ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1548/2022
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1548/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)
Ședința publică din data de 16 martie 2022
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
I. Circumstanțele cauzei
Obiectul cererii de chemare în judecată
Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 29.07.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (PÎCCJ) să emită noi ordine de salarizare pentru reclamantă, începând cu 01.01.2019 și 01.02.2019, cu acordarea sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase în procentul maxim de 15% și a sporurilor de risc și suprasolicitare neuropsihică și de confidențialitate în procentul cel mai mare stabilit pentru procurori, ambele raportate la indemnizațiile de încadrare stabilite prin ordinele nr. 124/01.02.2019 și nr. 420/28.02.2019 ale Procurorului General al PÎCCJ - ordine pe care reclamanta le contestă, precum și obligarea pârâților Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași la repararea prejudiciului și acordarea drepturilor salariale cuvenite, actualizate cu indicele de inflație și cu plata dobânzii de la scadența până la data plății.
Hotărârea instanței de fond
Prin sentința civilă nr. 859 din data de 28 noiembrie 2019, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive invocate de pârâții Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași. Totodată, instanța de fond a respins acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâții Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, ca nefondată.
Calea de atac exercitată în cauză
Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 anterior, a declarat recurs reclamanta A., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate și, în rejudecare cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.
În susținerea căii de atac formulate a arătat, în esență, recurenta că soluția primei instanțe a fost pronunțată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 34 din O.U.G. nr. 114/2018, coroborate cu cele ale art. 7 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 153/2017, în măsura în care judecătorul fondului a reținut legalitatea Ordinelor nr. 124/1.02.2019 și 420/28.02.2019 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care, în cadrul stabilirii drepturile sale salariale, sporurile pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, de confidențialitate și pentru condiții de muncă grele, vătămătoare și periculoase (toxicitate), au fost acordate de la 01.01.2019, prin menținerea nivelului sumelor acordate pentru luna decembrie 2018.
În opinia recurentei, odată cu acordarea, începând cu 01.01.2019, a majorării salariale de 1/4 reglementată de O.U.G. nr. 114/2018, drept efect al modificării indemnizației de încadrare și al caracterului sporului de element al salariului lunar, acordat ca procent la indemnizația de încadrare, trebuia să opereze și o modificare a cuantumului sporurilor, fiind, astfel, nelegală soluția cuprinsă în ordinele atacate, de menținere a valorii sporurilor, ce a generat, în fapt, o reducere a cuantumului procentual al acestora față de valoarea indemnizației de bază.
De asemenea, a mai arătat recurenta că păstrându-se proporția dintre suma indemnizațiilor de încadrare crescute cu 1/4 și procentul sporurilor, nu s-ar aduce atingere prevederilor art. 25 din Legea 153/2017. De altfel, recurenta a învederat că limitarea prevăzută art. 25 din Legea 153/2017, în sensul că suma sporurilor și a altor beneficii să nu poată depăși 30 % din suma indemnizațiilor de încadrare, nu înseamnă că angajatorul le poate stabili în procente diferite, cu ignorarea scopului pentru care au fost acordate de către legiuitor .
Mai mult, a susținut recurenta că prima instanță a realizat o eronată aplicare a criteriilor aferente verificării tratamentului discriminatoriu, omițând să observe că, în aplicarea prevederilor art. 25 din Legea cadru nr. 153/2017, s-a ajuns să se stabilească în mod aleatoriu, chiar discreționar, cuantumul acestor sporuri, fără a se avea în vedere criterii clare, fiind încălcate chiar și principiile enunțate în aceeași lege (art. 6), respectiv. cele ale nediscriminării, egalității și chiar transparenței.
Apărările formulate în cauză
4.1. Prin întâmpinare, intimații-pârâți Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași au solicitat respingerea recursului formulat de recurenta - reclamantă, ca nefondat, reiterând aspectul lipsei calității lor procesuale pasive în litigiul pendinte.
4.2. În cauză a formulat întâmpinare și intimatul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca fiind temeinică și legală.
