ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5669/2022

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, anularea Deciziei nr. 1108/17.12.2019, emise de pârât, și exonerarea de la plata amenzii în cuantum de 10.000 RON.

2, Hotărârea primei instanțe

Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 665 din 20 iulie 2020, a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta S.C. A.

Group S.A. invocând . motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac recurenta a susținut, în esență, că hotărârea primei instanțe a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept materail.

Contrar celor reținute de prima instanță, a arătat că, prin acțiune, nu a formulat critici cu privire la modalitatea în care Decizia nr. 220/2011 reglementează dreptul la imagine, prin raportare la C. civ., ci exclusiv greșita aplicare a art. 34 alin. (1) din Codul audiovizualului de către pârât, invocând faptul că acest articol este o normă de maximă claritate a conținutului său, reglementând în maniera inechivocă dreptul la proprie imagine.

Or, faptul că a invocat în acțiune că, în aplicarea acestui text de lege, Consiliul a făcut o contuzie între dreptul la proprie imagine și dreptul la respectarea onoarei, demnității, reputației, nu reprezintă o criticare a conținutului normei legale, ci a modului de aplicare a acesteia.

Totodată, a apreciat că interpretarea sistematică a titlului III (art. 30-48) din Codul audiovizual, care a stat la baza soluției pronunțate, este greșită. Această interpretare implică lămurirea înțelesului unei norme juridice ținându-se cont de legăturile sale cu alte norme juridice, fie din același act normativ, fie dintr-un alt act normativ.

Problema care se ridică în cauza este dacă art. 34 alin. (1) din Codul audiovizual necesită o interpretare sistematică pentru a se lămuri înțelesul său. În opinia părții o astfel de interpretare nu este necesară iar modalitatea în care prima instanță a efectuat-o este eronată.

Instituția juridică a dreptului la proprie imagine reglementează un drept fundamental prevăzut de art. 30 alin. (6) din Constituție, așa încât nu se poate susține, contrar celor reținute de prima instanță, că o astfel de instituție se regăsește în cadrul Deciziei nr. 220/2011, atât în sensul său "propriu"

3

, cât și într-un alt sens care are un caracter mai cuprinzător, incluzând și respectarea onoarei, demnității, reputației.

Toate aceste drepturi (la imagine, onorare, demnitate și reputație) sunt constituționale și prin urmare ele nu pot fi catalogate, fără o motivare, ca având uneori sens propriu iar alteori al sens, neprecizat, o astfel de interpretare lipsind legea de predictibilitate.

Potrivit recurentei, articolul 34, în integralitatea sa, reprezintă o transpunere fidelă a articolului 73 - dreptul la propria imagine din C. civ., iar dacă prima instanță ar fi interpretat sistematic întregul articolul 34 concluzia la care a ajuns nu mai era posibilă, considerând astfel că se impunea și analiza sistematică a art. 34 din Codul audiovizual prin raportare la art. 73 din C. civ.

Așa fiind, a apreciat că opinia că, în legislația audiovizuală, dreptul la propria imagine se referă atât la onoarea, reputația și demnitatea persoanei, cât și la înfățișarea fizică a acesteia, este eronată și din alte perspective.

Astfel, diferența dintre cele două instituții juridice - dreptul la propria imagine și dreptul la onoare, reputație și demnitate - este explicită în cadrul Legii nr.

504/2002 a audiovizualului, care le menționează întotdeauna în mod distinct: art. 10 alin. (3) lit. e) și art. 17 alin. (1) lit. d) pct. 6).

Prin urmare, nu poate fi acceptată ipoteza conform căreia aceste drepturi au o cu totul alta natură și conținut juridic în Codul audiovizual, fără ca respectivul lucru să fie reglementat expres.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecarea admiterea acțiunii.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurent și în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiunea vizând anularea Deciziei nr. 1108/17.12.2019, emise de pârât, și exonerarea de la plata amenzii în cuantum de 10.000 RON.

Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

Se reține că prin Decizia nr. 1108/17.12.2019, pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului a constatat faptul că reclamanta a încălcat prevederile art. 34 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 întrucât postul de televiziune A. 1 a difuzat, în perioada 01-17 octombrie 2019, mai multe ediții ale emisiunii "B." în cadrul cărora, în contextul prezentării Cazului Caracal, au fost formulate o serie de acuzații la adresa doamnei C. și a domnului D., fiica și, respectiv, fiul lui E., situație în care membrii Consiliului au constatat că dreptul la imagine al acestora a fost prejudiciat.

Drept urmare, reclamanta a fost sancționată cu amendă contravențională în cuantum de 10.000 RON, pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului impunând și obligația prevăzută de art. 93

1

alin. (1) și (2) din Legea nr. 504/2002 în sarcina radiodifuzorului.

În cuprinsul deciziei sunt redate fragmente din cuprinsul celor 5 rapoarte de monitorizare care au stat la baza Deciziei și din care membrii Consiliului au constatat că acestea au în conținut acuzații nedovedite la adresa membrilor familiei lui E., în mod special în privința fiicei C. și a fiului, D., fapt de natură să prejudicieze imaginea acestora.

Înalta Curte constată nu poate primi criticile recurentei, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile art. 34 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011, potrivit cărora "Orice persoană are dreptul la propria imagine." Această dispoziție legală este cuprinsă în cadrul Titlului III al Codului audiovizualului, intitulat "Protecția demnității umane și a dreptului la propria imagine".

În acord cu prima instanță, dreptul la propria imagine înglobează atât sensul stabilit prin art. 73 din C. civ.., cât și dreptul la demnitate ocrotit prin art. 72 din același Cod, având în vedere că dispozițiile întregului titlu III (art. 30-48) din Decizia nr. 220/2011 fac referiri atât la respectarea imaginii unei persoane în sensul propriu, dar și la respectarea onoarei, demnității, reputației, reglementările regăsindu-se uneori chiar în cuprinsul aceluiași articol (de exemplu art. 36 lit. a) se referă la prima ipoteză, iar art. 36 lit. b) la cea de-a doua).

Totodată, prevederile criticate, cuprinse în 34 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011, trebuie interpretate raportat la dispozițiile art. 40 din Decizia nr. 220/2011, care, de altfel, prevăd:

(1) În virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale ori imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate trebuie contactate și invitate să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere. În situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere sau nu a putut fi contactată prin încercări repetate, trebuie precizat acest fapt.

Așadar, contrar susținerilor recurentei, prima instanță a reținut în mod corect că art. 34 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 impune respectarea imaginii unei persoane fără a distinge după cum este vorba despre înfățișarea fizică sau demnitatea, onoarea, reputația persoanei, iar toate celelalte dispoziții legale cuprinse în același titlu se referă la ambele semnificații ale dreptului la imagine, prin urmare interpretarea sistematică a normei conducând la concluzia că protecția oferită de acest text legal este aplicabilă inclusiv în cazul difuzării emisiunilor în discuție.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinței nr. 665 din 20 iulie 2020 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 24 noiembrie 2022, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.