Kapan și alții împotriva Turciei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 71803/01) îndreptată împotriva Republicii Turcia și pe care trei cetățeni ai acestui stat, d. Selman Kapan, Abdullah Halas și Ekmel Uzunkaya ("reclamații"), au sesizat-o pe Curbă la 9 iunie 2001 în virtutea art. 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamații, care au fost admișii la beneficiul asistenței judiciare, sunt reprezentați de d-nele Y. Çağlayan și A. Karamanlı, avocate la Ankara. Guvernul turc ("Guvernul") nu a desemnat un agent pentru scopul prezentei proceduri.

Reclamații alegeau încălcarea, sub mai mult de un aspect, dreptului lor la un proces echitabil garantat de art. 6 al Convenției. În particular, se plângeau de condamnarea penală, pe motiv că era bazată exclusiv pe mărturii extorse sub tortură.

La 3 iulie 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Prevalând se de dispozițiile art. 29 § 3, a hotărât să se examineze în același timp admisibilitatea și fondul cauzei. ÎN FAPT

La 19 noiembrie 1999, reclamații d. Halas și Uzunkaya au fost arestați și plasați în arest preventiv, ca urmare a percheziții efectuate la domiciliul lor, în cadrul unei operații duse împotriva organizației islamiste ilegale, Selefi. Către ora 3 dimineața, au fost examinați de un medic legist, care a concluzionat absența urmelor de lovituri și rănit pe corpurile lor.

La 20 noiembrie următoarei, d. Kapan a suferit aceeași soartă. Examinarea sa medicală, realizată a doua zi, a ajuns la același rezultat. În aceeași zi, o percheziție a fost efectuată la o adresă indicată de d. Uzunkaya. Potrivit raportului dressé în consecință, în timpul percheziției, interesat ar fi "pierdut echilibrul" și ar fi "lovit fața împotriva ușii mașinii", în manieră de a provoca "o roșeață sub ochiul drept".

La 22 noiembrie 1999, diverse locuri care aparțineau reclamații au fost percheziți. Astfel au fost descoperite în special material și substanțe chimice destinate fabricării explozivilor, precum și mai mulți documente și baze de date legate de organizație și mișcări fundamentaliste.

La 23 noiembrie 1999, d. Kapan și Halas au fost interogați de polițiști ai secției antiteroristă a direcției securității din Ankara ("direcția"), respectiv către ora 15 și 20. Rapoartele dressé în consecință conțin informații extrem de detaliate despre Selefi și activitățile reclamații în cadrul organizației. Un al treilea raport dressé între timp către ora 19 h 20, indică faptul că d. Halas, la ieșirea din toalete, a "trébuchat pe solul acoperit de covor, pierdut echilibrul, lovit capul împotriva grilajului din fier și, în consecință, suferit o roșeață la nivelul zygomatic drept".

Entre timp, către ora 17 h 50, d. Uzunkaya s-a întreținut cu avocatul său în birou la direcție. A doua zi, acest reclamant a fost, la rândul lui, interogat și a trecut și la mărturisiri; a furnizat informații precise privind acțiunile Selefi.

La 25 noiembrie 1996, reclamații Kapan și Halas și-au întâlnit consilul.

La 26 noiembrie 1999, reclamații au fost auziți de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului din Ankara ("CSEA"), împreună cu 13 alți coacuzați. Și-au negat spusele colectate de poliție și au contestat acuzațiile aduse împotriva lor. Ulterior, protagoniștii au fost conduși în fața unui judecător asistent al CSEA, care a ordonat punerea lor în arest preventiv. B. Plângerile depuse în numele reclamantilor și examinările medicale efectuate în consecință

În ziua anterioară, și anume 25 noiembrie 1999, soțiile reclamantilor d. Uzunkaya și Kapan, și avocatul d. Halas au sesizat procurorul Republicii din Ankara ("procuror") plângerile separate împotriva polițiștilor pe care i-au acuzat de acte de tortură și abuz de putere. La cererea procurorului, reclamații au fost apoi supuși examinărilor medicolegalelor. 1. Reclamantul d. Halas

D. Halas a fost examinat de trei ori. - Conform raportului medical întocmit la 26 noiembrie 1999 de medicul legist al institutului medicolegal din Ankara ("Institutul"), prezenta un hematom de 1x2 cm sub ochiul drept, necesitând o pauză de convalescență de doi zile. - Al doilea raport provizoriu din 3 decembrie 1999 indică prezența următoarelor secvele: un hematom în jurul ochiului drept în curs de vindecare, doi hematomi de 10x2 cm în mijlocul omoplatului stâng, hematomi de 15x2 cm pe partea dreaptă a spatelui și sensibilitate acută la nivelul testiculelor; la sfârșitul examinării, medicul legist a ordonat trimiterea reclamantului la serviciul de neurologie. - Urologul care a examinat reclamantul la 12 mai 2000 a constatat sensibilitate testiculară, mai accentuată la nivelul epididimului stâng. Dacă rezultatele ultrasonului par normale, ultrasonul scrotal a arătat, în schimb, o calcificare a zonei de la scrotum la epididim stâng, ceea ce justifica o pauză de convalescență de șapte zile.

