KAPLAN AND OTHERS v. TURKEY
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Struck out of the list
KAPLAN AND OTHERS v. TURKEY (CtEDO, 2007)
SECȚIUNEA DECIZIE FINALĂ Adresă nr. 39260/04, 39263/04, 39265/04, de către Hasan KAPLAN și alții împotriva Turciei Curții Europene a Drepturilor Omului (Secțiunea a doua), care așezează la 30 august 2007 în calitate de Cameră compusă din: dna F. Tulkens, președinte, A.B. Baka, I. Cabral Barreto, R. Türmen, M. Ugrekhelidze, dna A. Mularoni, D. Popović, judecători și dna Dolle Secțion Registrar având în vedere cererile depuse la 15 septembrie (nr. 39260/04) și 14 septembrie 2004 (nr. 39263/04 și 32265/04), având în vedere decizia de a aplica art. 29 § 3 din Convenție și de a examina împreună admisibilitatea și meritele cazului, având în vedere decizia parțială din 20 iunie 2006, având în vedere observațiile prezentate de Guvernul contestat, După deliberare, hotărăsc după cum urmează: FACTELE Reclamanții, dl Hasan Kaplan, dl Uğur Kalaycı, dl Bayram Yalçın Sentürk, dl Ahmet Özcan și dl Haydar Köseibiș, sunt resortisanți turci născuți în 1958, 1965, 1956, 1961 și, respectiv, 1955; locuiesc în Ankara, Samsun, Istanbul și Amasya. Ele au fost reprezentate în fața Curții de dl M. Özmen, un avocat practicant în Ankara. Guvernul turc („Guvernul”) nu a desemnat un agent în sensul procedurii în fața Curții. Faptele cazului, astfel cum au fost prezentate de părțile, pot fi rezumate după cum urmează. Reclamanții au fost arestați și arestați în custodie de poliție pe suspiciune de a fi afiliați la o organizație ilegală, Dev-Yol (Camera Revoluționară) la 26 noiembrie 1980, 26 mai 1981, 4 octombrie 1980, 23 septembrie 1980 și respectiv august 1980. Prin o acuzație din 17 august 1981, procurorul public șef de la Curtea Erzican Martială a instituit o procedură penală împotriva primelor trei reclamante și a altor 121, acuzându-le de aderarea la organizația menționată anterior. La o dată neespecificată în 1981, procurorul public a depus o acuzație acuzând cele două reclamante rămase cu aderarea la aceeași organizație. Reclamanții au fost reținuți în reținere la diferite date. În 1982, reclamantul Uğur Kalaycı a fost eliberat în așteptarea procesului. În 1985, Curtea Marțială Erzincan a condamnat primii trei reclamanți de crimă premeditată, în conformitate cu art. 450 § 4 din Codul Penal, și i-a condamnat la închisoare pe viață. La 15 mai 1985, cei doi reclamanți rămasi au fost condamnați pentru aceeași infracțiune și au fost condamnați la închisoare pe viață. În 1991, Curtea Militară de Cassare a anulat hotărârea Curții Erzincane de Marțială din cauza faptului că aceasta a interpretat greșit legislația internă în ceea ce privește infracțiunile în cauză și a trimis cauzele la instanța de primă instanță. În urma promulgării Legii nr. 3953 la 27 decembrie 1993, care a abolit jurisdicția Curților de Lege Marțială, Curtea Ankara Assize a dobândit jurisdicția în cazul reclamanților. În 1994 Curtea Ankara Assize a început procesul reclamanților. La 8 aprilie 1996, Curtea Assize a hotărât, în absența reclamanților, să întrerupă procedura împotriva primelor trei reclamante, deoarece urmărirea penală a infracțiunilor a devenit limitată la timp. La 6 octombrie 1997, instanța a pronunțat aceeași hotărâre în ceea ce privește cele două reclamante rămase. Hotărârea Curții Ankara Assize a fost comunicată reclamanților la 10 iunie 2004, 18 iunie 2004, 10 iunie 2004, 28 iunie 2004 și, respectiv, 10 iunie 2004. COMPLAINTE Reclamanții se plângeau în temeiul articolului 6 § 1 din Convenție că procedurile penale împotriva acestora nu au fost încheiate într-un timp rezonabil. În plus, au susținut că nu există niciun remediu eficace în temeiul legii turce prin care acestea ar fi putut contesta durata excesivă a procedurii în litigiu, care se bazează pe art. 13 din Convenție în acest sens. La 20 iunie 2006, Curtea a hotărât să se alăture cererilor, să le declare parțial inadmisibil și să comunice plângerile guvernului contestat. La 13 septembrie 2006, Guvernul a prezentat observațiile cu privire la admisibilitatea și meritele cauzei. La 25 septembrie 2006, reprezentantul reclamantului a fost invitat să prezinte cu 6 La 23 aprilie 2007, Registrul a trimis reprezentantului reclamanților o scrisoare înregistrată, informand-i că perioada permisă pentru prezentarea observațiilor reclamanților a expirat la 6 noiembrie 2006 și că nu a fost solicitată o prelungire a timpului. Această scrisoare a fost transmisă reprezentantului reclamantului la 1 mai 2007. Curtea remarcă că, în această scrisoare, atenția reclamanților a fost, de asemenea, atrasă de art. 37 alineatul (1) litera (a) din Convenție. În aceste circumstanțe, Curtea consideră că reclamanții nu mai doresc să își continue cererea, în sensul articolului 37 § 1 litera (a) din Convenție. În plus, în conformitate cu art. 37 § 1 în amendă , Curtea nu constată nicio circumstanță specială în ceea ce privește respectarea drepturilor omului, astfel cum este definită în Convenția și în Protocolurile sale, care necesită examinarea continuă a cazului. În consecință, art. 29 § 3 din Convenție nu ar trebui să se mai aplice cazului și ar trebui să fie eliminat din listă. Din aceste motive, Curtea decide în unanimitate să elimine aplicarea din lista de cazuri. Președintele grefierului Dolle F. Tulkens