KAPLAN contre la TURQUIE

KAPLAN contre la TURQUIE (CtEDO, 2000)

PRIMA SECȚIUNE

DECIZIE

PRIVIND ADMISIBILITATEA

cererii nr. 24932/94

prezentate de Mehmet Faruk KAPLAN

împotriva Turciei

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (prima secțiune), constituită la

19 septembrie 2000 într-o cameră compusă din:

D-na E. Palm,

președintă,

D-na W. Thomassen,

D-nii Gaukur Jörundsson,

C. Bîrsan,

J. Casadevall,

R. Maruste,

judecători,

D-l F. Gölcüklü,

judecător ad hoc,

și D-l M. O'Boyle,

grefier de secțiune,

Ținând seama de cererea susmentionată introdusă în fața Comisiei Europene a Drepturilor Omului la 12 august 1994 și înregistrată la 19 august 1994,

Ținând seama de art. 5 § 2 al Protocolului nr. 11 la Convenție, care a transferat Curții competența de examinare a cererii,

Ținând seama de observațiile prezentate de guvernul pârât și de cele prezentate în răspuns de reclamant,

După deliberări, pronunță următoarea decizie:

FAPTE

Reclamantul, d-l F. Kaplan, este cetățean turc, născut în 1950. La momentul faptelor, era muncitor și locuia la Istanbul.

În procedura în fața Curții, este reprezentat de d-na Talat Tepe, avocat la baroul din Istanbul.

A.

Circumstanțele particulare ale cauzei

Faptele cauzei, așa cum au fost expuse de părțile în litigiu, pot fi rezumate după cum urmează.

1.

Arestarea și reținerea la secție

Reclamantul afirmă că a fost arestat la 10 februarie 1994, în jurul orei 2 dimineața, împreună cu șase membri ai familiei sale (N. Kaplan, F. Kaplan, N. Öztaș, R. Polat, N. Polat și N. Koçak), o persoană din satul lui (S. Karatoprak) și vecinul lui Y. Kaya. Or, potrivit Guvernului, precum și din procesul-verbal de arestare stabilit la 11 februarie 1994 de polițiști ai Secțiunii Anti-terorism a Direcției de Securitate din Istanbul (« Secțiunea »), cel în cauză ar fi fost oprit – aparent singur – la această ultim dată, în urma unei percheziții efectuate la domiciliul lui în cadrul unei investigații duse împotriva organizației ilegale, PKK.

Suspectând că este implicat în activitățile acestei organizații, reclamantul a fost plasat în reținere în sediul Secțiunii. La 15 februarie 1994, a fost interogat de poliție. Potrivit procesul-verbal stabilit în consecință, acesta a trecut la confesiune și a recunoscut că a găzduit membri ai PKK la domiciliul lui.

La 18 februarie 1994, reclamantul a fost ascultat de procurorul Republicii lângă curtea de securitate a statului din Istanbul (« procurorul » – « curtea de securitate a statului »), în fața căruia a contestat acuzațiile aduse împotriva lui. Atunci când procurorul i-a citit declarația sa la poliție, el a răspuns: « Reneg această depoziție; polițiștii au redactat-o și m-au forțat să o semnez, în timp ce aveam ochii legați ».

În aceeași zi, reclamantul a fost condus în fața judecătorului asasor al curții de securitate a statului. El a reiterat, pur și simplu, afirmațiile pe care le-a făcut procurorului. Judecătorul menționat a ordonat plasarea reclamantului în detenție preventivă.

2.

Acțiunea penală

La 2 martie 1994, procurorul a depus în fața curții de securitate a statului o actă de acuzare împotriva 8 inculpați, incluzând d-l Kaplan. Reprșând acestuia că a prestat asistență PKK, procurorul cerea aplicarea articolelor 169 al codului penal și 5 al legii nr. 3713 privind lupta împotriva terorismului.

Atunci când a compărut pentru prima dată în fața judecătorilor de fond, reclamantul a nega culpabilitatea. Susținând că « a fost supus presiunilor » în timpul reținerii lui, el a susținut în special că a trebuit să semneze depoziția în cauză, polițiștii constrângând-o « prin forță și bătaie ».

Curtea nu dispune de alte informații privind această procedură care pare a fi încă în curs. Cu toate acestea, reclamantul beneficiază de eliberare provizorie din 30 decembrie 1995.

B.

Dreptul și practica internă relevante

1.

Modalitățile reținerii la secție

Potrivit articolului 9 a) al legii nr. 2845 privind procedura în fața curților de securitate a statului, infracțiunile vizate la articolele 125, 168 și 169 ale codului penal și cele sancționate de legea nr. 3713 din 12 aprilie 1991 privind lupta împotriva terorismului sunt de competență exclusivă a acestor instanțe. La momentul faptelor, art. 16 al legii nr. 2845 prevedea că pentru acest tip de infracțiuni, orice persoană arestată trebuia condusă în fața unui judecător în cel mai târziu 48 de ore sau, în caz de delict colectiv comis în afara regiunii sub stare de urgență, în 15 zile, aceasta fără a număra timpul necesar pentru a aduce deținutul în fața judecătorului menționat.

2.

Urmărirea actelor de abuz

Codul penal turc erigează în infracțiune faptul ca un agent public să supună un individ la tortură sau la abuzuri (articolele 243 pentru tortură și 245 pentru abuzuri). Obligațiile care revin autorităților cu privire la desfășurarea unei investigații preliminare cu privire la faptele și omisiunile care ar putea constitui asemenea infracțiuni pe care le aduc la cunoștință se reglementează prin articolele 151 la 153 ale codului de procedură penală (« CPP »). Infracțiunile pot fi denunțate nu doar procurorilor sau forțelor de securitate, ci și autorităților administrative locale. Plângerile pot fi depuse în scris sau oral. În acest din urmă caz, autoritatea este obligată să-și facă proces-verbal (art. 151).

Potrivit articolului 235 al codului penal, orice agent public care omite să denunțe poliției sau procuraturii o infracțiune de care a luat cunoștință în exercitarea funcțiilor sale este pasibil cu o pedeapsă de închisoare. Procurorul care, pe orice cale, este avertizat despre o situație care permite suspectarea că o infracțiune a fost comisă, este obligat să investigheze faptele pentru a decide dacă există sau nu motiv de a angaja urmăriri penale (art. 153 al CPP).

3.

Căile civile și administrative deschise în dreptul turc

a.

Privind reținerea la secție

art. 1 al legii nr. 466 privind acordarea despăgubirilor persoanelor aretate sau deținute prevede:

« Statul va compensa daunele suferite de orice persoană:

(...)

b.

Privind abuzurile

Potrivit articolului 125 §§ 1 și 7 ai Constituției:

« Orice act sau decizie a administrației este supusă controlului jurisdicțional. (...)

Administrația este obligată să repare orice daună rezultând din acțiunile și măsurile sale. »

Această dispoziție consacră o răspundere obiectivă a statului, care intră în joc atunci când s-a stabilit că în circumstanțele unui caz dat, statul nu și-a îndeplinit obligația de a menține ordinea și securitatea publică sau de a proteja viața și bunurile persoanelor, și asta fără a fi necesar să se stabilească existența unei culpe delictuale imputabile administrației. Sub acest regim, administrația poate deci fi obligată să desagubeasă pe oricine este victimă unei daune rezultând din acte comise de persoane neidentificate.