Răspunsul la întâmpinare
Prin răspunsurile formulate de recurentă față de ambele întâmpinări depuse în cauză, recurenta - reclamantă A. a solicitat, prin invocarea unor aspecte similare celor din memoriul de recurs, respingerea apărărilor intimaților - pârâți, apreciind susținerile acestora drept neîntemeiate.
Procedura de soluționare a recursului
În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471
1
și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 12 martie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 16 martie 2022, în ședință publică, cu citarea părților.
II. Soluția instanței de recurs
Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că aspectele invocate de intimații - pârâți Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Iași și Parchetul de pe lângă Tribunalul Iași, privind lipsa calității procesuale pasive a acestora în prezenta cauză, nu pot face obiectul controlului de legalitate în recurs, câtă vreme astfel de excepții au fost invocate și în faza de judecată a fondului, asupra lor s-a pronunțat Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 859 din data de 28 noiembrie 2019, în sensul respingerii excepțiilor, iar împotriva unei astfel de soluții, intimații nu au declarat recurs în niciuna dintre formele reglementate de C. proc. civ., statuările primei instanțe asupra cadrului procesual pasiv, intrând, astfel, în puterea lucrului judecat.
Totodată, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că, în cadrul procesual al recursului, instanța de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu și motivele de netemeinicie. Or, în cuprinsul cererii de recurs, reclamanta a prezentat, în repetate rânduri, argumente vizând sarcina probei și modalitatea de interpretare și apreciere, de către instanța de judecată, a probatoriilor administrate în cauză ori de determinare a situației de fapt, care se constituie drept critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a sentinței recurate. Ca atare, Înalta Curte nu poate analiza, în recurs, astfel de aspecte, ele urmând să fie avute în vedere doar în măsura în care sunt de natură a susține cazul de casare căruia i se circumscriu criticile formulate de recurentă.
De asemenea, în vederea identificării limitelor învestirii, Înalta Curte, examinând calea de atac promovată de reclamantă împotriva hotărârii primei instanțe, observă că, deși aceasta nu a încadrat expres criticile etalate în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., ea tinde la invocarea motivului de recurs prevăzut de pct. 8 al unui astfel de text normativ, susținând recurenta că modul în care Curtea de Apel București a dezlegat chestiunea manierei de acordare, prin Ordinele nr. 124/01.02.2019 și nr. 420/28.02.2019 ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, a sporurilor reglementate de O.U.G. nr. 114/2018, coroborată cu Legea nr. 153/2017, reprezintă o aplicare și interpretare greșită a normelor de drept material.
Înalta Curte nu poate împărtăși, însă, opinia recurentei - reclamante, apreciind criticile invocate ca fiind nefondate, iar soluția instanței de fond drept conformă prevederilor legale aplicabile materiei, nefiind incident motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
Din această perspectivă, instanța de control judiciar reține că potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017:
"Suma sporurilor, compensațiilor, adaosurilor, primelor, premiilor și indemnizațiilor, inclusiv cele pentru hrană și vacanță, acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază, a soldelor de funcție/salariilor de funcție, soldelor de grad/salariilor gradului profesional deținut, gradațiilor și a soldelor de comandă/salariilor de comandă, a indemnizațiilor de încadrare și a indemnizațiilor lunare, după caz".
Așadar, de la intrarea în vigoare a Legii nr. 153/2017 este prevăzut, în mod expres, faptul că suma sporurilor care se cuvin personalului căruia i se adresează actul normativ nu poate depăși plafonul de 30% raportat la valoarea totală a fondului salariilor de bază la nivelul ordonatorului de credite. De asemenea, chiar dacă, prin legea de salarizare, s-a stabilit acordarea mai multor categorii de sporuri, respectiv 15% pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, 25% pentru sporul de risc și suprasolicitare neuropsihică și 5% pentru păstrarea confidențialității, sensul textului legal menționat nu este acela de a conferi salariatului un drept la acordarea sporurilor la nivelul de 45%, ci doar o obligație a ordonatorului de credite de a nu depăși respectivul nivel instituit legal.
