ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5727/2021

Ședința publică din data de 19 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal la data de 07.08.2018, sub nr. x/2018, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. au chemat în judecată în calitate de pârâți Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași, formulând plângere împotriva Hotărârii nr. 5/12.07.2018 emisă de Colegiul de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași și au solicitat ca prin hotărârea ce va pronunța, să dispună:

- anularea Hotărârii nr. 5/12.07.2018 emisă de Colegiul de conducere al P.C.A. Iași în ceea ce îi privește

- anularea Deciziei nr. 1888/X/2/04.06.2018 emisă de P.C.A. Iași

- emiterea unei noi decizii de încadrare și salarizare pentru reclamanții din prezenta cauză, cu acordarea valorii de referință sectorială de 484,18 RON, acordarea sporului de risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 25%, acordarea sporului pentru păstrarea confidențialității în procent de 5%, acordarea sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în procent de 15%.

- acordarea diferențelor salariale ca urmare a admiterii prezentei acțiuni;

- obligarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție la alocarea fondurilor necesare pentru plata sumelor ca urmare a admiterii prezentei acțiuni.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 5032 de la data de 4 decembrie 2018 a Curții de Apel București – secția de contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și respinsă cererea formulată de reclamanți, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Totodată, a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., în contradictoriu cu pârâtul PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL IAȘI, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinței civile nr. 5032 de la data de 4 decembrie 2018 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, au formulat cerere de recurs reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., solicitând admiterea căii de atac, casarea sentinței civile atacate cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată.

În esență, în motivare, reclamanții au arătat că se impune anularea Hotărârii nr. 5/2018 a Colegiului de Conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași și a Deciziei nr. 1888/2018 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași și emiterea unei noi decizii de încadrare și salarizare a personalului auxiliar de specialitate din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași cu acordarea valorii de referință sectoriale de 484,18 RON și acordarea nivelului maxim al sporurilor în cuantum de 45 %, (respectiv: sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de 15 % din indemnizația de încadrare; sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică în procent de 25% din indemnizația de încadrare, sporul pentru păstrarea confidențialității, în procent de 5% din indemnizația de încadrare), acordarea diferențelor salariale rezultate din diferența dintre salariile ce vor fi stabilite și salariile efectiv încasate de reclamanți începând cu data de 01.01.2018, actualizate cu indicele de inflație și aplicarea dobânzii legale penalizatoare începând cu data scadenței plății sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate și până la data plății efective.

Prin sentința atacată, susțin reclamanții, în mod greșit prima instanță ar fi reținut faptul că aceștia nu au contestat actul administrativ emis de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași care stabilea cuantumul VRS-ului la nivelul lunii decembrie 2017 și că nu ar exista un refuz nejustificat al acestuia de emitere, în baza Legii nr. 153/2017, a unei decizii de în cadrare și salarizare a reclamanților prin raportare la un VRS de 484,18 RON, deoarece nu exista un asemenea act administrativ.

Au susținut faptul că, până la data aplicării Legii nr. 153/2017, au beneficiat de acordarea sporurilor solicitate la nivel maxim, respectiv 25% spor risc și suprasolicitare neuropsihică și 10% spor de confidențialitate.

Au mai arătat reclamanții faptul că ar trebui avută în vedere adresa nr. x/28.02.2018 a Ministerului Muncii și Justiției Sociale, prin care se arată că modul de calcul a drepturilor salariale cu acordarea cuantumului sporurilor în cuantum de 45% este corect. Mai mult, acest mod de calcul a fost agreat și de reprezentanții Curții de Conturi a României.

Au apreciat că prin stabilirea în mod diferențiat a procentului sporului acordat de fiecare curte de apel în parte s-a creat o stare de discriminare între membrii aceleiași categorii profesionale care sunt în situații similare dar care primesc indemnizații salariale diferite.