D. Uzunkaya a fost supus a doi exameni. - Raportul medical din 26 noiembrie 1999 a menționat un hematom de 0,5x2 cm sub ochiul drept; medicul a prescris o pauză de convalescență de doi zile. - La examinarea din 3 decembrie 1999, medicul a constatat un hematom de 7x10 cm în jurul ochiului drept; ținând seama de raportul medical anterior, a hotărât că nu era nevoie să întocmească un raport definitiv.

D. Kapan a suferit patru exameni. - La 26 noiembrie 1999, un medic legist al Institutului a constatat dureri pe partea stângă a toracelui, însoțite de dificultate respiratorie; a emis aviz că un pneumolog trebuia să intervină înainte de întocmirea unui raport definitiv. - În aceeași zi, reclamantul a fost examinat de un pneumolog care a concluzionat absența oricărei patologii. - Potrivit raportului medical din 3 decembrie 1999, interesat prezenta un hematom de 7x2 cm pe partea stângă a spatelui și un hematom de 5x2 cm la nivelul 6-lea și 7-lea costelor; medicul a constatat de asemenea sensibilitate pe partea stângă a toracelui, dificultate respiratorie și dureri acute la nivelul testiculelor și spatelui; de asemenea, a trimis reclamantul în fața unui pneumolog. - Raportul următor din 19 aprilie 2000 a confirmat concluziile anterioare, care justificau o pauză de convalescență de cinci zile. C. Procesul diligentat împotriva polițiștilor presupus responsabili

La 5 iunie 2000, sprijinindu-se pe elementele medicale versate la dosar, procurorul a pus în acuzare 21 polițiști în fața curții de asize din Ankara ("curtea de asize"). A cerut aplicarea art. 243 al codului penal, care pedepsește actele de maltratare infligite de agenți ai statului pentru a extrage mărturii.

Printr-o sentință din 12 noiembrie 2001, curtea de asize a achitat 18 dintre inculpați pentru insuficiență de probe; în schimb, a condamnat polițiștii Y.E. și M.H.K. la o pedeapsă de zece luni de închisoare, și polițistul M.Ü. la douăzeci de luni de închisoare precum și la o interdicție de a exercita funcția publică pentru o perioadă de cinci luni. A hotărât de asemenea să suspende executarea pedepselor infligite lui Y.E. și M.H.K. în virtutea art. 6 al legii 647.

Polițiștii, precum și reclamații d. Halas și Kapan s-au pourvăzut în recurs, cei din urmă în calitatea de parte intervenientă. Printr-o hotărâre din 14 aprilie 2003, Curtea de Casație a infirmat sentința atacată, pe motiv că reclamantul Halas nu fusese confruntat cu presumos tortionarii săi.

La 4 decembrie 2003, după ce a procedat la o confruntare, curtea de asize a dezvinovat cei trei polițiști pentru actele denunțate de d. Halas, pe motiv că nu fusese în măsură să-i identifice la confruntarea din timpul ședinței din 17 noiembrie 2003. Judecătorii de fond au reținut totuși aceleași pedepse în capul fiecăruia dintre cei trei polițiști pentru maltratările infligite d. Kapan și Uzunkaya.

Printr-o hotărâre din 27 septembrie 2004, Curtea de Casație a confirmat această sentință. Recursul în reparație exercitat de condamnați a fost respins la 30 noiembrie 2004. D. Acțiunea în despăgubire introdusă împotriva polițiștilor condamnați penal

La 28 martie 2005, d. Kapan și Uzunkaya au sesizat tribunalul de judecată din Ankara a unei cereri de daune și prejudicii împotriva polițiștilor M.H.L., Y.E., M.Ü. și ministerului de interne.

Printr-o sentință din 7 februarie 2006, tribunalul menționat a admis cererea în parte și a acordat reclamații 2 000 lire turce noi (YTL) fiecare.

Părțile defenderese s-au pourvăzut în recurs. Această procedură este aparent încă în curs. E. Procesul diligentat împotriva reclamantilor

La 30 decembrie 1999, procurorul a deferit reclamații în fața CSEA pe baza art. 168 al codului penal, care pedepsește apartenența la o bandă armată.

Dezbaterile au fost deschise la 11 ianuarie 2000 și prima ședință a avut loc la 9 februarie 2000, în prezența reclamantilor. În fața judecătorilor de fond, aceștia din urmă au contestat toate acuzațiile, susținând că deposițiunile produse de poliție împotriva lor le fuseseră extorse sub tortură. Judecătorii nu au acționat în fața acestor alegații. În timpul ședinței, președintele CSEA a ținut, se pare, următoarele vorbiri: "Vă deranjează libertatea? Dacă regimul Republicii Turcia nu vă convine, mergeți în Iran, în Arabia Saudită: vindeți țara pentru câțiva bani". La 10 februarie 2000, aceste cuvinte au fost pe prima pagină a ziarului Star.

La ședința următoare din 8 martie 2000, CSEA a luat act de plângerea depusă de reclamații împotriva presumos tortionarilor lor și a cerut să fie informată despre evoluția și rezultatul anchetei preliminare declanșate în acest scop.

La ședința din 5 aprilie 2000, CSEA a luat nota faptul că ancheta preliminară mai sus-menționată se afla în curs, în așteptarea stabilirii rapoartelor medicale definitive privind reclamații plângătorii.