Pe terenul codului obligațiilor, persoanele lezate din fapt de un act ilicit sau delictual pot introduce o acțiune de reparare pentru daunele atât materiale (articolele 41–46) cât și morale (art. 47). În materie, un tribunal civil poate stabili cu privire la o plângere chiar și în absența urmăririlor penale și, de altfel, nu este legat nici de considerații nici de hotărârea unei instanțe penale care recunoaște nevinovăția unei persoane acuzate, dacă o asemenea hotărâre se bazează pe insuficiența dovezilor pentru a stabili răspunderea penală a inculpatului (art. 53). Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței Curții de Casație, atunci când o instanță penală ajunge la concluzia că « actul reprșat nu a fost comis de acuzat » sau că « niciun act delictual nu a avut loc », judecătorul civil este legat de asemenea concluzii, ca « fapt stabilit ».

PLÂNGERI

Tot pe terenul articolului 3, reclamantul se plânge de altfel și de o violare a articolului 13 și reproșează că nicio autoritate judiciară nu s-a angajat să verifice acuzațiile de abuzuri pe care el le-a formulat în fața autorităților judiciare.

ÎN DREPT

I.

PRIVIND ABUZUL DREPTULUI DE RECURS INDIVIDUAL

Guvernul observă că această prezentă cerere face parte dintr-un grup de 18 cereri, toate introduse de persoane « bine cunoscute între ele » și implicate în activități ale organizației teroriste, PKK. Asta ar explica anumite asemănări tulburătoare între aceste cereri, introduse în urma faptelor orientate și ghidate de PKK. Potrivit Guvernului, acestea ar lipsi de autenticitate și acuzațiile care sunt formulate ar fi concepute în modul de a înșela Comisia, și acum, Curtea.

Potrivit Curții, aceste argumente se analizează ca o excepție preliminară tirada de abuzul dreptului de recurs individual în sensul articolului 35 § 3 din Convenție. Faptul aceasta, ea nu observă nici un element determinant arătând că sesizarea Comisiei, la perioada relevantă, ar fi rezultat dintr-un asemenea abuz.

În consecință, ea respinge această excepție preliminară a Guvernului.

II.

PRIVIND ADMISIBILITATEA ȘI FONDUL PLÂNGERILOR

A.

Articolele 3 și 13 din Convenție

1.

Argumentele părților în litigiu

Guvernul ridică mai întâi o excepție preliminară tirada de neepuizare a căilor de atac interne, articulată în trei ramuri.

În primul rând, se referă la faptul că reclamantul nu s-a plâns vreodată la procuratura competentă pentru a obține o investigație oficială, nici nu a formulat vreo plângere privind acuzațiile sale de abuzuri atunci când a compărut în fața procurorului lângă curtea de securitate a statului și apoi în fața judecătorului asasor al acestei instanțe. Cu toate acestea, Guvernul estimează că calea penală nu ar trebui să fie considerată ca singura susceptibilă de a corecta greșelile unei victime. Potrivit lui, depunerea unei plângeri poate să nu fie recursul cel mai apropiat în cazuri de acest tip, datorită în special accentului pus pe drepturile inculpatului în comparație cu cele ale plângatorului și, în această privință, nu se poate cere statului « să sacrifice interesele inculpatului pentru a da satisfacție plângatorului ». Potrivit Guvernului, reclamantul ar fi trebuit deci să angajeze procedurile civile ordinare și/sau administrative care ar confera reclamanților repararea pe care o pot legitim aștepta.

În această privință, el citează mai întâi calea de atac administrativă, a cărei exercitare se bazează pe articolele 125 și 129 ale Constituției, și susține că justiția administrativă turcă « constituie o cale cu atât mai indicată » în cazuri cum ar fi cel de fapt. Pentru a susține acest argument, el supune un raport intitulat « Administrația, cetățenii și răspunderea reparării » precum și exemple de hotărâri date de instanțele administrative unde reparare a fost acordată în cazuri de deces datorat torturilor infligite în timpul reținerii la secție de membri ai forțelor de securitate. Acestea sunt hotărârile din 30 martie 1983 (nr. 1983/665), 1 iunie 1983 (nr. 1983/1357), 12 februarie 1986 (nr. 1986/253), 28 decembrie 1988 (nr. 1988/1677) și 25 iunie 1992 (nr. 1992/335).

De altfel, Guvernul susține că reclamantul ar fi putut angaja cu succes o acțiune de daunelor și prejudicii, în aplicarea dispozițiilor relevante ale codului obligațiilor. Din nou, el trimite la o serie de decizii, inclusiv o hotărâre din 17 octombrie 1986 dată de Curtea de Casație într-o cauză privind o cerere de daunelor și prejudicii pentru tortură, unde înalta instanță turcă estimase că infracțiunile comise de membri ai forțelor de securitate se reglementează prin codul obligațiilor și că, potrivit articolului 53 al acestui cod, faptul că inculpatul a fost achitat pentru insuficiență de dovezi nu lega instanța civilă și că trebuia, în cazul de fapt, să se țină seama de circumstanța că « reclamantul identificase pe unul din polițiști » pe care-l acuza de a l-a torturat.

Pe fond, Guvernul subliniază faptul că reclamantul nu a prezentat nici o dovadă pentru a susține plângerea conform căreia ar fi fost subiectul abuzurilor în timpul reținerii la secție. Concluzionează că, în aceste condiții, această parte a cererii ar trebui să fie declarată inadmisibilă pentru defect de temei.

Pe de cealaltă parte, reclamantul răspunde că trebuie să fie considerat ca având satisfăcut regula epuizării căilor de atac, deoarece a exercitat calea penală, care ar fi singura adecvată pentru a compensa violarea de care ar fi victim. El expune că a avertizat procurorul și judecătorul asasor al Curții de securitate a statului, de faptul că declarațiile sale la poliție fusese semnate « cu ochii legați » și că, mai important, el a denunțat în mod explicit în fața judecătorilor de fond « presiunile », utilizarea « forței » și « bătaia » căreia i s-au supus pentru a extorca confesiuni. Or, nimeni nu ar fi ținut cont de acestea acuzații, deoarece în Turcia mecanismul urmăririlor penale ar fi ineficient din cauza omisiunii procurorilor de a investiga faptele aduse la cunoștință. Privind alte căi civile sau administrative, reclamantul susține că acestea nu reprezentau, în realitate, decât un interes relativ și se consideră – de altfel – dispensat de a le exercita, convins că în absența unei investigații penale efective, nicio acțiune în daunelor și prejudicii nu ar putea prospera.

Privind fondul, reclamantul susține că tortura în închisori ar corespunde în Turcia unei practici administrative și precizează că dacă a eșuat în susținerea acuzațiilor sale cu dovezi concrete, cum ar fi un raport medical, aceasta nu este decât din cauza autorităților naționale care nu i-ar fi dat vreodată ocazia să se faceexaminat de un doctor.

2.

Aprecierea Curții

Ținând seama de argumentele Guvernului privind epuizarea căilor de atac interne, este important pentru Curtă să-și reafirme poziția în materie: pentru a se plânge de tratamentul suferit în timpul reținerii la secție, calea penală constituie un recurs adecvat și suficient în scopul articolului 35 § 1 al Convenției (a se vedea, de exemplu, Erdoğan c. Turcia (decizie), nr. 28492/95, 21.9.1999, Gelgeç și Özdemir c. Turcia (decizie), nr. 27700/95, 27.4.2000, nepublicate). Aceasta fiind spusă, Curtea estimează că nu ar trebui să examineze mai departe chestiunea dacă în cazul de fapt s-a epuizat căile de atac interne în sensul articolului 35 § 1 din Convenție, deoarece consideră că în orice caz această parte a cererii nu poate fi reținută, din motivele care urmează.

