ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 859/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună: - în principal, anularea în parte a Deciziei A.S.F. nr. 197/2020, în sensul înlăturării sancțiunii contravenționale complementare a interzicerii dreptului reclamantei de a ocupa funcții care necesită aprobarea A.S.F. pentru o perioadă de 5 ani; - în subsidiar, anularea în parte a Deciziei A.S.F. nr. 197/2020, în sensul reducerii-perioadei pentru care a fost aplicată sancțiunea contravențională complementară a interzicerii dreptului reclamantei de a ocupa funcții care necesită aprobarea A.S.F. de la 5 ani la o perioadă mai scurtă; - obligarea pârâtei A.S.F. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 336 din 17 martie 2021, Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca neîntemeiată. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 336 din 17 martie 2021 a Curții de Apel București – secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., invocând incidența motivelor de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. A solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a sentinței atacate și, în rejudecare, anularea în parte a Deciziei A.S.F. nr. 197/20.02.2020. În principal, a solicitat înlăturarea sancțiunii contravenționale complementare a interzicerii dreptului reclamantei de a ocupa funcții care necesită aprobarea A.S.F. pentru o perioadă de 5 ani, iar în subsidiar, reducerea până la minim a perioadei pentru care a fost aplicată sancțiunea contravențională complementară a interzicerii dreptului de a ocupa funcții care necesită aprobarea A.S.F. În esență, în susținerea primului motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, respectiv cele pentru care s-a apreciat că sancțiunea contravențională complementară ar fi justificată prin raportare la criteriile și la cerințele prevăzute de Regulamentul nr. 14/2015. Totodată, hotărârea nu cuprinde nicio analiză prin raportare la criteriile obligatorii prevăzute de art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 și de art. 5 alin. (5) și art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, conducând la concluzia absenței unei motivări efective a soluției de respingere a cererii. Prin al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că sentința recurată cuprinde motive străine de natura cauzei. În opinia sa, aprecierile primei instanțe în motivarea soluției nu prezintă nicio legătură cu obiectul judecății, astfel cum acesta a fost stabilit prin cererea de chemare în judecată și în plus, prima instanța a completat, în mod nepermis, conținutul Deciziei nr. 197/2020, substituindu-se Autorității și adăugând motive și raționamente în sprijinul sancțiunii contravenționale aplicate care nu se regăsesc în cuprinsul actului administrativ contestat. Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că sentința atacată: - încalcă prevederile art. 5 pct. c) și ale art. 8 din Regulamentul nr. 14/2015, prima instanță ignorând faptul că prevederile privind componența în ansamblu a structurii de conducere (respectiv cunoștințele și experiența colectivă necesară pentru buna funcționare a Societății) trebuiau să împiedice aplicarea unei sancțiuni de o asemenea severitate reclamantei; - a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 în ceea ce privește analiza îndeplinirii atribuțiilor care incumbau reclamantei, în condițiile în care participarea la ședințele Consiliului de Administrație nu reprezintă, în mod evident, singura atribuție a acesteia; - s-a întemeiat în mod greșit pe prevederile art. 70 din Legea nr. 31/1990 privind societățile; A.S.F. nu este în drept să întemeieze o Decizie de sancționare prin raportare la prevederile unui act normativ străin obiectului controlului realizat, respectiv Legea nr. 31/1990, întrucât acest act normativ reglementează, cu titlu de normă generală, funcționarea societăților, orice analiză a proporționalității sancțiunii trebuie aplicată exclusiv conform legii speciale în materie (Legea nr. 237/2015); în schimb, prima instanță a aplicat, în mod nelegal, dispozițiile Legii nr. 31/1990 pentru a reține legalitatea măsurii aplicate reclamantei răsturnând raportul dintre legea specială și legea generală; - a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 având în vedere că prima instanță nu a analizat caracterul ilicit al cauzei emiterii Deciziei nr. 197/2020; prima instanță a refuzat să constate faptul că rațiunea emiterii Deciziei contestate a fost, în realitate, înlocuirea unui administrator care îndeplinea cerințele prevăzute de lege și stabilirea unui administrator temporar, prin Decizia nr. 200/2020; în plus, prima instanță nu a analizat acest aspect din perspectiva încălcării principiului proporționalității, scopul urmărit fiind excesiv față de vătămarea produsă reclamantei și B.; - a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 163 alin. (4) și alin. (5) din