiterea adresei nu s-a făcut dovada vreunei vătămări care poate decurge din forma care a îmbrăcat-o modul de soluționare a contestației sale îndreptate împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale pentru perioada în care a deținut funcția de director adjunct al Institutului Național al Magistraturii, în raport de soluția dată asupra fondului cauzei.

Pe de altă parte, critica formulată nu are efect juridic în raport de soluția pronunțată în cauză.

Prin cea de-a treia critică s-a susținut că nu au fost respectate deciziile ÎCCJ și ale Curții Constituționale privind aplicabilitatea generală a hotărârilor judecătorești definitive prin care au fost recunoscute majorări salariale, sens în care afirmă că nu a susținut prin cererile de chemare în judecată că hotărârile judecătorești ar avea autoritate de lucru judecat cât privește alți magistrați decât părțile litigante, ci faptul că astfel de hotărâri au aplicabilitate generală și trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare.

Hotărârile judecătorești nu pot avea aplicabilitate generală, iar sub acest aspect corect judecătorul fondului a constatat, prin raportare la dispozițiile art. 435 din C. proc. civ., că nu poate fi reținut caracterul obligatoriu și forța executorie a hotărârilor judecătorești prin care sunt stabilite sau recunoscute drepturi salariale altor persoane, în raporturile dintre autoritatea pârâtă și reclamant.

Hotărârile judecătorești invocate de recurent au efecte doar între părțile litigante, iar drepturile și obligațiile stabilite prin aceasta neputând profita sau dăuna terțelor persoane, străine de litigiu.

Trimiterile făcute de recurent la Decizia CCR 764/2016 sau la Decizia ICCJ nr. 36/2018, în sensul că prin aceste decizii s-a stabilit că hotărârile judecătorești au aplicabilitate generală și trebuie avute în vedere la stabilirea nivelului maxim de salarizare, nu pot fi primite, recurentul scoate din context anumiți termeni și le dă o interpretare proprie.

În acest sens pct. 79 din Decizia nr. 36/2018 "Chiar dacă în cauză hotărârile judecătorești pronunțate pentru obținerea unor drepturi salariale au efecte doar între părțile ce au luat parte la judecată, totuși se observă că hotărârile judecătorești prin care s-a recunoscut majorarea indemnizației de încadrare, cum sunt cele prin care s-au stabilit majorările de 2%, 5% și, respectiv, 11% acordate magistraților și personalului asimilat, în temeiul Ordonanței Guvernului nr. 10/2007, nu vizează situații de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală".

Prin urmare, nu hotărârile judecătorești au aplicabilitate generală ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, care au aplicabilitate generală.

S-a criticat hotărârea atacată și sub aspectul greșitei rețineri a prescripției extinctive, apreciind recurentul că analiza aplicării în mod unilateral de către CSM a instituției prescripției pornește de la o premisă fundamental greșită: aceea că CSM a recunoscut creanțele, a înțeles să opună prescripția extinctivă și a ales să nu renunțe la aceasta. În opinia recurentului, actele de salarizare nu constituie o recunoaștere ci îndeplinirea unor obligații legale imperative.

Contrar opiniei recurentului, prin actele de salarizare intimatul pârât și-a îndeplinit obligațiile legale, recunoscând creanța însă în limitele apreciate de acesta, iar cu privire la aceste limite, beneficiarul actului administrativ având posibilitatea de a solicita intervenția instanței de contencios administrativ ceea ce recurentul a și făcut.

Prin urmare, corect judecătorul de primă jurisdicție a reținut că debitorul a înțeles să opună prescripția extinctivă și a ales să nu renunțe la aceasta, manifestarea sa fiind lipsită de echivoc și în deplin acord cu prevederile legale, forma prin care s-a materializat aceasta, respectiv actele administrative individuale, fiind lipsite de relevanță.

Și ultima critică ce vizează neaplicarea legislației și a jurisprudenței care interzic discriminarea în materia salarizării este nefondată, susținând recurentul că în prezent sunt patru categorii de persoane între care există diferențe de salarizare determinate de acordarea retroactivă a VRS pentru perioade diferite, ceea ce conduce la faptul că, în anumite perioade, cuantum VRS este diferit de la o persoană la alta.

Împrejurarea că valoarea de referință sectorială a fost acordată în raport de termenul de prescripție extinctivă nu creează discriminare, câtă vreme a fost acordat aceeași valoare de referință sectorială. Existența unor hotărâri judecătorești definitive prin care a fost recunoscută aplicarea VRS începând cu data de 09.04.2015 a fost rezultatul formulării acțiunii de către titularul dreptului salarial în termenul de prescripție prevăzut de lege. Sunt și hotărâri judecătorești prin care instanțele de judecată au admis excepția prescripției, acordând valoarea de referință sectorială doar pentru perioada pentru care nu a intervenit prescripția dreptului material la acțiune.

Prin urmare, nefiind întrunite condițiile existenței unor fapte de discriminare atât timp cât discriminarea reprezintă o diferențiere bazată pe un criteriu susceptibil să aducă atingere unui drept, fără să existe o justificare obiectivă, critica formulată este nefondată.

În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

În ceea ce privește recursul incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, împotriva sentinței nr. 177 din 17.02.2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin care instanța a respins acțiunea reclamantului ca neîntemeiată, precum și excepția lipsei de interes ca neîntemeiată, Înalta Curte constată că potrivit dispozițiilor art. 32 alin. (1) lit. d) și art. 33 din C. proc. civ. una dintre cele patru condiții de exercitare a acțiunii civile rezidă în justificarea unui interes, iar interesul de a acționa trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral, pe care îl urmărește cel ce învestește o instanță de judecată cu o cerere (acțiune sau cale de atac), acesta trebuind să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Prin urmare, interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluționării unei cauze, nu doar cu prilejul promovării acțiunii sau formulării căii de atac.

Or, din acest punct de vedere nu se poate reține că recurentul-pârât justifică vreun interes, în condițiile în care, deși excepția lipsei de interes a fost respinsă ca neîntemeiată, pretențiile ce au făcut obiectul cererii de chemare în judecată au fost, de asemenea, respinse, soluție ce profită recurentului-pârât.

În acest sens, recurentul-pârât nu a arătat în concret care este interesul, respectiv folosul practic pe care l-ar obține prin schimbarea soluției pronunțate cu privire la excepția lipsei de interes câtă vreme acțiunea pe fond a fost respinsă.

Prin urmare, întrucât scopul urmărit prin promovarea recursului nu a fost arătat de către recurent, se constată că, în privința recursului incident declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, formulat împotriva sentinței civile nr. 177 din 17.02.2021 nu este îndeplinită condiția de exercitare a acțiunii referitoare la justificarea unui interes în sensul art. 32 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de recurentul reclamant ca nefondat, iar recursul incident formulat de recurentul pârât va fi respins ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția lipsei de interes a recursului incident formulat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, invocată din oficiu.

Respinge recursul incident formulat de recurentul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinței civile nr. 177 din 17 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal ca lipsit de interes.

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 177 din 17 februarie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 februarie 2023.