În cazul de fapt, seviciile pe care reclamantul le denunță în fața Curții constau în lovituri de pumn și bâtă, « falaka », zdrobire a testiculelor, « spânzurări », administrare de electrosocuri, spânzurări prin cât și insulte și amenințări.

În această privință, Curtea estimează mai întâi că nu se poate atașa caracterul definitiv de dovadă la evaluarea generală a reclamantului privind existența unei practici administrative de tortură în Turcia, aceasta nefiind bazată pe fapte concrete și relevante pentru prezenta cauză (a se vedea, mutatis mutandis, Labita c. Italia [Marea Cameră], nr. 26772/95, § 125, CEDO 2000-...). De altfel, ea observă că, așa cum Guvernul subliniază, reclamantul nu a prezentat în fața Curții nici un element material sau nici o primă dovadă, nici nu a furnizat explicații detaliateși convingătoare în susținerea acuzațiilor sale de abuzuri.

Cu certitudine, Curtea recunoaște că poate fi dificil pentru un individ să obțină dovezi privind abuzurile infligite în timpul reținerii la secție. De asemenea, recunoaște că pot exista cazuri în care dificultatea pentru reclamant de a produce dovezi rezultă cel puțin parțial din omisiunea autorităților de a reacționa în mod efectiv la plângerile formulate la perioada relevantă (a se vedea, mutatis mutandis, Caloc c. Franța, nr. 33951/96, § 91, 20.7.2000, nepublicată, İlhan c. Turcia [Marea Cameră], nr. 22277/93, § 90, CEDO 2000-... și Labita precitată, ibidem).

În această privință, Curtea observă că, dacă reclamantul a susținut că autoritățile naționale nu i-au dat posibilitatea de a obține un raport medical pentru a-și susține acuzațiile, el cu toate acestea nu a sugerat că i s-ar fi refuzat vreodată autorizația de a vedea un doctor. Nu rezultă de altfel din dosar că reclamantul să fi căutat în vreun moment al detenției sale să vadă un doctor, în timp ce unele din seviciile de care ar fi victim sunt – trebuie subliniat – de o natură atât de gravă încât s-ar putea aștepta ca urmele să poată fi detectate chiar și mult timp după fapte. Curtea este pregătită să recunoască că în cursul reținerii sale la secție, reclamantul ar fi putut fi într-o situație susceptibilă de a-i inspira un sentiment de vulnerabilitate, neputință și aprehensiune în fața reprezentanților statului (a se vedea, İlhan precitată, § 63 și hotărârea Aksoy c. Turcia din 18 decembrie 1996, Culegere 1996-VI, p. 2277, § 56), dar ea nu poate admite, a priori și în absența explicații pertinente, că situația rămâne aceeași în fazele următoare reținerii la secție a reclamantului.

Or Curtea constată că în fața procurorului și judecătorului asasor al curții de securitate a statului care au ascultat reclamantul la sfârșitul reținerii sale la secție, la 18 februarie 1994, acesta pare s-a mulțumit cu renunțarea declarațiilor la poliție, indicând că le-a semnat « cu ochii legați », dar asta fără a invoca chiar formele de sevicii pe care le enumera în fața Curții. Presupunând că procesele-verbale de interogare drese de acești magistrați nu reflectă, din orice motiv, conținutul exact al afirmațiilor reclamantului, Curtea cu toate acestea nu înțelege în ce fel, în fața judecătorilor de fond, reclamantul și/sau consilul lui ar fi fost împiedicați să se exprime în libertate, oral sau în scris, cu privire la ceea ce d-l Kaplan susținea că a fost victimă.

În aceste condiții, Curtea estimează că acuzațiile de abuzuri, de care a fost sesizată, nu pot fi considerate ca având fost suficient aduse la cunoștință autorităților judiciare și că, prin urmare, reclamantul nu putea legitim să se aștepte la investigații aprofundate fără ca el însuși sau avocatul lui să furnizeze autorităților competente o bază mai solidă cu privire la plângerile lor (a se vedea, de exemplu, Ș.T. c. Turcia (decizie), nr. 28310/95, 9.11.1999, nepublicată – compara, hotărârile İlhan și Aksoy precitate, ibidem).

Prin urmare, nu se poate reproșa autorităților judiciare că au eșuat în respectarea datoriei de a duce o « investigație efectivă », pe care o impune art. 13 din Convenție, deoarece ar fi trebuit să se supună acestei obligații doar dacă acuzațiile reclamantului ar fi putut fi considerate « apărabile », ceea ce nu este cazul în fapt de caz (a se vedea, printre altele, Salman c. Franța [Marea Cameră], nr. 21986, § 121, CEDO 2000-..., İlhan precitată, § 97, Çakıcı c. Turcia [Marea Cameră], nr. 23657/94, § 113, CEDO 1999-IV, și Aksoy precitată, p. 2287, § 98).

Pe scurt, Curtea observă că nu dispune de nici un element susceptibil de a genera o suspiciune rezonabilă că polițiști ar fi infligit reclamantului seviciile de care se plânge și/sau permițând punerea în discuție a modului în care autoritățile judiciare naționale au acționat în cazul de fapt (a se vedea, printre altele, Yılmaz c. Turcia (decizie), nr. 50743/99, 30.5.2000, Fidan c. Turcia (decizie), nr. 24209/94, 29.2.2000, Uykur c. Turcia (decizie), nr. 24599/95, 9.11.1999, nepublicate, și Ș.T. precitată – a se vedea de asemenea, mutatis mutandis, hotărârea Klaas c. Germania din 22 septembrie 1993, seria A nr. 269, p. 17, §§ 29-30).

În concluzie și presupunând chiar că reclamantul ar fi epuizat calea penală care i era deschisă în dreptul turc, Curtea consideră că această parte a cererii este în mod clar neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

B.

art. 5 § 3 din Convenție

1.

Argumentele părților în litigiu

Guvernul excipeaza, de asemenea aici, de neepuizare a căilor de atac interne. Potrivit lui, ar fi fost posibil reclamantului să exercite calea de reparare deschisă de legea nr. 466, recurs al cărui exercitare ar beneficia pe oricine neregulat arestat sau deținut. Pentru a susține teza sa, Guvernul trimite la concluziile Comisiei în cauza M.R. Erdoğan c. Turcia (nr. 25160/94 (decizie), 7.9.1995, D.R. 82-A, pp. 126-128).

Privind substanța plângerii și cu titlu subsididar, Guvernul susține regularitatea reținerii la secție impuse în cazul de fapt, a cărui durată nu a depășit limitele prevăzute de lege. De altfel, el atrage atenția asupra dificultăților și specificitățile investigațiilor privind infracțiuni teroriste, cum ar fi aceea reprșată reclamantului acuzat de a aparține PKK. Or, « din virulența metodelor adesea crude și inumane utilizate, din amploarea la scara Turciei și chiar în mai multe țări din Europa și Orientul Mijlociu », ar fi evident că « lupta împotriva unei organizații teroriste de asemenea amploare nu poate fi măsurată în comparație cu alte organizații teroriste care acționează în alte țări membre ale Consiliului Europei » și, privind protecția integrității teritoriale a Turciei, este precis nevoia imperioasă de securitate care ar motiva durări de reținere la secție mai lungi decât acelea prevăzute în dreptul comun.