Ședința următoare a avut loc la 3 mai 2000. Judecătorii de fond au ordonat parchetului să-i informeze asupra stării instrucției duse împotriva polițiștilor care au fost purtători de cuvânt. La 22 mai următoarele, CSEA a adunat observațiile finale ale inculpaților.

La 29 mai 2000, CSEA a condamnat fiecare dintre reclamații la o pedeapsă de zece ani și zece luni de închisoare. A majorat pedeapsa d. Kapan cu patru ani și doi luni de închisoare pentru purtarea armelor.

Pentru a stabili vinovăția interesat, judecătorii s-au bazat pe rapoartele dressé până la acel moment, în special pe acelea referitoare la percheziții, rapoartele de expertiză privind produsele chimice confiscate la reclamații d. Halas și Uzunkaya, precum și declarațiile pe care aceștia le-au făcut în timpul arestului preventiv. Într-adevăr, dispozitivul sentinței pus la curat citează mărturii-ul spus între probele suportate fiindcă coroborat de alte probe materiale reunite.

Printr-o hotărâre din 18 decembrie 2000, Curtea de Casație a confirmat această sentință. La 2 ianuarie 2001, hotărârea pusă la curat a fost întoarsă la grefa CSEA.

În versiunea sa în vigoare la epoca faptelor, art. 135 a) al codului de procedură penală turc cere ca orice declarație din partea unei persoane interogată trebuie să fie liber exprimată: nicio mărturie extorsă prin mijloace ilegale nu poate fi apreciată ca probă de acuzare, chiar dacă există consimțământul autorului. Pentru principii de jurisprudență din dreptul penal turc privind utilizarea declarațiilor obținute în ancheta preliminară pentru a stabili vinovăția, a se vedea Kolu c. Turcia (nr. 35811/97, § 44, 2 august 2005), Göçmen c. Turcia (nr. 72000/01, § 43, 17 octombrie 2006) și Örs și alții c. Turcia (nr. 46213/99, § 31, 20 iunie 2006). ÎN DREPT

Guvernul se opune acestor teze. A. Privind admisibilitatea

Curtea constatează că cererea nu este manifestă nefondat în sensul art. 35 § 3 al Convenției. Observă de asemenea că aceasta nu se ciocnește de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci să o declare admisibilă.

Zis fiind, ținând seama de ansamblul doleanțelor reclamantilor și faptelor care se raportează la acestea, Curtea estimează că este necesar să examineze mai întâi grievul tirat din utilizarea de către CSEA a mărturiilor colectate de poliție. B. Privind fondul

Pe acest punct precis, Guvernul avansează că, dacă CSEA a luat în considerație mărturiile litigioase, nu s-a bazat totuși exclusiv pe acestea pentru a stabili sentința. În cazul de față, numeroase probe tangibile aveau să corboreze declarațiile pe care le-au făcut reclamații în cursul instrucției preliminare. Guvernul reamintește că, printre cei doisprezece coacuzați judecați de CSEA, doar cinci au fost condamnați. Or ar fi trebuit să se întâmple altfel, dacă judecătorii de fond nu s-ar fi ținut doar de mărturiile versate la dosar, fără a verifica forța lor probatoare la lumina celorlalte elemente disponibile. Pentru a-și sprijini argumentația, Guvernul se referă la decizia Curții dată în cauza Çelik c. Turcia (nr. 47115/99, 4 octombrie 2005).

Reclamații mențin grievul lor.

Curtea intenționează să precizeze că circumstanțele care au fondat decizia Çelik (precitată), invocată de Guvern, nu au niciun fel de proporție cu acelea în cauză în prezenta cauză, unde caracterul "defendabil" al alegațiilor de maltratare suferite de mâna poliției nu ridică nicio controversă.

Într-adevăr, Curtea nu zărește în cazul de față niciun element susceptibil de a pune în cauză constatările de fapt desprinse în acest sens de jurisdicțiile represive turce, conform cărora reclamații d. Kapan și Uzunkaya au fost victime ale tratamentelor contrare art. 3 al Convenției (paragraf 20 de mai sus; cf. Klaas c. Germania, hotărâre din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, §§ 29-30). Această concluzie este valabilă și în capul d. Halas, ținând seama de elementele medicale care-l privesc (paragraf 14 de mai sus), pe care Guvernul de altfel nu le contestă. În acest sens, faptul că cei trei polițiști în cauză au fost achitați pentru faptele denunțate de acest reclamant, pe motiv că nu putuse identifica presumos tortionarii săi, nu are niciun greutate; așa cum Curtea a deja enunțat, în cazuri similare, este întotdeauna obligația autorităților naționale să lărgească d'office ancheta de manieră să poată stabili faptele și identifica "adevărații" responsabili (a se vedea hotărârile Evrim Çiftçi c. Turcia (Nr. 2), nr. 39449/98, §§ 43-46, 26 aprilie 2007 (nedefinitiv), și Ay c. Turcia, nr. 30951/96, §§ 59 și 60, 22 martie 2005).