Legea nr. 237/2015 deoarece, la momentul individualizării sancțiunii, A.S.F. s-a îndreptat spre sancțiunea avertismentului scris, iar nu spre sancțiunea amenzii prevăzute de art. 163 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 237/2015, care poate ajunge până la 1.000.000 RON; prin urmare, pericolul social concret este unul redus, nefiind necesară aplicarea unei sancțiuni principale mai drastice; or, prima instanță a refuzat să constate că această apreciere este vădit incompatibilă cu sancțiunea complementară deosebit de severă a interzicerii exercitării dreptului pentru o perioadă de 5 ani și, în consecință, să aplicare principiului proporționalității aplicării sancțiunilor; - are la bază încălcarea inclusiv a prevederilor art. 53 din Constituția României deoarece interzicerea, în mod absolut, a ocupării unei funcții pentru o perioadă deosebit de lungă (de 5 ani) nu este necesară într-o societate democratică și nu este proporțională cu situația care a determinat-o; în plus, prima instanță a considerat, în mod vădit nelegal, faptul că această analiză (impusă judecătorului de înseși normele ce alcătuiesc blocul de constituționalitate) ar fi condiționată de invocarea unei excepții de neconstituționalitate, ceea ce nu poate fi acceptat; - a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, coroborate cu art. 21 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor; prima instanță a făcut analiza proporționalității sancțiunii aplicate, în mod nepermis, exclusiv pe bază de raționamente pur subiective și având caracter speculativ (ex: posibilitatea ca reclamanta să beneficiez de alte venituri, în lipsa oricăror probe în acest sens, pretinsa cauză diferită a afectării reputației profesionale, etc.), asemenea considerente fiind vădit contrare exigențelor legale privind analiza proporționalității măsurii administrative aplicate. 1.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat. În esență, cu referire la criticile întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a arătat că instanța de fond a făcut o analiză proprie minuțioasă a tuturor criticilor de nelegalitate invocate, inclusiv a proporționalității măsurii contravenționale complementare a interzicerii dreptului de a ocupa funcții care necesită aprobarea A.S,F. pentru o perioadă de 5 ani. În cauză, motivul sancționării recurentei-reclamante l-a constituit nerespectarea obligației de a îndeplini, pe toată perioada exercitării funcției pentru care a fost aprobată, cerințele referitoare la guvernantă privind alocarea timpului corespunzător exercitării funcției de membru al Consiliului de administrație la B. S.A., încălcând astfel prevederile art. 5 lit. c) coroborat cu prevederile art. 8 lit. c), teza a doua din Regulamentul A.S.F. nr. 14/2015, în vigoare la data săvârșirii faptei și nicidecum dispozițiile art. 11 și 12 din Regulamentul A.S.F. nr. 2/2016, acestea fiind menționate în considerentele deciziei de sancționare numai pentru a detalia consecințele neparticipării recurentei-reclamante la ședințele Consiliului de Administrație al societății. A considerat că este vădit nefondat și motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., aprecierea instanței nefiind străină de natura pricinii, întrucât la gradualizarea sancțiunilor aplicate și la aprecierea proporționalităților sancțiunilor dispuse cu cauze care le-a generat, ponderea societății pe piața asigurărilor a fost reținută ca o circumstanță relevantă a săvârșirii faptei la pagina 27 din Nota privind aprobarea rezultatelor controlului periodic realizat la societatea B. S.A. ce a stat la baza emiterii actului administrativ atacat. În ceea ce privește criticile circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că sancționarea recurentei-reclamante nu era condiționată, în mod evident, de încălcarea tuturor cerințelor prevăzute de art. 8 din Regulamentul A.S.F. nr. 14/2015, cum în mod eronat s-a susținut, precum și faptul că nu este exclusă răspunderea unui membru al Consiliului de administrație pentru neîndeplinirea obligației de a participa la ședințele Consiliului, independent de adoptarea valabilă sau nu a deciziilor, în absența recurentei-reclamante. În plus, menționarea dispozițiilor Legii nr. 31/1990, în cuprinsul deciziei de sancționare, au avut rolul de a sublinia obligațiile care revin fiecărui membru al consiliului de administrație al unei societăți și din perspectiva dreptului societar. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 2 februarie 2023, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru considerentele prezentate în continuare. 