Reclamantul nu se pronunță pe chestiunea epuizării căilor de atac interne. El susține în schimb că nimic nu poate justifica o reținere la secție de 9 zile, la adăpostul oricărui control judiciare, în care individul rămâne complet la mila polițiștilor. Potrivit reclamantului, o măsură asemănătoare ar depăși restricțiile permise de primul paragraf al articolului 5, precum și în împotriva scopului de salvgardare care impregneaza această dispoziție.

2.

Aprecierea Curții

Curtea constată de la început că reclamantul se plânge de durata excesivă a reținerii sale la secție și nu de o absență a căilor de drept cu scopul obținerii unei despăgubiri pentru detenție. Plângerea lui se referă deci la art. 5 § 3, în timp ce calea de atac invocată în cazul de fapt nu poate ține decât de art. 5 § 5 (a se vedea, printre altele, hotărârea Demir și alții c. Turcia din 23 septembrie 1998, Culegere 1998-VI, pp. 2652-2653, § 36-37, Özkur și Göksungur (decizie), nr. 37088/97, 7.12.1999, nepublicată). Aceasta nu este deci pertinentă în cazul de fapt. La fel se intâmplă cu concluziile Comisiei din cererea nr. 25160/94, la care Guvernul se referă: în această cauză, autoritățile judiciare recunoșteau că deprivarea de libertate infligită d-lui Erdoğdu era nejustificată, în timp ce în prezenta cauză Guvernul susține opusul.

Prin urmare, excepția preliminară în cauză nu poate fi reținută.

Privind fondul acestei plângeri, Curtea observă că în cazul de fapt data arestării reclamantului este controversată. Potrivit lui, ea ar fi avut loc la 10 februarie 1994 și potrivit Guvernului, în ziua următoare. Nicio parte nu contestând că reținerea la secție în cauză s-a încheiat la 18 februarie, aceasta a durat deci cel puțin 8 zile. Ținând seama de această circumstanță și de argumentele părților în litigiu, Curtea estimează că plângerea în cauză ridică chestiuni de fapt și drept care nu pot fi rezolvate la acest stadiu al procedurii și nu poate deci fi respinsă ca fiind evident neîntemeiată în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

În concluzie, Curtea, neobservând nici un alt motiv de inadmisibilitate stabilit la art. 35 din Convenție, declară admisibilă plângerea reclamantului tirada de art. 5 § 3 privind durata reținerii la secție care i-a fost impusă.

C.

Articolele 5 § 3 și 14 din Convenție

În această privință, reclamantul denunță distincția pe care legislația penală turcă – în vigoare la perioada relevantă – o efectua privind modalitățile reținerii la secție a persoanelor suspectate, în funcție de faptul dacă delictul reprșat cade sau nu sub competența curților de securitate a statului, și susține că o asemenea distincție constituie un tratament discriminator bazat pe considerații de stat privind « delictele politice ».

Privind Guvernul, de asemenea, el susține specificitățile luptei împotriva terorismului. Acestea ar justifica pe deplin necesitatea dispozițiilor excepționale pentru ca autoritățile să fie în măsură să trateze infracțiunile teroriste diferit de altele, cu scopul de a avertiza pericolul pe care-l reprezintă pentru societate.

Curtea nu estimează că ar trebui să se aplece asupra fiecărui din aceste argumente. A fost deja sesizată de plângeri similare pe care nu le-a reținut, concluționând la absența oricărui element de natură să o conducă să constate o « discriminare » contrară Convenției (a se vedea, de exemplu, și Özkur și Göksungur precitată). În prezenta cauză, de asemenea, distincția litigioasă, rezultând din lege, nu se aplica unor grupuri diferite de persoane ci unor tipuri diferite de infracțiuni, în funcție de gravitatea pe care legiuitorul o recunoștea.

Curtea estimează deci că această parte a cererii trebuie declarată inadmisibilă pentru defect evident de temei, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție.

D.

Articolele 6 și 14 din Convenție

În cererea sa, invocând articolele 6 §§ 1 și 3 c) din Convenție, reclamantul susținea, de asemenea, că nu beneficiază de un proces echitabil în fața curții de securitate a statului din Istanbul, pe motiv că fusese privat de acces la avocat atât în timpul reținerii sale la secție, cât și atunci când fusese ascultat de procuror și judecătorul asasor. El spunea de asemenea că fusese, din cauza aplicării legii nr. 3842, victimă a unei discriminări contrare articolului 14 privind exercitarea drepturilor sale de apărare.

Guvernul, în observațiile sale, răspunde în special că reclamantul nu a epuizat căile de atac interne, din lipsă de ridicare a acestei plângeri în fața instanțelor naționale în baza fostului articol 136 al CPP.

Curtea a avut deja ocazia să cunoască cauze ridicând plângeri similare, și a subliniat că modalitățile de aplicare a articolului 6 § 3 c) în cursul investigației depind de particularitățile procedurii și circumstanțele cauzei de fapt: pentru a ști dacă rezultatul dorit de art. 6 – un proces echitabil – a fost atins, trebuie luate în considerare ansamblul procedurilor desfășurate în cauza considerată (a se vedea, în ultima, Dikme c. Turcia, nr. 20869/92, §§ 108-109, CEDO 2000-...).

În cazul de fapt, trebuie să se amintească că la data introducerii cererii, procedura reclamantului era în curs. Or, în prezent, Curtea nu este încă în posesia elementelor suficiente pentru a proceda la o examinare globală a procesului în cauză, consilul reclamantului având omis să răspundă scrisorilor de avertizare ale grefierii Curții, care i-au fost adresate pentru a-i atrage atenția asupra preciziilor lipsă și obstacolelor eventuale de admisibilitate privind această parte a cererii.

În aceste circumstanțe, Curtea estimează că aceste plângeri, care rămân neîntemeiate, trebuie declarate inadmisibile, în aplicarea articolului 35 § 3 din Convenție.

Din aceste motive, Curtea, cu unanimitate,

RESPINGE

excepția preliminară a Guvernului tirada, în esență, de abuzul dreptului de recurs individual, în sensul articolului 35 § 3 din Convenție;

DECLARĂ INADMISIBILE

plângerile reclamantului tirada de articolele 3 și 13 din Convenție privind acuzațiile de abuzuri și absența unei investigații oficiale efective la acest subiect, de art. 14, combinat cu art. 5 § 3 privind tratamentul discriminator rezultând din aplicarea legii nr. 3842 și de art. 6 §§ 1 și 3 c), luate izolat și/sau în conexiune cu art. 14, relativă la presupuse entrave discriminatoare în exercitarea drepturilor de apărare;

DECLARĂ ADMISIBILĂ

, cu toate drepturile de fond rezervate, plângerea conform căreia reclamantul nu ar fi fost imediat condus în fața unui magistrat după arestare (art. 5 § 3 din Convenție).

Michael O'Boyle

Elisabeth Palm

Grefier

Președintă

PREMIÈRE SECTION

DÉCISION

SUR LA RECEVABILITÉ

de la requête n° 24932/94

présentée par Mehmet Faruk KAPLAN

contre Turquie

La Cour européenne des Droits de l’Homme (première section), siégeant le

19

septembre 2000 en une chambre composée de

M

me

E. Palm,

présidente

,

M

me

W. Thomassen,

M.

Gaukur Jörundsson,

M.