Prin urmare, este suficient să observ că în cazul de față stabilirea faptelor efectuată de jurisdicțiile penale se bazează, măcar în parte, pe mărturiile reclamantilor, extorse în absența consilului, în contravenție cu art. 3 al Convenției (paragrafe 20 și 31 de mai sus). În acest context, nimic nu permite distingerea chestiunii juridice principale în joc în cazul de față de cea examinată în hotărârea Örs și alții (precitată, §§ 57-59), cu înțelegere că principiile atât amintite (ibidem, §§ 55 și 56) cât și puse (ibidem, § 60) de acest precedent se aplică a fortiori în prezenta cauză unde faptele reprochate polițiștilor interogatori se găsesc judiciariu stabilite (paragrafe 41 și 42 de mai sus; cf. ibidem, § 58 in fine).

În absența argumentelor convingătoare din partea Guvernului care ar putea duce la o concluzie diferită și în măsura în care Curtea de Casație nu a remediat situația (paragraf 32 de mai sus), Curtea concluzionează la încălcarea art. 6 §§ 1 și 3 c) al Convenției.

Ținând seama de acest constat și luând în considerare ansamblul celorlalte argumente ale părților, Curtea consideră că nu mai este nevoie de a se pronunța separat asupra celorlaltor grievuri ale reclamantilor (paragraf 35 de mai sus – a se vedea, de exemplu, Aksoy (Eroğlu) c. Turcia, nr. 59741/00, § 35, 31 octombrie 2006).

Cu titlu de prejudiciu material, reclamații cer 10 000 euro (EUR) fiecare. În acest sens, d. Kapan și Halas fac valere declarații de venituri și impozite ale anumitor întreprinderi din care erau, la epoca faptelor, asociați. În plus, reclamații cer 20 000 EUR fiecare pentru prejudiciile lor morale.

Guvernul contestă aceste prețuri, pentru că nu sunt documentate și sunt exagerate.

Curtea nu zărește niciun fel de legătură de cauzalitate între încălcarea constatată a dreptului reclamantilor, garantat de art. 6 §§ 1 și 3 c) al Convenției (paragraf 44 de mai sus), și prejudiciul material invocata. Respinge deci cererile în acest scop.

În rest, ținând seama de jurisprudența sa pertinență (Örs și alții, precitată, § 66), Curtea consideră că, în circumstanțele particulare ale prezentului caz, constatarea încălcării sus-menționate furnizează o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral pe care-l trebuie să-l fi experimentat interesații. Cu toate acestea, atunci când Curtea concluzionează că o persoană a fost condamnată la sfârșitul unei proceduri entachée de manșcării la cerințele art. 6 al Convenției, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea interesatului, reprezintă în principiu un mijloc adecvat de a remedia încălcarea constatată (a se vedea Ocalan c. Turcia [GC], nr. 46221/99, § 210 in fine, CEDO 2005-...). B. Frais și dépens

Reclamații, referindu-se la tabelele de onorariu minim de avocat stabilite de baroul din Ankara, lasă la înțelepciunea Curții chestiunea rambursării cheltuielilor și daunelor suportate.

Guvernul susține că nicio sumă nu poate fi acordată în acest scop, in abstracto, pe baza atunci sau atunci al tabelului de onorariu.

Curtea reamintește că, ținând seama de art. 41 al Convenției, pot fi rambursate doar cheltuielile al căror s-a stabilit că au fost realmente suportate, că corespundeau unei necesități și că sunt de un montant rezonabil (Nikolova c. Bulgaria [GC], nr. 31195/96, § 79, CEDO 1999-II). În cazul de față, Curtea nu dispune de niciun detaliu care să o permită să procedeze la o asemenea stabilire. Cu toate acestea, văzând importanța muncii furnizate în cazul de față, nu se poate presupune că cei doi consilieri ai reclamantilor au dat un concurs gratuit. Totul luând în considerare, Curtea acordă reclamantilor 2 000 euro (EUR) în solidaritate, plus orice montant putând fi datorat cu titlu de taxa pe valoare adăugată, minus 850 EUR deja perceput de Consilul Europei ca asistență judiciară. C. Interese moratorii

Curtea consideră adecvat de a baza rata dobânzii moratoare pe rata dobânzii facilității de credit marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE, 1. Declară cererea admisibilă; 2. Declară că a existat încălcare a art. 6 § 1 și 3 c) al Convenției, din cauza utilizării mărturiilor extorse de poliție pentru a stabili condamnarea reclamantilor; 3. Declară că nu mai este nevoie de a examina celelalte grievuri trase din art. 6 al Convenției; 4. Declară că încălcarea constatată în cazul de față constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamanti; 5. Declară, a) că, în termen de trei luni de la ziua în care hotărârea va deveni definitivă în conformitate cu art. 44 § 2 al Convenției, Statul pârât trebuie să verse reclamantilor 2 000 EUR (doi mii euro) în solidaritate pentru frais și dépens, plus orice montant putând fi datorat cu titlu de taxa pe valoare adăugată, minus 850 EUR (opt sute cincizeci euro) deja perceput de Consilul Europei ca asistență judiciară; b) că aceste montante vor trebui convertite în lire turce noi la rata aplicabilă la data reglementării și că de la expirarea termenului menționat și până la plată, vor trebui majorate cu o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de credit marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale. 6. Respinge cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Dată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 26 iunie 2007 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. F. Elens-Passos F. Tulkens Grefa adjunctă Președintă

A l'origine de l'affaire se trouve une requête (n o 71803/01) dirigée contre la République de Turquie et dont trois ressortissants de cet Etat, MM. Selman Kapan, Abdullah Halas et Ekmel Uzunkaya (« les requérants »), ont saisi la Cour le 9 juin 2001 en vertu de l'article 34 de la Convention de sauvegarde des Droits de l'Homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Les requérants, qui ont été admis au bénéfice de l'assistance judiciaire, sont représentés par M es Y. Çağlayan et A. Karamanlı, avocats à Ankara. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») n'a pas désigné d'agent aux fins de la présente procédure.