Au arătat că a fost încălcat principiul legalității prevăzut de art. 6 lit. c) din Legea cadru nr. 153/2017 deoarece acordarea sporurilor la nivel maxim depinde de fiecare angajator, doi salariați în situații identice de vechime în muncă, vechime în specialitate, grad a unității și muncă egala putând lua salarii diferite.

Mai mult, prin circularele nr. 6/9604, 11206, 12479/1 martie 2018, Ministerul Justiției a recomandat ordonatorilor de credite ca, la stabilirea drepturilor salariale, să aibă în vedere precizările Ministerului Muncii și Justiției Sociale.

Au mai susținut reclamanții faptul că în privința sporurilor pentru risc, suprasolicitare neuropsihică și pentru confidențialitate au fost încălcate dispozițiile legale de la art. 4, art. 5, Capitolul VIII, Secțiunea I din Anexa V la Legea nr. 153/2017 și art. 6 din Legea –cadru nr. 153/2017.

Consideră că în acest mod au fost discriminați, sens în care invocă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Driha contra României din 21 februarie 2008, cauza Marcks contra Belgiei din l 979) și art. 2 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, principiul "pentru muncă egală, plată egală" și dispozițiile art. 6 din Legea-cadru nr. 153/2017.

Au invocat reclamanții Decizia nr. 23/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a statuat că la stabilirea nivelului maxim al salariului de încadrare pentru același grad, gradație, treaptă, funcție se vor avea în vedere și hotărârile judecătorești definitive și/sau irevocabile prin care s-au câștigat drepturi salariale ulterior urmând a fi uniformizate salariile în raport de acest nivel maxim al salariului de încadrare pentru toată categoria profesională/în cadrul aceleiași familii ocupaționale, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții de muncă.

Cu privire la cererea de actualizare a sumei cu indicele de inflație, au susținut reclamanții că se aplică ceea ce s-a statuat de către ÎCCJ prin Decizia nr. 2/2014 - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii și prin Decizia nr. 21/2015 Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Astfel, au susținut reclamanții faptul că repararea integrală a prejudiciului, în cazul neexecutării unei obligații de plată a salariului, presupune atât actualizarea cu indicele de inflație a sumei datorate (acoperirea pierderii efective suferite de creditor) cât și plata dobânzii legale (beneficiul de care este lipsit salariatul).

Prin neexecutarea integrală a creanțelor, la data când erau datorate, adică atunci când au devenit certe lichide și exigibile, s-a produs în patrimoniul beneficiarului un prejudiciu care trebuie acoperit integral.

Acest prejudiciu constă atât în pierderea puterii de cumpărare a sumei de bani reprezentând aceste creanțe, prin devalorizarea monedei naționale, cât și în daune interese pentru neexecutare.

Prin acordarea acestor creanțe actualizate cu indicele de inflație nu înseamnă că ar fi obligați pârâții la plata unei sume de bani mai mari decât cea datorată, ci este vorba de aceeași sumă, însă la valoarea de circulație din momentul executării. Actualizarea cu indicele de inflație urmărește, de fapt, păstrarea valorii reale a obligației bănești Ia data efectivă a plații, având un caracter compensatoriu, ce rezidă în faptul că repară partea din beneficiu nerealizat care nu este acoperit de dobândă.

În privința dobânzii legale, aceasta reprezintă prejudiciu pentru beneficiul nerealizat (art. 1535 din C. civ.), având natură juridică diferită de actualizarea cu indicele de inflație, reprezentând o sancțiune pentru neexecutarea obligației de plată. Daunele interese pentru neexecutarea obligației de plată care cuprind dobânda legală, așa cum prevăd dispozițiile art. 1535 din C. civ., au drept rezultat acordarea unei sume de bani mai mari decât cea datorată.

Cât privește natura juridică a dobânzii legale, aceasta este diferită de natura juridică a actualizării obligației cu rata inflației, prima reprezentând o sancțiune (daune moratorii pentru neexecutarea obligației de plată), iar a doua valoarea reală a obligației bănești la data efectuării plății - daune compensatorii.

