Kaplan și alții împotriva Turciei

SECȚIUNEA DECIZIE FINALĂ Adresă nr. 39260/04, 39263/04, 39265/04, de către Hasan KAPLAN și alții împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care așezează la 30 august 2007 în calitate de Cameră compusă din: dna F. Tulkens, președinte, A.B.

Baka, I. Cabral Barreto, R. Türmen, M. Ugrekhelidze, dna A. Mularoni, D. Popović, judecători și dna Dolle Secțion Registrar având în vedere cererile depuse la 15 septembrie (nr. 39260/04) și 14 septembrie 2004 (nr. 39263/04 și 32265/04), având în vedere decizia de a aplica art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și meritele cazului, având în vedere decizia parțială din 20 iunie 2006, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat, După deliberare, hotărăsc după cum urmează: FACTELE Reclamanții, dl Hasan Kaplan, dl Uğur Kalaycı, dl Bayram Yalçın Sentürk, dl Ahmet Özcan și dl Haydar Köseibiș, sunt resortisanți turci născuți în 1958, 1965, 1956, 1961 și, respectiv, 1955; locuiesc în Ankara, Samsun, Istanbul și Amasya.

Ele au fost reprezentate în fața Curții de dl M. Özmen, un avocat practicant în Ankara. Guvernul turc („Guvernul”) nu a desemnat un agent în sensul procedurii în fața Curții. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții au fost arestați și arestați în custodie de poliție pe suspiciune de a fi afiliați la o organizație ilegală, Dev-Yol (Camera Revoluționară) la 26 noiembrie 1980, 26 mai 1981, 4 octombrie 1980, 23 septembrie 1980 și respectiv august 1980. Prin o acuzație din 17 august 1981, procurorul public șef de la Curtea Erzican Martială a instituit o procedură penală împotriva primelor trei reclamante și a altor 121, acuzându-le de aderarea la organizația menționată anterior.

La o dată neespecificată în 1981, procurorul public a depus o acuzație acuzând cele două reclamante rămase cu aderarea la aceeași organizație. Reclamanții au fost reținuți în reținere la diferite date. În 1982, reclamantul Uğur Kalaycı a fost eliberat în așteptarea procesului. În 1985, Curtea Marțială Erzincan a condamnat primii trei reclamanți de crimă premeditată, în conformitate cu art. 450 § 4 din Codul Penal, și i-a condamnat la închisoare pe viață. La 15 mai 1985, cei doi reclamanți rămasi au fost condamnați pentru aceeași infracțiune și au fost condamnați la închisoare pe viață. În 1991, Curtea Militară de Cassare a anulat hotărârea Curții Erzincane de Marțială din cauza faptului că aceasta a interpretat greșit legislația internă în ceea ce privește infracțiunile în cauză și a trimis cauzele la instanța de primă instanță.

În urma promulgării Legii nr. 3953 la 27 decembrie 1993, care a abolit jurisdicția Curților de Lege Marțială, Curtea Ankara Assize a dobândit jurisdicția în cazul reclamanților. În 1994 Curtea Ankara Assize a început procesul reclamanților. La 8 aprilie 1996, Curtea Assize a hotărât, în absența reclamanților, să întrerupă procedura împotriva primelor trei reclamante, deoarece urmărirea penală a infracțiunilor a devenit limitată la timp. La 6 octombrie 1997, instanța a pronunțat aceeași hotărâre în ceea ce privește cele două reclamante rămase. Hotărârea Curții Ankara Assize a fost comunicată reclamanților la 10 iunie 2004, 18 iunie 2004, 10 iunie 2004, 28 iunie 2004 și, respectiv, 10 iunie 2004. COMPLAINTE Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că procedurile penale împotriva acestora nu au fost încheiate într-un timp rezonabil.

În plus, au susținut că nu există niciun remediu eficace în temeiul legii turce prin care acestea ar fi putut contesta durata excesivă a procedurii în litigiu, care se bazează pe art. 13 din Convenție în acest sens. La 20 iunie 2006, Curtea a hotărât să se alăture cererilor, să le declare parțial inadmisibil și să comunice plângerile guvernului contestat. La 13 septembrie 2006, Guvernul a prezentat observațiile cu privire la admisibilitatea și meritele cauzei. La 25 septembrie 2006, reprezentantul reclamantului a fost invitat să prezinte cu 6 La 23 aprilie 2007, Registrul a trimis reprezentantului reclamanților o scrisoare înregistrată, informand-i că perioada permisă pentru prezentarea observațiilor reclamanților a expirat la 6 noiembrie 2006 și că nu a fost solicitată o prelungire a timpului.

Această scrisoare a fost transmisă reprezentantului reclamantului la 1 mai 2007. Curtea remarcă că, în această scrisoare, atenția reclamanților a fost, de asemenea, atrasă de art. 37 alineatul (1) litera (a) din Convenție. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamanții nu mai doresc să își continue cererea, în sensul articolului 37 § 1 litera (a) din Convenție. În plus, în conformitate cu art. 37 § 1 în amendă , Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, care necesită examinarea continuă a cazului. În consecință, art. 29 § 3 din Convenție nu ar trebui să se mai aplice cazului și ar trebui să fie eliminat din listă.

Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să elimine aplicarea din lista de cazuri. Președintele grefierului Dolle F. Tulkens

SECOND SECTION

FINAL DECISION

Applications nos. 39260/04, 39263/04, 39265/04 by Hasan KAPLAN and Others against Turkey The European Court of Human Rights (Second Section), sitting on 30 August 2007 as a Chamber composed of: Mrs F. Tulkens, President, Mr A.B. Baka, Mr I. Cabral Barreto, Mr R. Türmen, Mr M. Ugrekhelidze, Mrs A. Mularoni, Mr D. Popović, judges, and Mrs S. Dollé , Section Registrar , Having regard to the above applications lodged on 15 September (no. 39260/04) and 14 September 2004 (nos.

39263/04 and 32265/04), Having regard to the decision to apply Article 29 § 3 of the Convention and examine the admissibility and merits of the case together, Having regard to the partial decision of 20 June 2006, Having regard to the observations submitted by the respondent Government, Having deliberated, decides as follows: THE FACTS The applicants, Mr Hasan Kaplan, Mr Uğur Kalaycı, Mr Bayram Yalçın Sentürk, Mr Ahmet Özcan and Mr Haydar Köseibiș, are Turkish nationals who were born in 1958, 1965, 1956, 1961 and 1955 respectively; they live in Ankara, Samsun, Istanbul and Amasya. They were represented before the Court by Mr M. N. Özmen, a lawyer practising in Ankara. The Turkish Government (“the Government”) did not designate an Agent for the purposes of the proceedings before the Court.

The facts of the case, as submitted by the parties, may be summarised as follows. The applicants were arrested and taken into police custody on suspicion of membership of an illegal organisation, the Dev-Yol (Revolutionary Way) on 26 November 1980, 26 May 1981, 4 October 1980, 23 September 1980 and 4 August 1980 respectively. By an indictment dated 17 August 1981, the Chief Public Prosecutor at the Erzican Martial Court instituted criminal proceedings against the first three applicants and 121 others, charging them with membership of the abovementioned organisation. On an unspecified date in 1981, the public prosecutor filed an indictment accusing the remaining two applicants with membership of the same organisation.

The applicants were detained on remand on various dates. In 1982 the applicant Uğur Kalaycı was released pending trial. In 1985 the Erzincan Martial Court convicted the first three applicants of premeditated murder, pursuant to Article 450 § 4 of the Criminal Code, and sentenced them to life imprisonment. On 15 May 1985 the remaining two applicants were convicted of the same crime and were also sentenced to life imprisonment. In 1991 the Military Court of Cassation quashed the judgment of the Erzincan Martial Court on the ground that the latter had misinterpreted the domestic law in respect of the offence in question and remitted the cases to the court of first instance. Subsequent to the promulgation of Law no. 3953 on 27 December 1993, which abolished the jurisdiction of the Martial Law Courts, the Ankara Assize Court acquired jurisdiction in the applicants’ case.

In 1994 the Ankara Assize Court commenced the applicants’ trial. On 8 April 1996 the Assize Court, in the absence of the applicants, decided to discontinue the proceedings against the first three applicants, as the prosecution of the offences had become time-barred. On 6 October 1997 the court rendered the same judgment in respect of the remaining two applicants. The judgment of the Ankara Assize Court was communicated to the applicants on 10 June 2004, 18 June 2004, 10 June 2004, 28 June 2004 and 10 June 2004 respectively. COMPLAINTS The applicants complained under Article 6 § 1 of the Convention that the criminal proceedings against them had not been concluded within a reasonable time. They further maintained that there existed no effective remedy under Turkish law whereby they could have challenged the excessive length of the proceedings in dispute.

They relied on Article 13 of the Convention in this respect. THE LAW On 20 June 2006 the Court decided to join the applications, to declare them partly inadmissible and to communicate the complaints to the respondent Government. On 13 September 2006 the Government submitted their observations on the admissibility and merits of the case. On 25 September 2006 the applicants’ representative was invited to submit by 6 November 2006 any further observations in reply, together with any claims for just satisfaction. On 23 April 2007 the Registry sent a registered letter to the applicants’ representative, informing him that the period allowed for the submission of the applicants’ observations had expired on 6 November 2006 and that no extension of time had been requested.

This letter was delivered to the applicants’ representative on 1 May 2007. The Court notes that, in the said letter, the attention of the applicants was also drawn to Article 37 § 1 (a) of the Convention. The Registry received no response. In these circumstances, the Court considers that the applicants may be regarded as no longer wishing to pursue their application, within the meaning of Article 37 § 1 (a) of the Convention. Furthermore, in accordance with Article 37 § 1 in fine , the Court finds no special circumstances regarding respect for human rights as defined in the Convention and its Protocols which require the continued examination of the case. Accordingly, Article 29 § 3 of the Convention should no longer apply to the case and it should be struck out of the list.

For these reasons, the Court unanimously Decides to strike the application out of its list of cases. S. Dollé F. Tulkens Registrar President