Les requérants alléguaient la violation, à plus d'un égard, de leur droit à un procès équitable garanti par l'article 6 de la Convention. En particulier, ils se plaignaient de leur condamnation au pénal, au motif qu'elle était fondée exclusivement sur des aveux extorqués sous la torture.

Le 3 juillet 2006, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Se prévalant des dispositions de l'article 29 § 3, elle a décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le bien-fondé de l'affaire. EN FAIT I.

Le 19 novembre 1999, les requérants MM. Halas et Uzunkaya furent arrêtés et placés en garde à vue, à la suite des perquisitions effectuées à leur domicile, dans le cadre d'une opération menée contre l'organisation islamiste illégale, les Selefi . Vers 3 heures du matin, ils furent examinés par un médecin légiste, qui conclut à l'absence de traces de coups et blessures sur leurs corps.

Le 20 novembre suivant, M. Kapan subit le même sort. Son examen médical, réalisé le lendemain, aboutit au même résultat. Le même jour, une perquisition fut effectuée à une adresse indiquée par M. Uzunkaya. D'après le procès-verbal dressé en conséquence, lors de la perquisition, l'intéressé aurait « perdu l'équilibre » et se serait « cogné le visage contre la porte de la voiture », de manière à provoquer « une rougeur sous l'œil droit ».

Le 22 novembre 1999, différents locaux appartenant aux requérants furent perquisitionnés. Ainsi furent découverts notamment du matériel et des substances chimiques destinés à la fabrication d'explosifs ainsi que plusieurs documents et bases de données relatifs à l'organisation et aux mouvances fondamentalistes.

Le 23 novembre 1999, MM. Kapan et Halas furent interrogés par des policiers de la section antiterroriste de la direction de la sûreté d'Ankara (« la direction »), respectivement vers 15 et 20 heures. Les procès-verbaux y afférents contiennent des renseignements extrêmement détaillés sur les Selefi et sur les activités des requérants au sein de l'organisation. Un troisième procès-verbal dressé entre-temps vers 19 h 20, indique que M. Halas, à la sortie des toilettes, a « trébuché sur le sol couvert de moquette, perdu l'équilibre, heurté la tête contre le grillage en fer et, par conséquent, subi une rougeur au niveau de la pommette droite ».

Dans l'intervalle, vers 17 h 50, M. Uzunkaya s'entretenait avec son avocat dans le parloir de la direction. Le lendemain, ce requérant fut, à son tour, interrogé et passa également aux aveux ; il fournit des informations précises sur les actions des Selefi .

Le 25 novembre 1996, les requérants Kapan et Halas rencontrèrent leurs conseils.

Le 26 novembre 1999, les requérants furent entendus par le procureur de la République près la cour de sûreté de l'État d'Ankara ( « la CSEA »), en même temps que 13 autres coaccusés. Ils renièrent leurs dires recueillis par la police et contestèrent les accusations portées à leur encontre. Ensuite, les protagonistes furent traduits devant un juge assesseur de la CSEA, lequel ordonna leur mise en détention provisoire. B. Les plaintes déposées au nom des requérants et les examens médicaux effectués en conséquence

La veille, à savoir le 25 novembre 1999, les épouses des requérants MM. Uzunkaya et Kapan, et l'avocat de M. Halas saisirent le procureur de la République d'Ankara (« le procureur ») de plaintes séparées contre les policiers qu'ils accusèrent d'actes de tortures et d'abus de pouvoir. A la demande du procureur, les requérants firent alors l'objet d'examens médicolégaux. 1. Le requérant M. Halas

M. Halas fut examiné à trois reprises. ‑ Selon le rapport médical établi le 26 novembre 1999 par le médecin légiste de l'institut médicolégal d'Ankara (« l'Institut »), il présentait une ecchymose de 1x2 cm sous l'œil droit, nécessitant un arrêt de convalescence de deux jours. ‑ Le deuxième rapport provisoire du 3 décembre 1999 indique la présence des séquelles suivantes : une ecchymose autour de l'œil droit en passe de guérison, deux ecchymoses de 10x2 cm au milieu de l'omoplate gauche, des ecchymoses de 15x2 cm sur la partie droite du dos et une sensibilité aiguë au niveau des testicules ; à l'issue de l'examen, le médecin légiste ordonna le renvoi du requérant au service de neurologie. ‑ L'urologue qui examina le requérant le 12 mai 2000 releva une sensibilité testiculaire, plus accentuée au niveau de l'épididyme gauche. Si les résultats de l'ultrason paraissaient normaux, l'ultrason scrotal faisait, en revanche, apparaître une calcification de la zone allant du scrotum à l'épididyme gauche, laquelle justifiait un arrêt de convalescence de sept jours.