Pentru toate aceste considerente, au solicitat reclamanții admiterea cererii de recurs.

1.4 Apărările formulate în cauză

1.4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile atacate.

În susținerea acestui punct de vedere, a arătat pârâtul că salarizarea personalului instituției s-a realizat în temeiul unei grile de stabilire a drepturilor salariale pentru tot personalul auxiliar, defalcat pe funcție de conducere, funcție de execuție, grad, vechime în funcție, vechime în muncă, transmisă la data de 17.05.2018 și 23.05.2018 de ordonatorului principal de credite - P.I.CCJ, fiind emisă Decizia nr. 1888/X/2/04.06.2018 pentru personalul auxiliar de specialitate, personalul conex din cadrul P.C.A. Iași.

În vederea emiterii deciziei anterior amintite au fost avute în vedere dispozițiile legale de la Capitolul I — art. 1 alin, 1, art. 2 alin. (1) lit. a) și alin. (3), art. 7 lit. c) și g), Capitolul II - art. 10 alin. (4), Capitolul IV - art. 38 alin. (3) lit. a), alin. (6), coroborate cu pct. 1 din Nota la Capitolul II, pct. 1 din Nota la Capitolul III ale ANEXEI V din Legea nr. 153/2017 — Lege cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, Capitolul VIII - art. 1 lit. c), art. 7 alin. (1), art. 17 alin. (1), alin. (4) din ANEXA Va aceleiași legi.

1.4.2 Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâtul Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat respingerea cererii de recurs, ca nefondate, cu mențiunea că sentința civilă atacată este temeinică și legală, soluția primei instanțe de admitere a excepției lipsei calității procesule pasive fiind una corectă.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Argumentele de fapt și de drept relevante.

Recurenții-reclamanți au calitatea de personal auxiliar de specialitate și conex în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași.

Criticile formulate prin cererea de recurs vizează modalitatea diferită de calcul a salariilor în raport cu personalul auxiliar de specialitate și conex al altor instanțe, în speța de față reclamanții raportându-se la o acțiune cu obiect similar soluționată în sensul admiterii de Tribunalul Târgu Mureș(soluție rămasă definitivă prin nerecurare).

În ceea ce privește prima critică a reclamanților referitoare la faptul că prima instanță a reținut că nu ar exista un refuz nejustificat din partea parchetului de emitere a unei decizii de reîncadrare și salarizare a acestora prin raportare la VRS 484,18, Înalta Curte apreciază că aceasta este nefondată câtă vreme din înscrisurile de la dosar nu reiese că reclamanții au contestat actul administrativ care stabilea VRS – ul la nivelul lunii decembrie 2017, toate demersurile de contestare a încadrării salariale a reclamanților fiind demarate la momentul atacării Deciziei nr. 1888/X/2 din 4.06.2018 emisă de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași.

Decizia contestată în cauză cu nr. 1888/X/2 din 4.06.2018 a fost emisă în aplicarea dispozițiilor art. 38 și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora, în situația în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcție/salariile de funcție, indemnizațiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

Totodată, au fost avute în vedere și prev. art. 25 din aceeași lege care statuează că "Limitarea sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor și a altor drepturi "(1)Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz".

Interpretarea textelor de lege anterior amintite în ceea ce privește modalitatea de calculare și acordare a sporurilor, a fost conferită de Înalta Curte prin Decizia nr. 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunțată de Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 921 din 27 septembrie 2021 și obligatorie conform art. 517 alin. (4) C. proc. civ., care a statuat prin dispozitiv că:

"În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 38 alin. (3) lit. a) și alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, raportate la art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V la aceeași lege, suma sporurilor acordate personalului auxiliar din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea nu trebuie să depășească limita prevăzută de art. 25 din aceeași lege, raportată la ordonatorul de credite care stabilește drepturile salariale."

Prin această decizie obligatorie, s-a stabilit că prin sintagma "fără a depăși limita prevăzută la art. 25", care se regăsește în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicția stabilirii și acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30 % din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții (parag. 79).

