ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3585/2025

Ședința publică din data de 20 iunie 2025

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanțe sub numărul de dosar x/2023, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului solicitând instanței, ca prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună în principal, anularea în tot a Deciziei nr. 744/20.20.2022 prin care s-a dispus sancționarea cu amendă în valoare de 10.000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 cu modificările și completările ulterioare precum și pe cele ale art. 64 alin. (1) lit. a) și b) și alin. (3) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare.

Prin sentința civilă nr. 1186 din 29 iunie 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL NAȚIONAL AL AUDIOVIZUALULUI, și a anulat Decizia nr. 744/20.12.2022.

Împotriva sentinței civile indicate mai sus a declarat recurs pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Urmare unei succinte prezentări a situației de fapt precum și a celor reținute în motivare de prima instanță, a arătat că, din rapoartele de monitorizare, Consiliul a constatat că o parte din informațiile prezentate au constituit afirmații acuzatoare care nu pot fi catalogate ca fiind simple "opinii", "judecăți de valoare" sau "convingeri", în condițiile în care, din conținutul lor, rezultă a fi acuzații factuale susceptibile de a fi demonstrate și probate, fapt ce constituie o încălcare a prevederilor art. 64 alin. (1) lit. a) din Codul audiovizualului, potrivit căruia în virtutea dreptului fundamental al publicului la informare, furnizorii de servicii media audiovizuale trebuie să asigure o distincție clară între fapte și opinii. Astfel, afirmațiile acuzatoare făcute de către moderatoare și invitați nu au fost însoțite de opinii ale persoanei acuzate pentru a exista o imparțialitate și o delimitare între fapte și opinii.

Per ansamblu, Consiliul a considerat că abordarea unor teme de interes major pentru public, trebuia făcută cu responsabilitate, în mod corect și obiectiv prin prezentarea unei pluralități de opinii care să nu afecteze dreptul publicului Ia informare corectă.

În calitate de garant al interesului public, în baza competentelor și obligațiilor stabilite prin lege, Consiliul National al Audiovizualului a considerat că radiodifuzorii au obligația de a informa publicul în mod corect în legătură cu problemele de interes public, iar acest lucru trebuie făcut fără a se aduce atingere dreptului la informare corectă. Libertatea de exprimare, ca principiu fundamental al statului de drept, presupune respectarea normelor de drept interne și internaționale care garantează tuturor persoanelor dreptul de a se manifesta potrivit propriilor opțiuni, iar alin. (2) al art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede că exercitarea libertății de exprimare comportă îndatoriri și responsabilități, putând fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru a garanta protecția reputației sau a drepturilor altora.

Curtea de la Strasbourg a statuat că exercitarea libertății de exprimare include obligații și responsabilități, a căror întindere depinde de situație, iar garanția oferită de art. 10 din Convenție este subordonată condiției ca cei interesați să acționeze cu bună credință, cu respectarea deontologiei jurnalistice.

În acest sens, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, în Rezoluția nr. 1003/1993 cu privire la etica jurnalistică, precizează că presa este obligată să se supună unor principii etice, ferme, prin care se garantează libertatea de exprimare și dreptul fundamental al cetățeanului de a primi informații corecte și opinii sincere, bazate pe adevăr, asigurate prin mijloace adecvate de verificare și demonstrare și pe imparțialitate în prezentare, descriere și narare.

În cadrul emisiunii postului de televiziune deținut de intimata-reclamantă, afirmațiile acuzatoare făcute de către moderatoare si invitați nu au fost însoțite de opinii ale persoanei acuzate pentru a exista o imparțialitate și pentru ca astfel să fie făcută și o delimitare între fapte prezentate în emisiune și opiniile exprimate.

De asemenea, instanța de fond a argumentat că s-a realizat o delimitare clară între aspectele relatate care au la bază fapte reale și cele care prezintă judecăți de valoare.

Mai mult, în mod nereal, instanța fondului a opinat în motivarea sentinței că echilibrul a fost asigurat și a considerat că radiodifuzorul a realizat o informare obiectivă a publicului, faptele și evenimentele care au făcut obiectul dezbaterii fiind prezentate în așa fel încât să permită și să favorizeze libera formare a opiniilor.

Pentru a se asigura informarea obiectivă a publicului, faptele și evenimentele care au făcut obiectul dezbaterii trebuie să fie prezentate în așa fel încât să permită și să favorizeze libera formare a opiniilor, cu responsabilitate, în mod corect și obiectiv prin prezentarea unei pluralități de opinii care să nu afecteze dreptul publicului la informare corectă.

Astfel, a conchis că instanța de fond a făcut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor legale, ignorând cadrul legal în care autoritatea emitentă a actului administrativ ce a făcut obiectul controlului de legalitate își desfășoară activitatea de supraveghere și control al respectării obligațiilor radiodifuzorilor.