M. Uzunkaya fut soumis à deux examens. ‑ Le rapport médical du 26 novembre 1999 fit état d'une ecchymose de 0,5x2 cm sous l'œil droit ; le médecin prescrivit un arrêt de convalescence de deux jours. ‑ A l'examen du 3 décembre 1999, le médecin constata une ecchymose de 7x10 cm autour de l'œil droit ; compte tenu du rapport médical précédent, il décida qu'il n'y avait pas lieu d'établir un rapport définitif.

M. Kapan subit quatre examens. ‑ Le 26 novembre 1999, un médecin légiste de l'Institut releva des douleurs sur le côté gauche de la poitrine, accompagnées d'une difficulté respiratoire ; il émit l'avis qu'un pneumologue devait intervenir avant l'établissement d'un rapport définitif. ‑ Le jour même, le requérant fut examiné par un pneumologue qui conclut à l'absence d'une pathologie quelconque. ‑ Selon le rapport médical du 3 décembre 1999, l'intéressé présentait une ecchymose de 7x2 cm sur le côté gauche du dos et une ecchymose de 5x2 cm au niveau des 6 ème et 7 ème côtes ; le médecin releva également une sensibilité au côté gauche de la poitrine, une difficulté respiratoire et des douleurs aiguës au niveau des testicules et du dos ; aussi renvoya-t-il le requérant devant un pneumologue. ‑ Le rapport suivant du 19 avril 2000 confirma les conclusions précédentes, lesquels justifiaient un arrêt de convalescence de cinq jours. C. Le procès diligenté contre les policiers présumés responsables

Le 5 juin 2000, s'appuyant sur les éléments médicaux versés au dossier, le procureur mit 21 policiers en accusation, devant la cour d'assises d'Ankara (« la cour d'assises »). Il requit l'application de l'article 243 du code pénal, réprimant les actes de mauvais traitements infligés par des agents de l'État afin d'extorquer les aveux.

Par un jugement du 12 novembre 2001, la cour d'assises acquitta 18 des prévenus pour insuffisance de preuves ; en revanche, elle condamna les policiers Y.E. et M.H.K. à une peine d'emprisonnement de dix mois, et le policier M.Ü. à vingt mois d'emprisonnement ainsi qu'à une interdiction d'exercer dans la fonction publique pour une durée de cinq mois. Elle décida en outre de surseoir à l'exécution des peines infligées à Y.E. et M.H.K. en vertu de l'article 6 de la loi 647.

Les policiers ainsi que les requérants MM. Halas et Kapan se pourvurent en cassation, ces derniers en leur qualité de partie intervenante. Par un arrêt du 14 avril 2003, la Cour de cassation infirma le jugement attaqué, au motif que le requérant Halas n'avait pas été confronté à ses présumés tortionnaires.

Le 4 décembre 2003, après avoir procédé à une confrontation, la cour d'assises disculpa les trois policiers pour les actes dénoncés par M. Halas, au motif qu'il n'avait pas été en mesure de les identifier lors de ladite confrontation au cours de l'audience du 17 novembre 2003. Les juges du fond retinrent cependant les mêmes peines dans le chef de chacun des trois policiers pour les mauvais traitements infligés à MM. Kapan et Uzunkaya.

Par un arrêt du 27 septembre 2004, la Cour de cassation confirma ce jugement. Le recours en rectification d'arrêt exercé par les condamnés fut rejeté le 30 novembre 2004. D. L'action en réparation introduite contre les policiers condamnés au pénal

Le 28 mars 2005, MM. Kapan et Uzunkaya saisirent le tribunal de grande instance d'Ankara d'une demande en dommages-intérêts contre les policiers M.H.L., Y.E., M.Ü. et le ministère de l'Intérieur.

Par un jugement du 7 février 2006, ledit tribunal accueillit la demande en partie et alloua aux requérants 2 000 nouvelles livres turques (YTL) chacun.

Les parties défenderesses se pourvurent en cassation. Cette procédure est apparemment encore pendante. E. Le procès diligenté contre les requérants

Le 30 décembre 1999, le procureur déféra les requérants devant la CSEA sur le terrain de l'article 168 du code pénal, réprimant l'appartenance à une bande armée.

Les débats furent ouverts le 11 janvier 2000 et la première audience eut lieu le 9 février 2000, en présence des requérants. Devant les juges du fond, ces derniers contestèrent toutes les accusations, soutenant que les dépositions produites par la police à leur charge leur avaient été extorquées sous la torture. Les juges n'agirent point face à ces allégations. Pendant l'audience, le président de la CSEA tint, semble-t-il, les propos suivants : « Est-ce que la liberté vous dérange ? Si le régime de la République de Turquie ne vous convient pas, allez en Iran, en Arabie Saoudite : vous vendez le pays pour quelques sous ». Le 10 février 2000, ces propos firent la une du quotidien Star .

A l'audience suivante du 8 mars 2000, la CSEA prit acte de la plainte déposée par les requérants contre leur présumés tortionnaires et demanda à être informée de l'évolution et de l'aboutissement de l'enquête préliminaire déclenchée à ce sujet.