2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante Sub aspectul contextului factual, se reține că reclamanta A. a fost aprobată de Autoritatea de Supraveghere Financiară prin Decizia nr. 3532/02.12.2015, în calitate de membru al Consiliului de Administrație, în structura de conducere din cadrul B. S.A. În urma controlului periodic realizat de către Autoritatea de Supraveghere Financiară, care a vizat activitatea desfășurată de Societate în perioada 01.01.2017-30.09.2018, s-a constatat că reclamanta nu a participat la niciuna dintre ședințele Consiliului de Administrație al Societății, deși aceste ședințe au fost organizate cu frecvență lunară. Prin Decizia nr. 197/2020 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară, reclamanta a fost sancționată contravențional cu sancțiunea principală a avertismentului scris și cu sancțiunea complementară constând în interzicerea dreptului de a ocupa funcții care necesită aprobarea ASF pentru o perioadă de 5 ani de la comunicarea deciziei. Reclamanta a investit instanța de contencios administrativ cu anularea în parte a Deciziei ASF nr. 197/2020 solicitând, în principal, înlăturarea sancțiunii contravenționale complementare, iar în subsidiar, reducerea perioadei pentru care i-a fost aplicată sancțiunea contravențională complementară. Instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată, reținând legalitatea deciziei atacate atât cu privire la săvârșirea contravenției, cât și cu privire la proporționalitatea sancțiunii complementare aplicate reclamantei. Reclamanta a formulat recurs, invocând incidența motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Soluția Curții de Apel București este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la circumstanțele cauzei, reținând că motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă nu sunt incidente cauzei. Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că deși recurenta-reclamantă a invocat incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în realitate, acesta a fost invocat formal, nefiind adusă nicio critică din perspectiva acestui motiv de casare. Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității" vizează neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de art. 174 din același cod, care definește nulitatea ca fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, și relativă, în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat. În cauză, criticile recurentei-reclamante prin care s-a susținut că prima instanță a analizat, în mod nepermis, Decizia nr. 197/2020 a ASF prin raportare la elemente străine cuprinsului său, completând conținutul motivării actului administrativ atacat ulterior momentului întocmirii sale, nu vizează încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității și nu pot fi analizate din perspectiva acestui motiv de casare, urmând a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. Acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare. În dezvoltarea acestui motiv, recurenta-reclamantă a susținut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, respectiv motivele pentru care s-a apreciat că sancțiunea contravențională complementară ar fi justificată prin raportare la criteriile și la cerințele prevăzute de Regulamentul nr. 14/2015 și că analiza instanței nu se raportează la criteriile obligatorii prevăzute de art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, de art. 5 alin. (5) și de art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor. Totodată, s-a invocat un refuz explicit al instanței de verificare a cerințelor prevăzute de art. 5 lit. b) și lit. c) din Regulamentul A.S.F. nr. 14/2015 și omisiunea analizării motivului de nelegalitate privind greșita interpretare și aplicare a prevederilor Regulamentului nr. 2/2016. Contrar susținerilor recurentei-reclamante, prima instanță s-a conformat obligației de a motiva hotărârea pronunțată, reglementată de dispozițiile art. 425 din C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Din examinarea sentinței recurate rezultă că instanța de fond a reținut motivele emiterii actului contestat, situația de fapt, dispozițiile legale, și a analizat, raportat la acestea, susținerile reclamantei. Obligația de motivare nu impune o anumită întindere a motivării sau un răspuns la fiecare susținere a părților, nefiind o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, așa cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței supreme. În cauză, judecătorul fondului a demonstrat analiza criticilor și apărărilor invocate, faptul că recurenta-reclamantă nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu conduce la concluzia absenței unei motivări efective. De asemenea, Înalta Curte constată că este permisă casarea unei hotărâri atunci când se identifică "numai motive străine de natura cauzei". Or, în cauză, această teză nu este incidentă, întrucât instanța de fond, în analiza efectuată, s-a raportat în mod concret la situația de fapt și la aspectele reținute în motivarea actului administrativ și nu la elemente străine acestuia, cum în mod eronat susține recurenta-reclamantă. Analizând sentința atacată prin raportare la cel de-al treilea motiv de casare invocat, astfel cum este reglementat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acest motiv de nelegalitate nu este incident în cauză, criticile formulate de parte din această perspectivă fiind nefondate. Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În esență, chestiunea supusă analizei instanței vizează legalitatea sancțiunii contravenționale complementare constând în interzicerea dreptului recurentei-reclamante de a ocupa funcții care necesită aprobarea Autorității de Supraveghere Financiară pentru o perioadă de 5 ani de la comunicarea deciziei, pentru săvârșirea contravenției prevăzute de art. 163 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 237/2015. Astfel cum reiese din actul administrativ contestat, recurenta-reclamantă a fost sancționată pentru neîndeplinirea obligației de a menține, în perioada 01.01.2017 - 30.09.2018, cerințele referitoare la guvernanță privind alocarea timpului corespunzător exercitării funcției de membru al Consiliului de Administrație din cadrul B. S.A., încălcând prevederile art. 5 lit. c) coroborate cu art. 8 lit. c) – teza a II-a din Regulamentul ASF nr. 14/2015 privind evaluarea și aprobarea membrilor structurii de conducere și a persoanelor care dețin funcții-cheie în cadrul entităților reglementate de A.S.F., în vigoare la data săvârșirii faptei. Prima critică de nelegalitate adusă sentinței recurate din perspectiva acestui motiv de casare vizează aplicarea eronată a dispozițiilor art. 5 lit. c) și art. 8 lit. e) din Regulamentul nr. 14/2015, cu referire la îndeplinirea condițiilor de guvernanță, recurenta-reclamantă susținând că au fost ignorate prevederile privind componența în ansamblu a structurii de conducere, respectiv cunoștințele și experiența colectivă necesară pentru buna funcționare a Societății. Potrivit art. 5 din Regulamentul A.S.F. nr. 14/2015: "În scopul asigurării unui management prudent și corect al entității reglementate, persoanele evaluate, îndeplinesc și mențin, pe toată perioada de desfășurare a activității, cerințele referitoare la: a) competență și experiență profesională; b) integritate și bună reputație; c) guvernanță." Totodată, dispozițiile art. 8 lit. c) din Regulamentul A.S.F. nr. 14/2015 prevăd că: "Evaluarea îndeplinirii condiției de guvernanță, prevăzută la art. 5 lit. c) se referă la: capacitatea de desfășurare efectivă a activității și de alocare a timpului corespunzător exercitării acesteia." Contrar susținerilor recurentei-reclamante, din interpretarea dispozițiilor anterior redate, Înalta Curte constată că fiecare dintre persoanele evaluate trebuie să îndeplinească condițiile prevăzute de art. 5 din Regulamentul A.S.F. nr. 14/2015. În plus, în scopul asigurării unui management prudent și corect al entității reglementate, atât cerințele prevăzute la art. 5 lit. a)-c), cât și cerințele prevăzute la art. 8 lit. a)-e) trebuie îndeplinite în mod cumulativ, astfel că nerespectarea oricăreia dintre cerințele reglementate atrage aplicarea unor sancțiuni contravenționale individuale persoanei în cauză. Or, în sarcina recurentei-reclamante s-a reținut neîndeplinirea uneia dintre aceste cerințe, respectiv lipsa alocării timpului necesar desfășurării activităților specifice unui membru în Consiliul de Administrație, deoarece aceasta nu a participat, în toată perioada controlată, la niciuna dintre ședințele Consiliului. Prin urmare, argumentele recurentei-reclamante care vizează buna funcționare în ansamblu a Consiliului de Administrație, cu referire la cunoștințele și experiența colectivă a membrilor care îl compun, nu pot fi reținute, câtă vreme recurenta-reclamantă nu a fost evaluată și, respectiv, sancționată pentru lipsa cunoștințelor sau a experienței profesionale, fiind lipsit de relevanță și faptul că, în cadrul sedințelor, s-a întrunit majoritatea necesară pentru adoptarea hotărârilor de către Consiliul de Administrație. În continuare, recurenta-reclamantă a susținut prin motivele de nelegalitate subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., că hotărârea a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015. Înalta Curte reține că art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 stabilește criteriile în funcție de care A.S.F. trebuie să aprecieze și să individualizeze sancțiunea contravențională, cu respectarea principiul proporționalității și al raționamentului calificat, având în vedere toate circumstanțele relevante săvârșirii faptei. În ceea ce privește individualizarea sancțiunii contravenționale complementare, în mod corect s-a avut în vedere faptul că participarea la ședințele Consiliul de Administrație, chiar dacă nu este singura atribuție care îi revine recurentei-reclamante în baza legii și a actelor statutare ale Societății, reprezintă însă modalitatea principală și esențială de exercitare a atribuțiilor funcției de membru în Consiliul de Administrație, iar votul din cadrul ședințelor nu poate fi suplinit prin eventuale activități