Prin urmare, critica recurenților referitoare la aplicarea greșită de către instanță a prevederilor art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017 este nefondată, Decizia nr. 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii oferind dezlegare și acestei probleme de drept.

În ceea ce privește cuantumul acestor sporuri, decizia anterior amintită a stabilit că: "82. Prin raportare la conținutul normativ al prevederilor art. 4 și 5 redate anterior, rezultă că, în accepțiunea legii, sporurile nu sunt stabilite într-un procent fix, prestabilit din salariul de bază, deoarece sintagma "până la" semnifică limitarea lor, prin determinarea unui nivel maxim în care fiecare dintre aceste sporuri trebuie să se încadreze. Indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite și acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru (...)".

Cu alte cuvinte, indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor stabilite și acordate de fiecare ordonator de credite să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 și 5 din Capitolul VIII Secțiunea I din Anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Un alt aspect relevant dezlegat de decizia amintită se referă la identificarea ordonatorului de credite care deține fondul de salarii la care se raportează limita de 30% a sporurilor acordate personalului auxiliar, respectiv dacă este ordonatorul principal de credite din cadrul familiei ocupaționale "Justiție" sau ordonatorul secundar de credite (curțile de apel), prin decizia anterior amintită statuându-se următoarele:

"84. Din interpretarea sistematică a dispozițiilor art. 25 alin. (1) și (2) din Legea-cadru nr. 153/2017 rezultă că legiuitorul nu s-a referit doar la ordonatorul principal de credite atunci când a instituit obligația de a limita sporurile acordate angajaților în funcție de anumite elemente de calcul indicate expres în cuprinsul art. 25 alin. (1). Astfel, trimiterea pe care art. 25 alin. (1) din lege o face la ordonatorul de credite nu distinge între categoriile de ordonatori principali, secundari sau terțiari, așa cum sunt stabilite prin art. 20 alin. (1) din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare. Potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, nici interpretul legii nu trebuie să distingă întrucât, în raport cu nivelul instanței sau al parchetului de pe lângă aceasta, în cadrul cărora personalul auxiliar de specialitate își desfășoară activitatea, ordonatorul de credite poate fi principal, secundar sau terțiar. Atunci când a dorit să distingă, legiuitorul a indicat în mod expres nivelul ordonatorului, astfel cum a făcut în alin. (2) al art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, când s-a referit explicit la ordonatorul principal de credite. Ceea ce prezintă relevanță este aspectul că plafonul maxim constituit din procentul aplicat sumei salariilor de bază și celorlalte tipuri de venituri enumerate în cuprinsul art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este valabil pentru fiecare dintre acești ordonatori pentru drepturile salariale pe care le achită. Eventualele diferențe între sporurile ce se cuvin salariaților din aceeași categorie profesională, stabilite și acordate de ordonatori de credite diferiți, pot proveni din aplicarea legii la situații de fapt care nu sunt identice, respectiv fondul salariilor de bază la care se raportează procentul de 30% să nu fie același. De aceea, este contrară prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 raportarea la sporurile mai mari acordate salariaților care fac parte din aceeași categorie de personal, dar care sunt angajați în cadrul altui ordonator de credite.

Din această perspectivă, recurenții-reclamanți au susținut în mod greșit că procentul sporurilor se aplică la salariul de bază lunar, respectiv indemnizația lunară de încadrare a fiecărui angajat, întrucât din art. 25 alin. (1) al Legii cadru nr. 153/2017 reiese că acest procent se aplică la suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz.

În acest sens, paragraful 92 din Decizia nr. 15/2021 din 28 iunie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii este edificator, în sensul că: "Ceea ce prezintă relevanță este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primește fiecare salariat aparținând aceleiași categorii profesionale".

Este de menționat faptul că prin considerentele aceleiași Decizii nr. 15/2021 din 28 iunie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, s-a reținut că:

"93. Într-o astfel de situație, legea îngăduie apariția unor astfel de diferențe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispozițiile deciziilor Curții Constituționale nr. 818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, și o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.