A l'audience du 5 avril 2000, la CSEA prit note du fait que l'enquête préliminaire précitée se trouvait pendante, dans l'attente de l'établissement des rapports médicaux définitifs concernant les requérants plaignants.

L'audience suivante fut tenue le 3 mai 2000. Les juges du fond ordonnèrent au parquet de les informer sur l'état de l'instruction menée contre les policiers mis cause. Le 22 mai suivant, la CSEA recueillit les observations finales des prévenus.

Le 29 mai 2000, la CSEA condamna chacun des requérants à une peine d'emprisonnement de dix ans et dix mois. Elle majora la peine de M. Kapan de quatre ans et deux mois d'emprisonnement pour port d'arme.

Afin d'établir la culpabilité des intéressés, les juges se fondèrent sur les procès-verbaux dressés jusqu'alors, notamment ceux relatifs aux perquisitions, les rapports d'expertise concernant les produits chimiques saisis chez les requérants MM. Halas et Uzunkaya ainsi que les déclarations que les intéressés avaient faites lors de leur garde à vue. En effet, le dispositif du jugement mis au net cite lesdites déclarations parmi les preuves à charge probantes, car corroborées par les autres preuves matérielles réunies.

Par un arrêt du 18 décembre 2000, la Cour de cassation confirma ce jugement. Le 2 janvier 2001, l'arrêt mis au net fut retourné au greffe de la CSEA. II.

Dans sa version en vigueur à l'époque des faits, l'article 135 a) du code de procédure pénale turc exige que toute déclaration de la part d'une personne interrogée doive être librement exprimée : aucun aveu extorqué par la voie de moyens illicites ne peut être apprécié en tant que preuve à charge, même s'il y a consentement de l'auteur. Pour les principes jurisprudentiels du droit pénal turc concernant l'utilisation des déclarations obtenues lors de l'enquête préliminaire pour asseoir une culpabilité, voir Kolu c. Turquie (n o 35811/97, § 44, 2 août 2005), Göçmen c. Turquie (n o 72000/01, § 43, 17 octobre 2006) et Örs et autres c. Turquie (n o 46213/99, § 31, 20 juin 2006). EN DROIT I.

Le Gouvernement s'oppose à ces thèses. A. Sur la recevabilité

La Cour constate que la requête n'est pas manifestement mal fondée au sens de l'article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs que celle-ci ne se heurte à aucun autre motif d'irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.

Ceci dit, compte tenu de l'ensemble des doléances des requérants et des faits qui s'y rapportent, la Cour estime qu'il y a lieu d'examiner d'abord le grief tiré de l'utilisation par la CSEA des aveux recueillis par la police. B. Sur le fond

Sur ce point précis, le Gouvernement avance que, si la CSEA a bien tenu compte des aveux litigieux, elle ne s'est toutefois pas fondée exclusivement sur ceux-ci pour asseoir son jugement. En l'espèce, de nombreuses preuves tangibles venaient corroborer les déclarations que les requérants avaient faites lors de l'instruction préliminaire. Le Gouvernement rappelle encore que, parmi les douze coaccusés jugés par la CSEA, seuls cinq ont été condamnés. Or il aurait dû en aller autrement, si les juges du fond ne s'en étaient tenus qu'aux aveux versés au dossier, sans vérifier leur force probante à la lumière des autres éléments disponibles. Pour appuyer son argumentation, le Gouvernement renvoie à la décision de la Cour rendue en l'affaire Çelik c. Turquie (n o 47115/99, 4 octobre 2005).

Les requérants maintiennent leur doléance.

La Cour entend préciser d'emblée que les circonstances ayant fondé la décision Çelik (précitée), invoquée par le Gouvernement, n'ont aucune commune mesure avec celles en cause dans la présente affaire, où le caractère « défendable » des allégations de mauvais traitements subis aux mains de la police ne prête à aucune controverse.

En effet, la Cour n'aperçoit en l'espèce aucun élément susceptible de remettre en cause les constats de fait dégagés à cet égard par les juridictions répressives turques, selon lesquelles les requérants MM. Kapan et Uzunkaya ont été victimes de traitements contraires à l'article 3 de la Convention (paragraphe 20 ci ‑ dessus ; cf. Klaas c. Allemagne , arrêt du 22 septembre 1993, série A n o 269, p. 17, §§ 29-30). Cette conclusion vaut aussi dans le chef de M. Halas, eu égard aux éléments médicaux le concernant (paragraphe 14 ci-dessus), que le Gouvernement ne conteste d'ailleurs pas. A ce sujet, que les trois policiers mis en cause aient été acquittés pour les faits dénoncés par ce requérant, au motif qu'il n'avait pu identifier ses présumés tortionnaires, n'a aucun poids ; comme la Cour l'a déjà énoncé, en pareil cas, il incombe toujours aux autorités nationales d'élargir d'office l'instruction de façon à pouvoir établir les faits et identifier les « vrais » responsables (voir les arrêts Evrim Çiftçi c. Turquie (N o 2), n o 39449/98, §§ 43-46, 26 avril 2007 (non définitif), et Ay c. Turquie , n o 30951/96, §§ 59 et 60, 22 mars 2005).