C. Bîrsan,

M.

J. Casadevall,

M.

R. Maruste,

juges

,

M.

F. Gölcüklü,

juge ad hoc

,

et de

M.

M. O’Boyle,

greffier de section

,

Vu la requête susmentionnée introduite devant la Commission européenne des Droits de l’Homme le 12 août 1994 et enregistrée le 19 août 1994,

Vu l’article 5 § 2 du Protocole n° 11 à la Convention, qui a transféré à la Cour la compétence pour examiner la requête,

Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par le requérant,

Après en avoir délibéré, rend la décision suivante

:

EN FAIT

Le requérant, M.F. Kaplan, est un ressortissant turc, né le 1950. A l’époque des faits, il était ouvrier et résidait à Istanbul.

Dans la procédure devant la Cour, il est représenté par M

e

Talat Tepe, avocat au barreau d’Istanbul.

A.

Circonstances particulières de l’affaire

Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties au litige, peuvent se résumer comme suit.

1.

L’arrestation et la garde à vue

Le requérant affirme avoir été arrêté le 10 février 1994, vers 2 heures du matin, en même temps que six membres de sa famille (N.

Kaplan, F. Kaplan, N. Öztaș, R. Polat, N. Polat et N. Koçak), une personne de son village (S. Karatoprak) et son voisin Y. Kaya. Or, d’après le Gouvernement ainsi que le procès verbal d’arrestation établi le 11 février 1994 par des policiers de la Section anti-terrorisme de la Direction de sûreté d’Istanbul («

la Section

»), l’intéressé aurait été appréhendé – semble-t-il seul – à cette dernière date, suite à une perquisition effectuée à son domicile dans le cadre d’une enquête menée contre l’organisation illégale, PKK.

Soupçonné d’être mêlé aux activités de cette organisation, le requérant fut placé en garde à vue dans les locaux de la Section. Le 15 février 1994, il fut interrogé par la police. D’après le procès verbal établi en conséquence, celui-ci passa aux aveux et admit avoir hébergé chez lui des membres du PKK.

Le 18 février 1994, le requérant fut entendu par le procureur de la République près la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul

(«

le procureur

» – «

la cour de sûreté de l’Etat

»), devant lequel il contesta les accusations portées contre lui. Lorsque le procureur lui donna lecture de sa déclaration à la police, il rétorqua

: «

Je renie cette déposition

; c’est les policiers qui l’ont rédigée et ils me l’ont fait signer, alors que j’avais les yeux bandés

».

Le même jour, le requérant fut traduit devant le juge assesseur de la cour de sûreté de l'État. Il réitéra, sans plus, les dires qu’il avait faits au procureur. Ledit juge ordonna le placement en détention provisoire du requérant.

2.

L’action publique

Le 2 mars 1994, le procureur soumit à la cour de sûreté de l’Etat un acte d’accusation contre 8 prévenus, dont M. Kaplan. Reprochant à celui-ci d’avoir prêté assistance au PKK, le procureur requérait l’application des articles 169 du code pénal et 5 de la loi n° 3713 sur la lutte contre le terrorisme.

Lorsqu’il comparut pour la première fois devant les juges du fond, le requérant plaida non coupable. Alléguant «

avoir été l’objet de pressions

» lors de sa garde à vue, il soutint notamment avoir dû signer la déposition en cause, les policiers l’y ayant contraint «

par la force et le tabassage

».

La Cour ne dispose d’aucune autre information sur cette procédure qui semble être encore pendante. Cependant, le requérant bénéficie de la libération provisoire depuis le 30

décembre

1995.

B.

Droit et pratique internes pertinents

1.

Les

modalités des gardes à vue

Aux termes de l’article 9 a) de la loi n° 2845 sur la procédure devant les cours de sûreté de l’Etat, les infractions visées aux articles 125, 168 et 169 du code pénal et celles réprimées par la loi n° 3713 du 12 avril 1991 sur la lutte contre le terrorisme relèvent de la compétence exclusive de ces juridictions. A

l’époque des faits, l’article 16 de la loi n° 2845 prévoyait quant à ce type d’infractions que toute personne arrêtée devait être traduite devant un juge au plus tard dans les 48 heures ou, en cas de délit collectif commis en dehors de la région soumise à l’état d’urgence, dans les 15 jours, ce sans compter le temps nécessaire pour amener le détenu devant ledit juge.

2.

La poursuite des actes de mauvais traitements

Le code pénal turc érige en infraction le fait pour un agent public de soumettre un individu à la torture ou à des mauvais traitements (articles 243 pour la torture et 245 pour les mauvais traitements). Les obligations incombant aux autorités quant à la conduite d’une enquête préliminaire au sujet des faits et omissions susceptibles de constituer pareilles infractions que l’on porte à leur connaissance sont régies par les articles 151 à 153 du code de procédure pénale («

CPP

»). Les infractions peuvent être dénoncées non seulement aux parquets ou aux forces de sécurité mais également aux autorités administratives locales. Les plaintes peuvent être déposées par écrit ou oralement. Dans ce dernier cas, l’autorité est tenue d’en dresser procès-verbal (article

151).

En vertu de l’article 235 du code pénal, tout agent public qui omet de dénoncer à la police ou au parquet une infraction dont il a eu connaissance dans l’exercice de ses fonctions est passible d’une peine d’emprisonnement. Le procureur qui, de quelque manière que ce soit, est avisé d’une situation permettant de soupçonner qu’une infraction a été commise est obligé d’instruire les faits afin de décider s’il y a lieu ou non d’engager des poursuites (article 153 du CPP).

3.

Les recours civils et administratifs ouverts en droit turc

a.

s’agissant des gardes à vues

L’article 1 de la loi n° 466 sur l’octroi d’indemnités aux personnes arrêtées ou détenues prévoit

:

«

Seront compensés par l’Etat les dommages subis par toute personne

:

1.

arrêtée ou placée en détention dans des conditions et circonstances non conformes à la Constitution et aux lois

;

(…)

3.

qui n’aura pas été traduite devant le juge après avoir été arrêtée ou placée en détention dans le délai légal

; (…)

6.

qui, après avoir été arrêtée ou mise en détention conformément à la loi, aura bénéficié d’un non-lieu (...), d’un acquittement ou d’un jugement la dispensant d’une peine

; (...)

»

b.

s’agissant de mauvais traitements

D’après l’article 125 §§ 1 et 7 de la Constitution :

« Tout acte ou décision de l’administration est susceptible d’un contrôle juridictionnel. (...)

L’administration est tenue de réparer tout dommage résultant de ses actes et mesures. »

Cette disposition consacre une responsabilité objective de l’Etat, laquelle entre en jeu quand il a été établi que dans les circonstances d’un cas donné, l’Etat a manqué à son obligation de maintenir l’ordre et la sûreté publics ou de protéger la vie et les biens des personnes, et cela sans qu’il faille établir l’existence d’une faute délictuelle imputable à l’administration. Sous ce régime, l’administration peut donc se voir tenue d’indemniser quiconque est victime d’un préjudice résultant d’actes commis par des personnes non identifiées.