Procentele sus indicate reprezintă limite maxime stabilite de legiuitor, iar, în acord cu raționamentul instanței de fond, pe care îl apreciază ca fiind unul conform literei și spiritului normei în discuție, Înalta Curte reține că recurentei - reclamante nu îi este recunoscut necondiționat dreptul la acordarea cumulată a sporurilor într-un astfel de cuantum (maxim).
Astfel, legiuitorul stabilește în patrimoniul recurentei doar dreptul la acordarea sporurilor, valoarea acestora urmând a fi determinată prin aplicarea dublei condiționări invocate și de judecătorul fondului, respectiv: încadrarea fiecărui spor în limitele maxime prevăzute în Anexa V a Legii nr. 153/2017 și, totodată, interdicția depășirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, de 30% din suma indemnizațiilor de încadrare/salariilor de bază aferentă ordonatorului de credite.
Astfel, determinarea, în concret, a întinderii fiecăruia dintre sporuri intră în marja de apreciere a fiecăruia dintre ordonatori, în cadrul căreia acesta poate opta pentru cuantumul pe care îl consideră cel mai adecvat raportat la bugetul alocat.
Aceste aspecte au fost, de altfel, dezlegate și prin Decizia nr. 15/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin care, în punctele 79-82 s-a statuat astfel:
Prin sintagma "fără a depăși limita prevăzută la art. 25", care se regăsește în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea - cadru nr. 153/2017, se instituie interdicția stabilirii și acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizațiilor, compensațiilor, primelor și al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30% din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv își desfășoară activitatea în aceleași condiții.
Prin art. 24 din Legea-cadru nr. 153/2017 se prevede că "limita maximă a sporurilor, compensațiilor, indemnizațiilor, adaosurilor, majorărilor, primelor, premiilor și altor elemente ale venitului salarial specific fiecărui domeniu de activitate este prevăzută în lege și în anexele nr. I-VIII". Așadar, nivelul sporurilor este determinat în raport cu regulile pe care legea le stabilește: încadrarea fiecărui spor în limitele prevăzute în lege și în anexele sale și interdicția depășirii cumulate a pragului prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.
Așa cum s-a reliefat mai sus, soluția legislativă a limitării sporurilor salariale este consacrată prin prevederile art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, potrivit cărora suma sporurilor acordate cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite nu poate depăși 30% din suma salariilor de bază. Totodată, prin art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru categoria de personal din sistemul justiției, categorie din care face parte și personalul auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și al parchetelor de pe lângă acestea, sunt stabilite următoarele sporuri:
a) Pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, această categorie de personal "beneficiază de un spor de până la 15% din salariul de bază sau, după caz, din indemnizația de încadrare, corespunzător timpului lucrat" [art. 4 alin. (1)].
b) "Judecătorii de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunalele specializate și judecătorii, procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, membrii Consiliului Superior al Magistraturii, personal de specialitate juridică asimilat magistraților, magistrații-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție, asistenții judiciari, inspectorii judiciari, personalul auxiliar de specialitate, personalul de specialitate criminalistică și personalul auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice și al laboratoarelor de expertize criminalistice, ofițerii și agenții de poliție judiciară, precum și specialiștii din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, personalul de probațiune beneficiază și de un spor pentru risc și suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, respectiv de un spor pentru păstrarea confidențialității de până la 5%, aplicate la salariul de bază lunar, respectiv la indemnizația lunară de încadrare." (art. 5).
Prin raportare la conținutul normativ al prevederilor art. 4 și 5 redate anterior, rezultă că, în accepțiunea legii, sporurile nu sunt stabilite într-un procent fix, prestabilit din salariul de bază, deoarece sintagma "până la" semnifică limitarea lor, prin determinarea unui nivel maxim în care fiecare dintre aceste sporuri trebuie să se încadreze. Indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite și acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 și 5 din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.