Fată de argumentele expuse, precum și de materialul probator administrat în cauză, a solicitat admiterea recursului.

În drept, a invocat art. 486 și următoarele din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata-reclamantă A. S.R.L. a solicitat să se constate nulitatea recursului pentru nemotivare precum și să se respingă această cale de atac ca fiind nefondată, cu menținerea, ca legală, a sentinței recurate.

II. Soluția instanței de recurs

Examinând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente și aspectele învederate în întâmpinare, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului este fondat, pentru următoarele considerente:

Preliminar, Înalta Curte constată că o parte din criticile aduse de pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului sentinței civile de la fondul pricinii se circumscriu cazului de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. astfel că va proceda la analiza pe fond a acestora.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta A. S.R.L. a solicitat anularea Deciziei C.N.A nr. 744 din 20 decembrie 2022, prin care a fost sancționată, în baza art. 93 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 cu amendă în cuantum de 10000lei.

Apreciind caracterul întemeiat al pretențiilor deduse judecății, prima instanță a admis cererea de chemare în judecată și a anulat decizia emisă de autoritatea pârâtă.

Prin calea de atac promovată de pârâtul CONSILIUL NAȚIONAL AL AUDIOVIZIUALULUI și întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea a criticat raționamentul primei instanțe care a condus la admiterea acțiunii, critici pe care Înalta Curte le apreciază a fi fondate sens în care le va admite și va casa sentința atacată, iar în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată pentru considerentele dezvoltate în cele ce urmează.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte reține că prin Raportul de monitorizare a fost soluționată sesizarea nr. 10631 din 21.10.2022.

În urma analizării Raportului de monitorizare și a audierii înregistrărilor, membrii CONSILIULUI NAȚIONAL AL AUDIOVIZIUALULUI au adoptat Decizia nr. 744/20.12.2022 prin care radiodifuzorul B., post deținut de reclamanta A. S.R.L., a fost sancționat cu amendă în cuantum de 10.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, și a art. 64 alin. (1) lit. a) și b)din Decizia nr. 220/2011, deoarece, în cadrul emisiunii "Legile puterii" din 12 octombrie 2022, radiodifuzorul nu a asigurat o informare obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor pentru a determina libera formare a opiniilor, nu a asigurat o distincție clară între fapte și opinii, iar informarea privind un fapt/eveniment nu a fost corectă și prezentată imparțial.

În cuprinsul acestei decizii s-a menționat că "(...) o parte din informațiile prezentate au constituit afirmații acuzatoare care nu pot fi catalogate ca simple "opinii", "judecăți de valoare" sau "convingeri", în condițiile în care din conținutul acestora, rezultă că au constituit acuzații factuale susceptibile de a fi demonstrate și probate, fapt ce constituie o încălcare a prevederilor art. 64 alin. (1) lit. a) din Codul audiovizualului(...)".

Față de conținutul emisiunii analizate, ce a făcut obiectul raportului de monitorizare, membrii Consiliului au constatat că a fost prejudiciat dreptul publicului la informare obiectivă, în condițiile în care acestuia i-au fost prezentate numai opinii convergente într-un sens părtinitor, lipsind un punct de vedere opus, care ar fi fost în măsură să favorizeze libera formare a propriilor convingeri, avându-se în vedere că abordarea unor teme de interes major pentru public, trebuia făcură cu responsabilitate, în mod corect și obiectiv, cu respectarea de radiodifuzor a obligației de a prezenta informațiile într-un mod obiectiv, echilibrat, neutru, prin favorizarea libera formare a opiniilor publicului, cu asigurarea unei distincții clare între fapte și opinii, așa cum dispun imperativ prevederile legale invocate din domeniul audiovizualului în materie de informare corectă.

În speță, examinând argumentele invocate de reclamantă prin acțiune, în raport și de cele reținute de autoritate prin Decizia nr. 744 din 20 decembrie 2022, Înalta Curte apreciază că soluția emisă de Consiliul Național al Audiovizualului este legală și temeinică.

Potrivit prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, "Toți furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și să favorizeze libera formare a opiniilor." [s.n.]

Înalta Curte reține că dreptul publicului la o informare obiectivă și imparțială, care să poată favoriza libera formare a opiniei, a fost încălcat în cauză, deoarece moderatoarea și invitații emisiunii "Legile puterii" au făcut afirmații acuzatoare care nu pot fi catalogate ca simple "opinii", "judecăți de valoare" sau "convingeri", fără a prezenta opinii opuse celor exprimate de moderator și invitați, care ar fi permis ascultătorilor să-și poată forma propria convingere.