Sur le terrain du code des obligations, les personnes lésées du fait d’un acte illicite ou délictuel peuvent introduire une action en réparation pour le préjudice tant matériel (articles

41–46) que moral (article 47). En la matière, un tribunal civil peut statuer sur un grief même en l’absence de poursuites pénales et, au demeurant, il n’est lié ni par les considérations ni par le jugement d’une juridiction répressive reconnaissant l’innocence d’une personne accusée, si pareil jugement se fonde sur l’insuffisance des preuves pour établir la responsabilité pénale du prévenu (article

53). Cependant, d’après la jurisprudence de la Cour de cassation, lorsqu’une juridiction pénale arrive à la conclusion que «

l’acte reproché

n’a pas été commis par l’accusé »

ou qu’«

aucun acte délictueux n’a eu lieu

», le juge civil est lié par de telles conclusions, en tant que «

fait

établi ».

GRIEFS

1.

Le requérant allègue avoir subi de la main des policiers responsables de sa garde à vue des traitements contraires à l’article 3 de la Convention

: il aurait été battu à coups de poings et de matraque, bâtonné sur les plantes des pieds – à la manière dite «

falaka

» –, on lui aurait tordu les testicules, infligé des «

pendaisons

» et des électrochocs, en l’arrosant d’eau

; à trois reprises, on aurait tenté de le pendre avec une corde autour du cou

; aussi, il aurait été insulté et menacé de mort ainsi que de tortures.

Toujours sur le terrain de l’article 3, le requérant se plaint en outre d’une violation de l’article 13 et fait grief de ce qu’aucune autorité judiciaire ne se serait employée à vérifier les allégations de mauvais traitements qu’il avait formulées devant les autorités judiciaires.

2.

Par ailleurs, le requérant fait grief de la durée excessive de sa garde à vue et dénonce une violation de l’article 5 § 3 de la Convention.

3.

Toujours sur le terrain de l’article 5 § 3 de la Convention, il se plaint aussi d’avoir été victime d’un traitement discriminatoire en violation de l’article 14.

4.

Le requérant allègue enfin n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable devant la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul et, sur ce point, il invoque l’article 6

§§

1 et 3 c) de la Convention, pris isolément ou en connexion avec l’article 14.

EN DROIT

I.

SUR l’abus du droit de recours individuel

Le Gouvernement fait remarquer que cette présente requête fait partie d’un groupe de 18 requêtes, toutes introduites par des personnes «

se connaissant bien entre elles

» et mêlées dans les activités de l’organisation terroriste, PKK. Ce qui expliquerait certaines similarités troublantes entre lesdites requêtes, introduites à la suite de faits orientés et guidés par le PKK. D’après le Gouvernement celles-ci manqueraient d’authenticité et les allégations qui y sont formulées seraient conçues de manière à fourvoyer la Commission, et maintenant, la Cour.

De l’avis de la Cour, ces arguments s’analysent en une exception préliminaire tirée de l’abus du droit de recours individuel au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Cela étant, elle ne décèle aucun élément déterminant montrant que la saisine de la Commission, à l’époque pertinente, ait procédé d’un tel abus.

En conséquence, elle rejette cette exception préliminaire du Gouvernement.

II.

SUR la recevabilité et le bien-fondé des griefs

A.

Les articles 3 et 13 de la Convention

1.

Les arguments des parties au litige

Le Gouvernement soulève d’abord une exception préliminaire tirée du non-épuisement des voies de recours internes,

articulée en trois branches.

En premier lieu, il se réfère au fait que le requérant ne s’est jamais plaint auprès du parquet compétent pour obtenir une enquête officielle ni formulé la moindre doléance quant à ses allégations de mauvais traitements lorsqu’il comparut devant le procureur près la cour de sûreté de l’Etat puis devant le juge assesseur de cette juridiction. Néanmoins, le Gouvernement estime que la voie pénale ne devrait pas être considérée comme la seule susceptible de redresser les torts d’une victime. D’après lui, le dépôt d’une plainte n’est peut être pas le recours le plus approprié dans des affaires de ce type en raison notamment de l’accent placé sur les droits de l’accusé par rapport à ceux du plaignant et, à cet égard, on ne saurait exiger de l’Etat «

de sacrifier les intérêts de l’accusé pour donner satisfaction au plaignant

». De l’avis du Gouvernement, le requérant aurait dû donc engager les procédures ordinaires civiles et/ou administratives qui conféreraient aux demandeurs la réparation à laquelle ils peuvent légitimement s’attendre.

A cet égard, il cite d’abord la voie de recours administratif, dont l’exercice se fonde sur les articles 125 et 129 de la Constitution, et soutient que la justice administrative turque «

constitue une voie tout particulièrement indiquée

» dans les cas tel que celui d’espèce. A l’appui de cet argument, il soumet un rapport intitulé «

L’administration, les citoyens et la responsabilité de réparation

» ainsi que des exemples d’arrêts rendus par les juridictions administratives où réparation a été accordée dans des cas de décès dû à des tortures infligées pendant une garde à vue par des membres des forces de sécurité. Il s’agit des arrêts des 30

mars 1983 (n° 1983/665), 1

er

juin 1983 (n° 1983/1357), 12

février 1986 (n° 1986/253), 28

décembre 1988 (n° 1988/1677) et du 25 juin 1992 (n°

1992/335).

En outre, le Gouvernement affirme que le requérant aurait pu intenter avec succès une action en dommages et intérêts, en application des dispositions pertinentes du code des obligations. Là encore, il renvoie à une série de décisions, dont un arrêt du 17

octobre 1986 rendu par la Cour de cassation dans une affaire concernant une demande de dommages-intérêts pour torture, où la haute juridiction turque estima que les infractions commises par les membres des forces de sécurité étaient régies par le code des obligations et que, en vertu de l’article 53 dudit code, le fait que l’accusé ait été acquitté pour insuffisance de preuves ne liait pas la juridiction civile et qu’il fallait, en l’occurrence, tenir compte de la circonstance que «

le demandeur avait identifié l’un des policiers

» qu’il accusait de l’avoir torturé.

Sur le fond, le Gouvernement met en exergue le fait que le requérant n’a produit aucune preuve pour appuyer son grief selon lequel il aurait été l’objet de mauvais traitements lors de sa garde à vue. Il conclut que, dans ces conditions, cette partie de la requête devrait être déclarée irrecevable pour défaut de fondement.

Pour sa part, le requérant réplique qu’il doit passer pour avoir satisfait à la règle d’épuisement des voies de recours, dès lors qu’il

a exercé la voie pénale, qui seule serait adéquate pour compenser la violation dont il aurait été victime. Il expose qu’il a avisé le procureur ainsi que le juge assesseur de la Cour de sûreté de l'État, du fait que ses déclarations à la police avaient été signées «

les yeux bandés

» et que, plus important encore, il a explicitement dénoncé devant les juges du fond les «

pressions

», l’usage de «

force

» et le «

tabassage

» que l’on lui avait fait subir afin d’extorquer des aveux. Or nul n’aurait fait cas de ces allégations, parce qu’en Turquie le mécanisme de poursuites pénales serait rendu inopérant à cause de l’omission par les procureurs d’instruire les faits portés à leur connaissance. Pour ce qui est d’autres recours civils ou administratifs, le requérant fait valoir que ceux-ci ne représentaient, en réalité, qu’un d’intérêt relatif

et s’estime – du reste – dispensé de les exercer, convaincu qu’en l’absence d’une enquête pénale effective aucune action en dommages-intérêts ne saurait prospérer.

Quant au bien-fondé, le requérant affirme que la torture dans les prisons correspondrait en Turquie à une pratique administrative et précise que s’il a été en défaut d’appuyer ses allégations par des preuves concrètes, tel qu’un rapport médical, cela n’est que du fait des autorités nationales qui ne lui auraient jamais donné l’occasion de se faire examiner par un docteur.