De asemenea, însușindu-și raționamentul juridic expus de instanța de fond în hotărârea pronunțată, pe care îl apreciază legal și temeinic, Înalta Curte reține că dubla limitare (plafonare) indicată în paragrafele anterioare nu a fost eliminată de prevederile art. 34 din O.U.G. nr. 114/2018. De altfel, din contextul normativ al alin. (2) al art. 34 din O.U.G. nr. 114/2018, în care legiuitorul a arătat astfel:
"cuantumul sporurilor se menține cel mult la nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2018", rezultă că intenția legiuitorului a fost de a limita efectele majorării reglementate de alin. (1) al aceluiași articol, instituind, practic o nouă plafonare a cuantumului sporurilor. Un astfel de aspect rezultă din utilizarea verbului "a se menține" și din utilizarea sintagmei "cel mult", ceea ce indică faptul că, deși a operat o majorare a salariului de bază cu 1/4, nu același lucru s-a întâmplat și cu sporurile, cuantumul acestora neputând să îl depășească pe cel acordat pentru luna decembrie 2018. Totodată, Înalta Curte observă că legiuitorul, nu distinge, în cuprinsul art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018 între cuantumul procentual și cel numeric al sporurilor acordate pentru luna 2018, motiv pentru care departajarea pe care recurenta o face între cele două sensuri nu poate fi reținută, întrucât interpretului normei nu îi este permisă. De asemenea, nu se poate realiza nici coroborarea art. 34 alin. (2) cu art. 7 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 153/2017, în sensul propus de recurentă, întrucât, pe de o parte prevederile art. 34 reprezintă normă specială, derogatorie de la prevederile Legii nr. 153/2017, iar, pe de altă parte, chestiunea supusă analizei nu este cea a mecanismului de calcul al sporurilor, ci dacă, prin norma specială, a fost reglementată și o majorare a sporurilor.
Făcând aplicarea în cauză a celor mai sus menționate, Înalta Curte consideră că autoritatea pârâtă a acționat în limitele marjei de apreciere recunoscută de legiuitor, păstrând, prin Ordinul nr. 124/01.02.2019, cuantumul sporurilor acordate începând cu data de 1 ianuarie 2019 la același nivel precum cel aferent lunii decembrie 2018, respectiv 2283 RON, cu titlu de spor de risc, suprasolicitare și confidențialitate și 2607 RON, cu titlu de spor pentru condiții grele, în contextul în care recurenta a ocupat aceeași funcție și și-a desfășurat activitatea în aceleași condiții, inclusiv din perspectiva gradului profesional și vechimii (în acest sens fiind înscrisurile de la dosarul primei instanțe). De asemenea, limitele majorării cuantumului sporurilor, stabilite prin Ordinul nr. 420/28.02.2019, au fost corect reținute ca fiind cele aferente împlinirii vechimii de 20 de ani în funcție.
Astfel, Înalta Curte reține că sporurile pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase și pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, dar și cel pentru păstrarea confidențialității, au fost stabilite în mod legal prin actele administrative atacate, neexistând vreo pasivitate a ordonatorului de credite în aplicarea normelor legale, faptul că acestea nu sunt acordate conform celor susținute de recurenta - reclamantă nefiind de natură a genera nelegalitatea acestora, câtă vreme se respectă limita maximă prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017, iar cuantumul sporurilor se menține, conform art. 34 alin. (2) din O.U.G. nr. 114/2018 la cel mult nivelul cuantumului acordat pentru luna decembrie 2018.
Totodată, Înalta Curte reține că, după cum a învederat și prima instanță, aspectul unei nedovediri a atingerii plafonului de 30% (respectiv impactul sporurilor asupra fondului salariilor de bază la nivel de ordonator de credite), nu poate fi invocat, în contextul în care maniera de acordare a sporurilor (respectiv încadrarea acestora în limita sus indicată), stabilită prin ordinul emis în temeiul Legii nr. 153/2017 și aplicat până la data de 31 decembrie 2018, nu a fost contestată de recurentă.