Atât moderatoarea cât și invitații emisiunii " Legile puterii" au avut o singură opinie în cadrul dezbaterii temei privind prezența primarului C. la incendiul, care a avut loc la data de 11 octombrie 2022 în Sectorul 1 al Mun. București, și nu au asigurat o informare obiectivă a publicului prin prezentarea faptelor și evenimentelor pentru a favoriza libera formare a opiniilor, nu au asigurat o distincție clară între fapte și opinii, iar informarea privind un fapt/eveniment nu a fost în mod corect și imparțial prezentată.

O astfel de prezentare, neînsoțită și de o altă opinie contrară nu a fost de natură să realizeze o informare corectă și obiectivă cu privire la aspectele în dezbatere, mai ales că în edițiile emisiunii analizate s-au făcut comentarii și despre fake-news-uri, de natură să influențeze publicul cu privire la doamna primar C., iar publicul nu și-a putut liber forma convingerea cu privire la ce este realitate sau născocire, multe dintre informațiile transmise fiind distorsionate și părtinitoare.

Chiar reținând faptul că moderatorii au dreptul de a exprima opinii în legătură cu subiectele discutate, Înalta Curte arată că există o distincție clară între fapte și judecăți de valoare și modul în care prezentarea/exprimarea acestora este protejată de lege.

În acest sens, Înalta Curte arată că prin art. 30 din Constituția României se consacră libertatea de exprimare a gândurilor, a opiniilor sau a credințelor si libertatea creațiilor de orice fel, prin viu grai, prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte mijloace de comunicare în public, care sunt declarate inviolabile, si se interzice cenzura de orice fel. Cu toate acestea, în alin. (6) se stabilesc limitele de exercitare a acestei libertăți, conform art. 53 putând fi restrâns exercițiul unor drepturi si libertăți cu respectarea condițiilor prevăzute de acest text constituțional, prevăzându-se expres faptul că nu se poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei si nici dreptul la propria imagine.

Mai departe, art. 31 alin. (1) din Constituția României consacră dreptul la informație al oricărei persoane constând în dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public, dar și garanțiile juridice ale acestuia, reglementate de alin. (2) și (3), iar în alin. (4) și (5) se reglementează principalele obligații ale mijloacelor de informare în masă, publice sau private, printre care obligația acestora de a asigura informarea corectă a opiniei publice.

Această din urmă prevedere pune în valoare marile imperative care trebuie respectate în materie de informație și anume: exactitatea, onestitatea, discreția și corectitudinea.

De asemenea art. 11 din Declarația drepturilor omului si cetățeanului prevede că "libera comunicare de gânduri si opinii este unul dintre drepturile cele mai prețioase ale omului, orice cetățean poate vorbi, scrie, imprima liber, cu condiția să răspundă de abuzul acestei libertăți, în cazurile determinate de lege".

Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ratificată prin Legea nr. 30/1994, prevede în alin. (1) faptul că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, acest drept cuprinzând si libertatea de opinie si libertatea de a primi sau comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice si fără a tine seama de frontiere, însă în alin. (2) se arată că exercitarea acestor libertăți, ce comportă îndatoriri si responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare între-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii si prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației ori a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Instanța de control judiciar apreciază astfel că reglementările constituționale sunt în perfectă concordantă cu cele ale Tratatelor Internaționale privind Drepturile Omului, fiind îndeplinite prevederile art. 20 alin. (1) din Constituția României.

Raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care constituie izvor de drept, instanța arată că, dreptul garantat de articolul 10 nu este însă unul absolut.

Paragraful 2 al art. 10 permite restrângerea exercitării acestuia în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Restricțiile aduse libertății de exprimare vor fi însă controlate de Curtea europeană prin aplicarea unei serii de principii de interpretare a dispozițiilor articolului 10 din Convenție cristalizate în cadrul jurisprudenței referitoare la acesta.

Astfel, Înalta Curte afirmă că limitarea adusă de stat acestui drept este contrară Convenției dacă nu îndeplinește cele trei condiții cumulative enumerate în paragraful 2:

a) să fie prevăzută de lege;

b) să urmărească cel puțin unul dintre scopurile legitime prevăzute de textul Convenției;

c) să fie necesară, într-o societate democratică, pentru atingerea acelui scop (a se vedea în acest sens hotărârea CEDO din 17 decembrie 2004 Cumpănă și Mazăre împotriva României, par. 85 și urm., publicată în Monitorul Oficial nr. 501/14.06.2005; hotărârea CEDO din 7 octombrie 2008 Barb împotriva României, par. 31 și urm., publicată în Monitorul Oficial nr. 304/08.05.2009; hotărârea CEDO din 28 septembrie 2004 Sabău și Pârcălab împotriva României, par. 35 și urm., publicată în Monitorul Oficial nr. 484/08.06.2005).

