ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6284/2021

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești la data de 30 noiembrie 2018, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Integritate, Municipiul Ploiești și Spitalul de Pediatrie Ploiești, să se constate că termenul de 3 ani prevăzut de dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice a expirat, astfel încât a fost înlăturată interdicția ocupării de către reclamant a unei funcții publice, precum și obligarea pârâtei Agenția Națională de Integritate la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 121 din 5 iunie 2019 Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității acțiunii și a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Integritate, Municipiul Ploiești și Spitalul de Pediatrie Ploiești.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei la instanța de fond pentru soluționarea pe fond a cererii de chemare în judecată. În motivarea recursului, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a arătat că instanța nu a pus în discuția părților excepția tardivității depunerii întâmpinării de către pârâta Agenția Națională de Integritate și decăderea acesteia din dreptul de a mai formula excepții. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de fond a respins acțiunea ca fiind inadmisibilă, cu motivarea că reclamantul avea la îndemână o acțiune în realizarea dreptului său, fără niciun alt argument. Practic, motivarea hotărârii este una sumară, neargumentată în fapt și în drept și se rezumă la două fraze scurte care, însă, nu îndeplinesc cerințele legale impuse de legiuitor. În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanța de fond a admis, în mod nelegal, fără o motivare efectivă dar și cu încălcarea dispozițiilor legale incidente, excepția inadmisibilității acțiunii invocată de pârâta Agenția Națională de Integritate, deși aceasta fusese invocată cu depășirea termenului legal. Instanța a apreciat că acțiunea reclamantului este inadmisibilă întrucât se solicită constatarea unei situații, deși acesta avea la dispoziție o acțiune în realizarea dreptului. În opinia recurentului, acțiunea în constatare este acea acțiune în justiție prin care reclamantul solicită instanței doar să constate existența unui drept subiectiv al său față de pârât ori, după caz, inexistența unui drept subiectiv al pârâtului împotriva sa. Noul C. proc. civ. reglementează această acțiune în art. 35 care preia întocmai art. 111 din codul anterior, cu singura diferență că teza a ll-a a articolului a fost completată cu sintagma "pe orice altă cale prevăzută de lege". Astfel, potrivit art. 35 C. proc. civ., cu titlul marginal "Constatarea existenței sau inexistenței unui drept": "Cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege". În doctrină au fost identificate următoarele trăsături caracteristice ale cererii în constatare: 1) imprescriptibilitatea - art. 2502 alin. (2) pct. 2 noul C. civ. prevede că sunt imprescriptibile drepturile privitoare la acțiunea în constatarea existenței sau inexistenței unui drept; 2) caracterul subsidiar fată de acțiunea în realizare. 3) lipsa caracterului executoriu. 4) obiectul cererii în constatare vizează un drept, care trebuie să fie concret, iar nu o situație de fapt; 5) acțiunea în constatare are un caracter contencios, astfel că hotărârile judecătorești pronunțate în această materie se bucură de autoritatea lucrului judecat, efectul principal al acestor hotărâri fiind unul declarativ. Or, toate aceste cerințe sunt îndeplinite în cauză. Prin cererea de chemare s-a solicitat să se constate că termenul de 3 ani prevăzut de dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice a expirat, astfel încât a fost înlăturată interdicția ocupării de către reclamant a unei funcții publice. Din acest motiv, reclamantul a formulat o acțiune în constatare interogatorie, respectiv o acțiune prin care titularul dreptului cheamă în judecată o persoană, care ar putea eventual să-i conteste dreptul, pentru a răspunde și a lua act dacă recunoaște sau nu acel drept. Or, tocmai acesta este scopul prezentului demers judiciar. Intimata, care poate să conteste dreptul recurentului de a ocupa o funcție publică, este obligată să spună dacă îi recunoaște sau nu acest drept. Reclamantul nu are la dispoziție o acțiune în realizarea acestui drept deoarece nu s-a dispus încetarea mandatului, deși A.N.I. face presiuni în acest sens. Or, nu se poate aștepta luarea unei astfel de măsură și apoi să se acționeze, cu atât mai mult cu cât legiuitorul a reglementat și un astfel de demers judiciar, care are rolul de a preîntâmpina luarea de măsuri nelegale și prejudiciabile. De altfel, după inițierea acestui litigiu, textul de lege pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea a fost completat tocmai în sensul învederat în cererea de chemare în judecată. Prin Legea nr. Legea nr. 54/2019 pentru completarea Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, pentru modificarea și completarea Legii nr. 144/2007 privind înființarea, organizarea și funcționarea Agenției Naționale de Integritate (A.N.I.), precum și pentru modificarea și completarea altor acte normative s-a introdus art. 25 alin. (5) cu următorul conținut: "(5) Răspunderea civilă sau administrativă, disciplinară, pentru faptele care determină existența conflictului de interese sau a stării de incompatibilitate ale persoanelor aflate în exercitarea demnităților publice sau funcțiilor publice este înlăturată, nemaiputând fi angajată în condițiile depășirii termenului general de prescripție de 3 ani de la data săvârșirii lor, în conformitate cu art. 2.517 din Legea nr. 287/2009 privind C. civ., republicată, cu modificările ulterioare." Astfel, legiuitorul a înțeles să asigure o interpretare clară, neechivocă a dispozițiilor legale pe care reclamantul și-a întemeiat acțiunea, în sensul că orice sancțiune civilă, administrativă sau disciplinară se prescrie în termen de 3 ani de la data săvârșirii faptei care atrage răspunderea respectivă. În considerarea dispozițiilor art. 25 alin. (5), așa cum a fost introdus prin Legea nr. 54/2019, orice răspundere care ia naștere din acea stare de incompatibilitate s-a prescris în termen de 3 ani care se calculeză începând cu data de 30.04.2012. Astfel, răspunderea nu mai poate fi angajată după data de 30.04.2015. Din acest motiv, instanța a fost învestită să constate existența dreptului reclamantului de a ocupa în continuare funcția de manager al Spitalului de Pediatrie Ploiești și să împiedice intimata să ia măsuri abuzive și prejudiciabile. Mai mult, obiectul cererii este reprezentat de dreptul de a ocupa o funcție publică și interdicțiile acestuia, iar nu o situație de fapt, astfel că acțiunea formulată nu este inadmisibilă, soluția instanței de fond fiind nefondată, dar și nelegală sub acest aspect.