Și critica referitoare la existența unei stări de discriminare este nefondată, instanța de control judiciar apreciind relevante din această perspectivă aspectele dezlegate prin punctele 86 - 95 ale Deciziei nr. 15/2021, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a statuat astfel:
Principiul egalizării cu venitul maxim în plată pentru persoane din aceeași instituție sau autoritate publică, stabilit prin lege sau prin hotărâri judecătorești, astfel cum a fost interpretat prin Decizia Curții Constituționale nr. 794 din 15 decembrie 2016 și prin Decizia nr. 23 din 26 septembrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în aplicarea Legii nr. 71/2015 pentru aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului, cu modificările ulterioare, nu poate fi preluat mutatis mutandis în litigiile vizând calculul drepturilor salariale în baza Legii-cadru nr. 153/2017, dat fiind faptul că această lege conține o reglementare nouă, ce instituie dispoziții distincte, inclusiv în ceea ce privește principiul egalității care, potrivit art. 6 lit. c) din lege, se înfăptuiește "prin asigurarea de salarii de bază egale pentru muncă cu valoare egală".
În plus, decizia Curții Constituționale menționată anterior este pronunțată în legătură cu o componentă a salariului de încadrare și nu cu un element de salarizare suplimentar acestuia.
Nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiției (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispozițiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I-IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaționale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerența întregii reglementări, în mod coroborat.
Conform jurisprudenței Curții Constituționale, existența unor diferențe de venit lunar între angajații care prestează aceeași activitate și au aceeași vechime în muncă și în funcție, dar care își desfășoară activitatea în instituții publice diferite, nu este contrară principiului egalității în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabilește diferențe în ceea ce privește salariile de bază/indemnizațiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuțiile, competențele, sarcinile specifice, responsabilitățile și importanța activității desfășurate pot fi diferite chiar și pentru personalul care este încadrat pe funcții identice sau asemănătoare, dar la autorități sau instituții publice diferite.
Prin urmare, instanța de contencios constituțional nu reține o încălcare a principiului egalității în cazul unor diferențe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greșită prima orientare jurisprudențială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situații de discriminare pe cale judiciară și repararea, în consecință, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% și în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secțiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate și personalul conex din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea), care desfășoară activitate în condiții similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătorești, fie în baza unei decizii administrative.
De principiu, pot exista situații concrete în care disponibilul bănesc la nivelul unui ordonator secundar de credite permite acordarea pentru fiecare salariat aflat în aceeași situație a unor sporuri care pot să atingă limita maximă cumulată a sporurilor, cu respectarea încadrării în plafonul impus de lege pentru acel ordonator, pe când în cazul altui ordonator secundar, disponibilul să nu îi permită stabilirea sporurilor acordate până la nivelul maxim de 45% pentru fiecare salariat.
Ceea ce prezintă relevanță este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primește fiecare salariat aparținând aceleiași categorii profesionale.
Într-o astfel de situație, legea îngăduie apariția unor astfel de diferențe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispozițiile deciziilor Curții Constituționale nr. 818, 819, 820 și 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, și o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.
Mai mult, în această privință, în jurisprudența recentă a Curții Constituționale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor și al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinație în bugetul propriu. O asemenea soluție legislativă ține de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 și 16 din Constituție și nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunțată în soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)
Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiași categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiți, să existe diferențieri în funcție de sumele de bani aflate la dispoziția acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situații de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influența nivelul de determinare al sporurilor, apariția unei eventuale situații de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluționare a recursului în interesul legii.
După cum corect a reținut și prima instanță, recurenta și colegii care la 01.01.2019 depășeau plafonul pentru 2022, nu se regăseau în ipostaze comparabile, iar prin ordinul nr. 420/2019, emis drept efect al atingerii vechimii de 20 de ani în funcție, salarizarea a fost stabilită la nivel maxim, prin comparație cu un procuror care îndeplinea aceleași condiții, neputându-se reține un tratament discriminatoriu căruia să-i fi fost supusă recurenta.
În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluția pronunțată fiind temeinică și legală.
Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 859 din data de 28 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 859 din data de 28 noiembrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 martie 2022.