2.

L’appréciation de la Cour

Eu égard aux arguments du Gouvernement quant à l’épuisement des voies de recours internes, il importe pour la Cour de réaffirmer sa position

en la matière : pour se plaindre du traitement subi pendant une garde à vue,

la

voie pénale constitue un recours adéquat et suffisant aux fins de l’article 35 § 1 de la Convention (voir, par exemple,

Erdoğan c. Turquie

(déc.), n°

28492/95, 21.9.1999,

Gelgeç et Özdemir c. Turquie

(déc.), n°

27700/95, 27.4.2000, non publiées). Ceci dit, la Cour estime ne pas devoir examiner plus avant la question de savoir s’il y a eu en l’espèce épuisement des voies de recours internes au sens de l’article 35 § 1 de la Convention, car elle considère qu’en tout état de cause cette partie de la requête ne saurait être retenue, pour les motifs qui suivent.

En l’espèce, les sévices que le requérant dénonce devant la Cour consistent en coups de poings et de matraque, «

falaka

», écrasement des testicules, «

pendaisons

», administration d’électrochocs, pendaisons par le cou et en des insultes et menaces.

A ce sujet, la Cour estime d’abord que l’on ne saurait attacher un caractère de preuve déterminant à l’évaluation générale du requérant quant à l’existence d’une pratique administrative de torture en Turquie, celle-ci ne se fondant pas sur des faits concrets et pertinents pour la présente affaire (voir,

mutatis mutandis

,

Labita c. Italie

[GC], n° 26772/95,

Certes, la Cour reconnaît qu’il peut être difficile pour un individu d’obtenir des preuves quant aux mauvais traitements infligés lors d’une garde à vue. Elle reconnaît également qu’il peut y avoir des cas où la difficulté pour le requérant de produire des preuves résulte au moins en partie, de l’omission par les autorités de réagir d’une façon effective aux griefs formulés à l’époque pertinente (voir,

mutatis mutandis

,

Caloc c. France

, n° 33951/96, §

91, 20.7.2000, non publié,

İlhan c. Turquie

[GC], n°

22277/93, § 90, CEDH 2000-...

et

Labita

précité,

ibidem

).

A cet égard, la Cour relève que, si le requérant a fait valoir que les autorités nationales ne lui ont pas donné la possibilité d’obtenir un rapport médical pour appuyer ses allégations, il n’a cependant pas suggéré qu’on lui ait jamais refusé l’autorisation de voir un médecin. Il ne ressort d’ailleurs pas du dossier que le requérant ait, à une quelconque phase de sa détention, cherché à voir un médecin, alors que certains des sévices dont il aurait été victime sont – il faut le souligner – de nature si graves que l’on pourrait s’attendre à ce que des séquelles pussent être décelées même longtemps après les faits. La Cour est prête à reconnaître qu’au cours de sa garde à vue, le requérant eut pu se trouver dans une situation susceptible de «

lui inspirer un sentiment de vulnérabilité, d’impuissance et d’appréhension face aux représentants de l'État

» (voir,

İlhan

précité, § 63 et l’arrêt Aksoy c.

Turquie du 18 décembre 1996,

Recueil des arrêts et décisions

1996-VI, p.

2277, § 56), mais elle ne saurait admettre,

a priori

et en l’absence d’explications pertinentes, que la situation soit demeurée la même lors des phases suivant la détention au secret du requérant.

Or la Cour constate que devant le procureur et le juge assesseur de la cour de sûreté de l'État qui avaient ouï le requérant à la fin de sa garde à vue, en date du 18 février 1994, ce dernier semble s’être contenté de renier ses déclarations à la police, en indiquant les avoir signé «

les yeux bandés

», mais ce sans même invoquer les formes de sévices qu’il a énuméré devant la Cour. A supposer que les procès-verbaux d’interrogation dressés par lesdits magistrats ne reflètent pas, pour une raison ou une autre, le contenu exact des dires du requérant, la Cour ne comprend néanmoins pas en quoi, devant les juges du fond, le requérant et/ou son conseil, eurent été empêchés de s’exprimer librement, oralement ou par écrit, sur ce dont M. Kaplan alléguait avoir été victime.

Dans ces conditions, la Cour estime que les allégations de mauvais traitements, dont elle a été saisie, ne peuvent pas passer pour avoir été suffisamment portées à la connaissance des autorités judiciaires et que, partant, le requérant ne pouvait pas légitimement escompter que les investigations approfondies seraient menées sans que lui-même ou son avocat dussent fournir aux autorités compétentes un fondement plus solide au sujet de leur doléances (voir, par exemple,

Ș.T. c.

Turquie

(déc.), n° 28310/95, 9.11.1999, non publiée – comparer, les arrêts

İlhan

et Aksoy précités,

ibidem

).

Par conséquent, on ne peut reprocher aux autorités judiciaires d’avoir manqué au devoir de mener une «

enquête effective

», qu’impose l’article 13 de la Convention, puisqu’elles n’auraient dû se plier à cette obligation que si les allégations du requérant avaient pu passer pour «

défendables

»,

ce qui n’est pas le cas en l’espèce (voir, entre autres,

Salman

c.

France [GC], n°

21986, § 121, CEDH 2000-..,

İlhan

précité, § 97,

Çakıcı c.

Turquie

[GC], n°

23657/94, §

113, CEDH 1999-IV,

et Aksoy précité, p. 2287, § 98).

Bref, la Cour observe qu’elle ne dispose d’aucun élément susceptible d’engendrer un soupçon raisonnable que des policiers avaient infligé au requérant les sévices dont il se plaint et/ou permettant de remettre en question la manière avec laquelle les autorités judiciaires nationales ont agi en l’espèce (voir, entre autres,

Yılmaz c.

Turquie

(déc.), n°

50743/99, 30.5.2000,

Fidan c.

Turquie

(déc.), n°

24209/94, 29.2.2000,

Uykur c.Turquie

(déc.), n°

24599/95, 9.11.1999,

non publiées, et

Ș.T.

précitée – voir aussi,

mutatis mutandis

, l’arrêt Klaas c.

Allemagne du 22 septembre 1993, série A n° 269, p.

17, §§

29-30).

En conclusion et à supposer même que le requérant ait épuisé la voie pénale qui lui était ouverte en droit turc, la Cour considère que cette partie de la requête est manifestement mal fondée au sens de l’article 35

§

3 de la Convention.

B.

L’article 5 § 3 de la Convention

1.

Les arguments des parties au litige

Le Gouvernement excipe, là aussi, du non-épuisement des voies de recours internes. D’après lui, il aurait été loisible au requérant d’exercer la voie de réparation ouverte par la loi n° 466, recours dont l’exercice profiterait à quiconque irrégulièrement arrêté ou détenu. A l’appui de sa thèse, le Gouvernement renvoie aux conclusions de la Commission dans l’affaire M.R. Erdoğan c. Turquie (n° 25160/94 (déc.), 7.9.1995, D.R. 82-A, pp. 126-128).