Sub același aspect, se impun a fi relevate și următoarele paragrafe din Decizia nr. 15/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, care au incidență în prezentul litigiu:

"89. Conform jurisprudenței Curții Constituționale, existența unor diferențe de venit lunar între angajații care prestează aceeași activitate și au aceeași vechime în muncă și în funcție, dar care își desfășoară activitatea în instituții publice diferite, nu este contrară principiului egalității în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabilește diferențe în ceea ce privește salariile de bază/indemnizațiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuțiile, competențele, sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate pot fi diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții identice sau asemănătoare, dar la autorități sau instituții publice diferite.

În fine, un alt argument reținut de instanța supremă și aplicabil speței de față este cel dedus din paragraful 86 al Deciziei nr. 15/2021, care a statuat că principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătorești, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016 și prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conține o reglementare nouă, ce instituie dispoziții distincte, inclusiv în ceea ce privește principiul egalității care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuiește "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală". În plus, decizia Curții Constituționale menționată anterior este pronunțată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare și nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.

Referirile la jurisprudența instanței de contencios constituțional se impun a fi completate cu considerentele Deciziei nr. 697 din 31 octombrie 2019, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, pronunțate de Curtea Constituțională a României și publicate în Monitorul Oficial nr. 26 din 15.01.2020, care a statuat după cum urmează:

"16. În ceea ce privește critica vizând existența unor diferențe de venit lunar între angajații care prestează aceeași activitate și au aceeași vechime în muncă și în funcție, dar care își desfășoară activitatea în instituții publice diferite, Curtea reține că aceasta nu este contrară principiului egalității în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabilește diferențe în ceea ce privește salariile de bază/indemnizațiile de încadrare, iar, pe de altă pare, atribuțiile, competențele, sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate pot fi diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții identice sau asemănătoare, dar la autorități sau instituții publice diferite.

Prin urmare, în mod corect, a apreciat prima instanță că în speță nu poate fi reținut argumentul referitor la încălcarea principiului nediscriminării și nu poate reține ca fiind valide din punct de vedere juridic referințele reclamanților privind modul de stabilire a drepturilor salariale în cadrul altor instanțe de judecată, întrucât nu se poate verifica identitatea de situație personală sub aspectul îndeplinirii tuturor condițiilor legale de către colegii vizați.

Instanța de recurs reține și faptul că nu este vorba de o discriminare în raport cu modalitatea de stabilire a salariilor personalului auxiliar din cadrul altor instanțe, în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, întrucât Legea nr. 153/2017 prevede în mod expres în art. 25 că suma tuturor sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, limitarea cuantumului sporurilor fiind prevăzută printr-un text de lege ce se aplică tuturor persoanelor aflate în aceeași situație.

Astfel fiind, dispozițiile art. 25 din Legea nr. 153/2017 au fost corect interpretate și aplicate, în sensul că limitarea se raportează la nivel de ordonator de credite și nu la salariul individual, din moment ce vizează suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz.

Or, această limită a fost avută în vedere de Colegiul de conducere al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Iași la emiterea Hotărârii nr. 5/12.07.2018 și respectiv de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași la emiterea Deciziei nr. 1888/2018.

Înalta Curte mai constată că legiuitorul a recunoscut personalului din sfera de referință a dispozițiilor art. 4 și art. 5 din Capitolul VIII al Anexei nr. 5 la Legea nr. 153/2017, dreptul la un spor pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizația de încadrare; un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare, ceea ce conduce la concluzia că aceste sporuri, privite în mod cumulat, pot ajunge până la procentul de 30%, nefiind, însă, obligatoriu a fi acordate la nivelul maxim și nici posibil, atunci când s-ar depăși limita impusă de art. 25 din lege.

De asemenea, Înalta Curte apreciază, așa cum s-a arătat, că dispozițiile art. 25 din Legea nr. 153/2017 se completează cu cele edictate la articolele 4 și 5 din Anexa V a aceleiași legi.