Ainsi, il suffit d'observer qu'en l'espèce l'établissement des faits effectué par les juridictions pénales se base, fût-ce en partie, sur les aveux des requérants, extorqués en l'absence d'un conseil, en contravention de l'article 3 de la Convention (paragraphes 20 et 31 ci-dessus). Dans ce contexte, rien ne permet de distinguer la question juridique principale en jeu en l'espèce de celle examinée dans l'arrêt Örs et autres (précité, §§ 57-59), étant entendu que les principes tant rappelés ( ibidem , §§ 55 et 56) que posés ( ibidem , § 60) par ce précédent s'appliquent a fortiori dans la présente affaire où les faits reprochés aux policiers interrogateurs se trouvent judiciairement établis (paragraphes 41 et 42 ci ‑ dessus ; cf. ibidem , § 58 in fine ).

En l'absence d'arguments convaincants de la part du Gouvernement pouvant mener à une conclusion différente et dans la mesure où la Cour de cassation n'a pas remédié à la situation (paragraphe 32 ci-dessus), la Cour conclut à la violation de l'article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention.

Eu égard à ce constat et compte tenu de l'ensemble des autres arguments des parties, la Cour considère qu'il ne s'impose plus de statuer séparément sur les autres griefs des requérants (paragraphe 35 ci-dessus – voir, par exemple, Aksoy (Eroğlu) c. Turquie , n o 59741/00, § 35, 31 octobre 2006). II.

Au titre de leur dommage matériel, les requérants réclament 10 000 euros (EUR) chacun. A cet égard, MM. Kapan et Halas font valoir les déclarations de revenus et d'impôts de certaines entreprises dont ils étaient, à l'époque des faits, associés. Par ailleurs, les requérants réclament 20 000 EUR chacun pour leurs préjudices moraux.

Le Gouvernement conteste ces prétentions, car non documentées et exagérées.

La Cour n'aperçoit pas de lien de causalité entre la violation constatée du droit des requérants, garanti par l'article 6 §§ 1 et 3 c) de la Convention (paragraphe 44 ci-dessus), et le dommage matériel allégué. Elle rejette donc les demandes à ce titre.

Du reste, compte tenu de sa jurisprudence pertinente ( Örs et autres , précité, § 66), la Cour considère que, dans les circonstances particulières du cas présent, le constat de violation susmentionné fournit une satisfaction équitable suffisante pour le préjudice moral que les intéressés ont dû éprouver. Toutefois, lorsque la Cour conclut qu'un particulier a été condamné à l'issue d'une procédure entachée de manquements aux exigences de l'article 6 de la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, à la demande de l'intéressé, représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée (voir Öcalan c. Turquie [GC], n o 46221/99, § 210 in fine , CEDH 2005 ‑ ...). B. Frais et dépens

Les requérants, se référant aux tableaux d'honoraires minimums d'avocat établis par le barreau d'Ankara, laissent à la sagesse de la Cour la question du remboursement des frais et dépens encourus.

Le Gouvernement affirme qu'aucune somme ne peut être allouée à ce titre, in abstracto , à partir de tel ou de tel tableau d'honoraire.

La Cour rappelle qu'au regard de l'article 41 de la Convention, seuls peuvent être remboursés les frais dont il est établi qu'ils ont été réellement exposés, qu'ils correspondaient à une nécessité et qu'ils sont d'un montant raisonnable ( Nikolova c. Bulgarie [GC], n o 31195/96, § 79, CEDH 1999-II). En l'espèce, la Cour ne dispose d'aucun détail qui puisse lui permettre de procéder à un tel établissement. Cependant, vu l'importance du travail fourni en l'espèce, on ne saurait supposer que les deux conseils des requérants aient prêté un concours gracieux. Tout bien considéré, la Cour accorde aux requérants 2 000 euros (EUR) conjointement, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée, moins les 850 EUR déjà perçus du Conseil de l'Europe en guise d'assistance judiciaire. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de baser le taux des intérêts moratoires sur le taux d'intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L'UNANIMITÉ, 1. Déclare la requête recevable ; 2. Dit qu'il y a eu violation de l'article 6 § 1 et 3 c) de la Convention, du fait de l'utilisation des aveux extorqués par la police pour asseoir la condamnation des requérants ; 3. Dit qu'il n'y a pas lieu d'examiner les autres griefs tiré de l'article 6 de la Convention ; 4. Dit que la violation constatée en l'espèce constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par les requérants ; 5. Dit , a) que, dans les trois mois à compter du jour où l'arrêt sera devenu définitif conformément à l'article 44 § 2 de la Convention, l ' Etat défendeur doit verser aux requérants 2 000 EUR (deux mille euros) conjointement pour frais et dépens, plus tout montant pouvant être dû au titre de la taxe sur la valeur ajoutée, moins les 850 EUR (huit cent cinquante euros) déjà perçus du Conseil de l'Europe en guise d'assistance judiciaire ; b) que ces montants seront à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement et qu'à compter de l'expiration dudit délai et jusqu'au versement, ils seront à majorer d'un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage. 6. Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 26 juin 2007 en application de l'article 77 §§ 2 et 3 du règlement. F. E lens-Passos F. Tulkens Greffière adjointe Présidente