Quant à la substance du grief et à titre subsidiaire, le Gouvernement fait valoir la régularité de la garde à vue imposée en l’espèce, dont la durée n’a pas dépassé les limites prévues par la loi. Au demeurant, il attire l’attention sur les difficultés et la spécificité des enquêtes au sujet d’infractions terroristes, telle que celle reprochée au requérant accusé d’appartenir au PKK. Or, «

à partir de la virulence des méthodes souvent cruelles et inhumaines utilisées, de l’étendue à l’échelle de la Turquie et même dans plusieurs pays de l’Europe et du Moyen-Orient

», il serait évident que «

la lutte contre une organisation terroriste de cette ampleur ne peut pas se mesurer par rapport à d’autres organisations terroristes agissant dans d’autres pays membres du Conseil de l’Europe

»

et, s’agissant de la protection de l’intégrité territoriale de la Turquie, c’est précisément le besoin impérieux de sécurité qui motiverait des durées de garde à vue plus longues que celles prévues en droit commun.

Le requérant ne se prononce pas sur la question d’épuisement des voies de recours internes. Il soutient en revanche que rien ne saurait justifier une garde à vue de 9 jours, à l’abri de tout contrôle judiciaire, durant laquelle l’individu demeure complètement à la merci des policiers. D’après le requérant, pareille mesure irait au-delà des restrictions permises par

le premier paragraphe de l’article 5 ainsi qu’à l’encontre de l’objectif de sauvegarde qui imprègne cette disposition.

2.

L’appréciation de la Cour

La Cour constate d’emblée que le requérant se plaint de la durée excessive de sa garde à

vue et non d’une absence de voies de droit en vue d’obtenir un dédommagement pour détention. Son grief relève donc de l’article 5 § 3, alors que la voie de recours invoquée en l’espèce ne saurait concerner que l’article 5 § 5 (voir, parmi d’autres, l’arrêt Demir et autres c. Turquie du 23 septembre 1998,

Recueil

1998-VI, pp. 2652-2653, § 36-37,

Özkur et Göksungur

(déc.), n° 37088/97, 7.12.1999, non publiée). Celle-ci n’est donc pas pertinent en l’espèce. Il en va de même pour les conclusions de la Commission dans la requête n°

25160/94, auxquelles le Gouvernement se réfère

: dans cette affaire, les autorités judiciaires avaient reconnu que la privation de liberté infligée à M. Erdoğdu était injustifiée, alors que dans la présente affaire le Gouvernement plaide le contraire.

Par conséquent, l’exception préliminaire dont il s’agit ne saurait être retenue.

Quant au bien-fondé de ce grief, la Cour note qu’en l’espèce la date de l’arrestation du requérant se trouve controversée. D’après celui-ci elle aurait eu lieu le 10 février 1994 et d’après le Gouvernement, le lendemain. Nul n’ayant contesté que la garde à vue en cause à pris fin le 18 février, celle-ci a donc duré au moins 8 jours. Au vu de cette circonstance et aux arguments des parties au litige, la Cour estime que la doléance dont il s’agit soulève des questions de fait et de droit ne pouvant être résolues à ce stade de la procédure et ne saurait dès lors être écartée comme étant manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.

En conclusion, la Cour, n’apercevant aucun autre motif d’irrecevabilité inscrit à l’article

35 de la Convention, déclare recevable le grief du requérant tiré de l’article 5 § 3 quant à la durée de la garde à vue qui lui a été imposée.

C.

L’article 5 § 3 et 14 de la Convention

A cet égard, le requérant dénonce la distinction que la législation pénale turque – en vigueur à l’époque pertinente –

opérait quant aux modalités de garde à vue des personnes soupçonnées, selon que le délit reproché relève ou non de la compétence des cours de sûreté de l'Etat, et soutient que pareille distinction est constitutive d’un traitement discriminatoire fondé sur des considérations étatiques en matière de «

délits politiques

».

Quant au Gouvernement, là aussi, il fait valoir les spécificités de la lutte contre le terrorisme. Celles-ci justifieraient pleinement la nécessité de dispositions exceptionnelles afin que les autorités soient à même de traiter les infractions de terrorisme différemment des autres, ce dans le but de parer au danger qu’elles représentent pour la société.

La Cour n’estime pas devoir se pencher sur chacun de ces arguments. Elle a déjà été saisie des doléances similaires qu’elle n’a pas retenues, concluant à l’absence d’un élément quelconque de nature à la conduire à constater une «

discrimination

» contraire à la Convention (voir, par exemple, et

Özkur et Göksungur

précitée). Dans la présente affaire également, la distinction litigieuse, résultant de la loi, ne s’appliquait pas à différents groupes de personnes mais à différents types d’infractions, selon la gravité que leur reconnaissait le législateur.

La Cour estime donc que cette partie de la requête doit être déclarée irrecevable pour défaut manifeste de fondement, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention.

D.

L’article 6 et 14 de la Convention

Dans sa requête, invoquant l’article 6

§§

1 et 3 c) de la Convention, le requérant alléguait également n’avoir pas bénéficié d’un procès équitable devant la cour de sûreté de l’Etat d’Istanbul, au motif qu’il avait été privé de l’accès à un avocat tant pendant sa garde à vue que lorsqu’il avait été entendu par le procureur et le juge assesseur. Il se disait également avoir été, du fait de l’application de la loi n° 3842, victime d’une discrimination contraire à l’article 14 quant à l’exercice de ses droits de défense.

Le Gouvernement, dans ses observations, rétorque notamment que le requérant n’a pas épuisé les voies de recours internes, faute d’avoir soulevé ce grief devant les instances nationales en se prévalant de l’ancien article 136 du CPP.

La Cour a déjà eu à connaître des affaires soulevant des griefs similaires, et elle a souligné que les modalités d’application de l’article 6 § 3 c) durant l’instruction dépendent des particularités de la procédure et des circonstances de l’espèce

: pour savoir si le résultat voulu par l’article 6 – un procès équitable – a été atteint, il échet de prendre en compte l’ensemble des procédures menées dans l’affaire considérée (voir, en dernier lieu,

Dikme c.

Turquie

, n°

20869/92, §§

108-109, CEDH 2000-..).

En l’espèce, il faut se rappeler qu’à la date de l’introduction de la requête, la procédure du requérant était pendante. Or, à l’heure actuelle, la Cour n’est toujours pas en possession d’éléments suffisants pour procéder à un examen global du procès mis en cause, le conseil du requérant ayant omis de répondre aux lettres d’avertissement du greffe de la Cour, qui lui avaient été adressées afin de lui attirer l’attention sur les précisions manquantes et les obstacles éventuels de recevabilité quant à cette partie de la requête.

Dans ces circonstances, la Cour estime que ces doléances, lesquelles demeurent non étayées, devront être déclarées irrecevables, en application de l’article 35 § 3 de la Convention.

Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,

REJETTE

l’exception préliminaire du Gouvernement tirée, en substance, de l’abus du droit de recours individuel, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention

;

DÉCLARE IRRECEVABLES

les griefs du requérant, tirés des articles 3 et 13 de la Convention en ce qui concerne les allégations de mauvais traitements et l’absence d’une enquête officielle effective à ce sujet, de l’article 14, combiné avec l’article 5 § 3 s’agissant du traitement discriminatoire résultant de l’application de la loi n° 3842

et, de l’article 6 §§ 1 et 3 c), pris isolément et/ou en connexion avec l’article 14

relativement à de prétendues entraves discriminatoires à l'exercice des droits de défense

;

DÉCLARE RECEVABLE

, tout moyens de fond réservés, le grief selon lequel le requérant n’aurait pas été aussitôt traduit devant un magistrat après son arrestation (article 5 § 3 de la Convention).

Michael O’Boyle

Elisabeth Palm

Greffier

Présidente