În acest sens se observă că, dacă prevederile art. 1 - 45 din Legea nr. 153/2017 stabilesc regulile general valabile tuturor ordonatorilor de credite din sfera de referință a legii, anexele I-IX ale acestei legi stabilesc, în detaliu, drepturile salariale cuvenite în cadrul fiecărei familii ocupaționale, fără a se putea considera că normele juridice înscrise în anexe au un caracter derogatoriu și, prin urmare, aplicarea lor ar presupune înlăturarea principiilor prevăzute în cuprinsul dispozițiilor art. 1- 45 din Legea nr. 153/2017.

În egală măsură, se reține că regula generală instituită de legiuitor prin norma prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, aceea a plafonării sumei sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite la un procent maxim de 30% din suma salariilor de bază, cunoaște și excepții, acestea fiind stabilite de legiuitor în cadrul aceluiași articol 25, la alin. (2), 4) și 6) și nu în anexe, ceea ce conduce la concluzia că aceste dispoziții au caracter de normă specială, derogatorie de la regula stabilită prin art. 25 alin. (1) din lege și nu normele înscrise în anexele aceleiași legi.

Cu alte cuvinte, nu poate fi reținut un eventual caracter contradictoriu al reglementării cuprinse în dispozițiile art. 4 și art. 5 din Anexa V a Legii nr. 153/2017 față de reglementarea cuprinsă la art. 25 alin. (1) din aceeași lege, întrucât primele texte de lege au ca obiect de reglementare cuantumul sporurilor care pot fi acordate unor categorii concrete de salariați, în timp ce prevederile art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, fără a reglementa dreptul la unul sau mai multe sporuri, în concret și cu atât mai puțin cuantumul acestor sporuri, cuprind o limitare, în toate cazurile, a sumei sporurilor și a altor adaosuri prevăzute în anexele legii la nivelul maxim de 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz.

În fine, instanța de control judiciar apreciază că nu este relevantă în cauză Decizia nr. 23/2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, deoarece aceasta interpretează norme juridice aplicabile perioadei anterioare celei vizate de decizia contestată și neaplicabile la data de 01.01.2018, când a devenit incidentă Legea nr. 153/2017.

Totodată, Înalta Curte apreciază că prima instanță a apreciat în mod corect că efectul obligatoriu al hotărârii judecătorești definitive este recunoscut doar până în momentul modificării condițiilor care au fost avute în vedere la pronunțarea acestora, în speță fiind vorba de o reconfigurare de către legiuitor a întregului sistem de salarizare din fonduri publice, cu stabilirea unui nou venit salarial, astfel că nu trebuie confundate imposibilitatea de afectare a unui drept deja câștigat în trecut cu atribuția legiuitorului de legiferare pentru viitor în orice domeniu se află în competența sa legală și constituțională.

Prin urmare, majorarea cu 25%, începând cu 1 ianuarie 2018, a cuantumului brut al salariilor de bază și a sporurilor acordate pentru luna decembrie 2017, este limitată, pe de o parte, de salariul stabilit conform Legii nr. 153/2017 pentru anul 2022, iar pe de altă parte, de o sumă a sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite care să nu depășească un procent de 30 % din suma salariilor de bază și a indemnizațiilor de încadrare, soluția primei instanțe reflectând în acest sens o corectă interpretare și aplicare a dispozițiilor legale incidente în cauză.

În ceea ce privește solicitarea de acordare a diferențelor salariale indexate cu indicele prețurilor de consum precum și a dobânzii legale astfel cum a fost motivată această cerere în ultimele pagini ale declarației de recurs, apreciază Înalta Curte, prin raportare la soluția oferită recursului, că o cercetare a acestor aspecte nu se mai impune.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. împotriva sentinței civile nr. 5032 din 04 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București– secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K. împotriva sentinței civile nr. 5032 din 04 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București– secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 noiembrie 2021.