premergătoare sau ulterioare îndeplinite de recurenta-reclamantă. Nu pot fi primite nici criticile de nelegalitate potrivit cărora decizia de sancționare s-a raportat la acte normative străine de obiectul controlului realizat de Autoritatea de Supraveghere Financiară, respectiv la dispozițiile Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale. În acest sens, în acord deplin cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar constată că B. S.A. este o societate pe acțiuni care se supune cerințelor impuse de legea sub imperiul căreia a fost înființată, fără a intra în contradicție cu Legea nr. 237/2015 privind autorizarea și supravegherea activității de asigurare și reasigurare. Având în vedere că activitatea pentru care recurenta-reclamantă a fost autorizată de ASF a fost cea de membru al Consiliului de Administrație în cadrul Societății, iar conform prevederilor art. 70 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 administratorii sunt obligați să ia parte la toate adunările societății, la consiliile de administrație și la organele de conducere similare acestora, sunt nefondate afirmațiile recurentei-reclamante prin care susține că orice analiză a proporționalității sancțiunii contravenționale poate avea loc exclusiv prin raportare la conținutul Legii nr. 237/2015 care reglementează sancțiunea aplicată. Recurenta-reclamantă a mai criticat faptul că prima instanță nu a verificat toate circumstanțele relevante săvârșirii faptei și nu a avut în vedere cauza ilicită care a stat la baza emiterii Deciziei de sancționare, respectiv adoptarea Deciziei nr. 200/2020 prin care ASF a procedat la numirea unui administrator temporal al B. S.A. Cu referire la aceste critici, se reține că Decizia nr. 200/2020 prin care ASF a procedat la numirea unui administrator temporal al Societății a fost adoptată ulterior Deciziei nr. 197/2020 prin care a fost sancționată recurenta-reclamantă. Prin urmare, contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că Decizia nr. 200/2020 nu a stat la baza emiterii Deciziei de sancționare, iar caracterul licit/ilicit al acesteia nu face obiectul analizei instanței în prezenta speță. Referitor la individualizarea sancțiunilor aplicate, s-a mai reproșat instanței de fond că a refuzat să constate caracterul vădit excesiv al sancțiunii contravenționale complementare deosebit de severă a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa funcții care necesită aprobarea A.S.F. pentru o perioadă îndelungată de 5 ani, în raport cu cea mai ușoară sancțiune principală care i-a fost aplicată, respectiv avertismentul scris. Instanța de control judicar reține că pe lângă sancțiunile contravenționale principale, în funcție de natura și gravitatea faptei, Consiliul A.S.F. poate aplica conducerii societăților sau persoanelor care dețin funcții-cheie ori alte funcții critice în cadrul acestora una sau ambele dintre sancțiuni contravenționale complementare prevăzute la art. 163 alin. (5) din Legea nr. 237/2015. Este vorba, așadar, de un drept de apreciere recunoscut de legiuitor intimatei-pârâte, cu privire la posibilitatea aplicării, pe lângă sancțiunea principală, și a unei sancțiuni contravenționale complementare, în funcție de natura și gravitatea faptei săvârșite, fără a fi condiționată însă de tipul de sancțiunea principală aplicată. Din aceste considerente, nu pot fi reținute nici criticile privind încălcarea prevederilor art. 53 din Constituția României în sensul invocat de recurenta-reclamantă. În speță, nu se poate concluziona că aplicarea sancțiunii contravenționale complementare a avut un caracter excesiv, în condițiile în care s-a reținut că recurenta-reclamantă a manifestat un dezinteres evident față de îndeplinirea atribuțiilor funcției de membru în Consiliul de Administrație, prin neparticiparea la nicio ședință a Consiliului de Administrație pe o perioadă îndelungată (01.01.2017 – 30.09.2018), deși acestea au fost organizate lunar. Or, având în vedere că recurentei-reclamante i s-au conferit puterile de administrare a Societății, prin participarea efectivă la ședințele Consiliul de Administrație s-ar fi asigurat cunoașterea problemelor ivite în desfășurarea activității Societății, precum și luarea unor decizii importante privind Societatea. Astfel, în mod corect a constat instanța de fond că sancțiunea complementară a fost proporțională atât cu împrejurările de fapt care au determinat încălcarea legii, cât și cu efectele produse, prin aplicarea acesteia urmărindu-se un scop legitim de responsabilizare a persoanelor care ocupă funcții-cheie în sistemul asiguraților. Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situația de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinței recurate. 2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. În temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) și (2) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantă, ca nefondat.