Apărările formulate de intimați Intimații-pârâți Municipiul Ploiești și Spitalul de Pediatrie Ploiești au depus întâmpinare, solicitând, în esență, admiterea recursului și casarea sentinței primei instanțe, conform aspectelor învederate de recurent. La rândul său, intimata-pârâtă Agenția Națională de Integritate a depus concluzii scrise, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu solicitarea de constatare a expirării termenului de 3 ani prevăzut de dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 și a înlăturării interdicției de a ocupa o funcție publică, precum și obligarea pârâtei Agenția Națională de Integritate la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de proces. Prima instanță a respins ca inadmisibilă acțiunea reclamantului, prin prisma dispozițiilor art. art. 35 C. proc. civ., reținând, în esență, că reclamantul a solicitat constatarea unei situații de fapt, care poate fi invocată cu ocazia soluționării acțiunii în anulare a actului administrativ de aplicare a sancțiunii disciplinare. Analizând punctual incidența cazurilor de casare invocate în cuprinsul căii de atac promovate de reclamant, Înalta Curte reține caracterul nefondat al susținerilor subsumate motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. Astfel, recurentul pretinde că instanța de fond nu a pus în discuția părților excepția tardivității depunerii întâmpinării de către pârâta Agenția Națională de Integritate și decăderea acesteia din dreptul de a mai formula excepții, însă din partea introductivă a încheierii de ședință din data de 22.05.2019 rezultă participarea reprezentanților părților la ședința de judecată și punerea în discuția contradictorie a acestora a tuturor aspectelor esențiale în soluționarea cauzei. În același timp, Înalta Curte are în vedere și caracterul absolut al excepției inadmisibilității acțiunii, aceasta putând fi invocată de parte sau de instanță în orice stare a procesului, chiar și înaintea instanței de recurs. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că acesta vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii. Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă dispozițiile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ. și, contrar susținerilor recurentului, reține că prima instanță a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, fiind clare rațiunile avute în vedere. De altfel, se constată că prin argumentele aduse pe această cale se invocă, în esență, o eventuală greșită interpretare și aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar motivarea insuficientă nu poate fi reținută raportat la sentința atacată. Potrivit motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În prezenta cauză aceste motive nu sunt incidente, iar soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 35 C. proc. civ., "cel care are interes poate să ceară constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului pe orice altă cale prevăzută de lege." Dat fiind obiectul cererii deduse judecății, instanța de fond a reținut, în mod just, că reclamantul solicită constatarea unei situații de fapt, respectiv expirarea termenului de 3 ani prevăzut de dispozițiile art. 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, urmată de înlăturarea interdicției pentru reclamant de a ocupa o funcție publică. Acțiunile în materia contenciosului administrativ pot avea ca obiect, conform art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cereri de anulare a unor acte administrative tipice sau de cenzurare a excesului de putere al autorităților publice manifestate sub forma unor acte administrative asimilate, constând în nesoluționarea în termenul legal, ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) și art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. După cum se poate observa cu ușurință, tipul de acțiune cu care reclamantul a investit instanța, respectiv o cerere în constatarea expirării termenului de prescripție și a efectelor sale pe tărâmul încetării stării de incompatibilitate nu se încadrează în niciunul din aceste tipuri de acțiuni care pot face obiectul analizei instanței de contencios, astfel încât, în acord cu cele reținute de instanța de fond, Înalta Curte apreciază că argumentele reclamantului, reluate și în calea de atac, pot fi valorificate în cadrul unei eventuale acțiuni în anulare a actului de aplicare a sancțiunii disciplinare de eliberare din funcția publică deținută. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocată, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.