Cât privește prima condiție dintre cele menționate mai sus, instanța reține că ingerința adusă libertății de exprimare trebuie să se bazeze pe o dispoziție normativă existentă în dreptul intern, înțelegând prin acesta atât actul legislativ cu valoare normativă generală ce emană de la puterea legiuitoare, cât și o normă cu o forță juridică inferioară legii în sens formal, dar și jurisprudența rezultată din activitatea instanțelor judecătorești, cu mențiunea că acestea trebuie să întrunească două condiții fundamentale, respectiv să fie accesibile și previzibile destinatarului (a se vedea hotărârea CEDO din 26 aprilie 1979 cauza Sunday Times împotriva Regatului Unit, par. 49 - disponibilă pe pagina de Internet a Curții Europene a Drepturilor Omului - www.x.coe.int).

A doua condiție dintre cele menționate mai sus implică analiza existenței unuia dintre scopurile legitime instituite limitativ de par. 2 al articolului 10 din Convenție, respectiv securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

În sfârșit, cea de-a treia condiție, pentru ca ingerința să nu conducă la încălcarea libertății de exprimare garantată de art. 10 din Convenție, presupune ca ingerința să fie necesară într-o societate democratică, în sensul de a corespunde "unei nevoi sociale imperioase", iar argumentele invocate de autoritățile naționale pentru a justifica ingerința să fie "pertinente și suficiente", măsura de limitare a libertății de exprimare trebuind să fie "proporțională cu scopurile legitime urmărite", asigurându-se un just echilibru între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare consacrată de art. 10 și, pe de altă parte, interesul general de apărare a dreptului terțului care invocă depășirea limitelor libertății de exprimare (a se vedea hotărârea Cumpănă și Mazăre citată anterior, par. 88 - 90).

Spre a fi admisibilă ingerința în exercitarea libertății de exprimare, cele trei condiții menționate în precedent trebuie întrunite în mod cumulativ, lipsa uneia dintre ele făcând ca încălcarea art. 10 din Convenție să nu poată fi justificată.

Instanța mai învederează că în jurisprudența Curții se acordă presei un rol indispensabil de "câine de pază" într-o societate democratică, cu mențiunea că deși presa nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și a drepturilor celuilalt, totuși îi revine sarcina de a comunica, pentru îndeplinirea sarcinilor și responsabilităților sale, informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general (a se vedea paragraful 93 din hotărârea Cumpănă și Mazăre citată anterior în care se face trimitere la hotărârile CEDO De Haes și Gijsels împotriva Belgiei din 24 februarie 1997, par. 37, Thoma împotriva Luxemburgului, cererea nr. 38.432/97, par. 45, și Colombani și alții împotriva Franței, cererea nr. 51.279/99, par. 55).

Totodată, se impune a fi menționat că, în hotărârea din 8 iulie 1986, Lingens împotriva Austriei, Curtea a stabilit o foarte importantă distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, urmând a se avea în vedere că "existența faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăților de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit". Astfel, « dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 (conform hotărârii din 14 octombrie 2008 Petrina împotriva României, par. 41, preluând cauza Lingens citată anterior, par. 46 și decizia din 8 septembrie 2005 Ivanciuc împotriva României, cerere nr. 18.624/03). Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (conform hotărârii din 14 octombrie 2008 Petrina împotriva României, par. 42, preluând cauza Ivanciuc citată anterior și Cumpănă și Mazăre citată anterior, par. 98-101)».

Se impune a fi menționat și că în jurisprudența sa - hotărârea Bladet Tromso și Stensaas împotriva Norvegiei, citată anterior, par. 63, hotărârea Dalban împotriva României, citată anterior, par. 49 - Curtea a admis că libertatea de exprimare a ziariștilor presupune o posibilă doză de exagerare sau chiar de provocare privitoare la judecățile de valoare pe care le formulează.

În contextul normativ anterior expus și în acord cu practica instanțelor unionale, Înalta Curte arată că, și dacă afirmațiile moderatorului și ale invitaților ar fi considerate opinii/judecăți de valoare iar nu acuzații, care au fost făcute în cadrul unei emisiuni de opinie, ele reprezintă totuși o încălcare a prevederilor legale anterior indicate și a principiilor consacrate de jurisprudența CEDO, ca expresie a celor mai înalte idei despre justiție și echitate, constând în utilizarea mijloacelor audiovizuale ca instrumente de manipulare cu rea-credință a opiniei publice.

Opiniile exprimate de moderatorul și de invitații emisiunii, prin modul în care acestea au fost prezentate, dar mai ales prin faptul că nu s-au solicitat și puncte de vedere contrare, nu se încadrează în limitele prevăzute de Constituția României și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, așa cum în mod greșit susține reclamanta, având în vedere că dreptul la libera exprimare nu are un caracter nelimitat, fiind îngrădit de cerința respectării drepturilor celorlalți.

Moderatorul și invitații emisiunii au exprimat numai opinii convergente într-un sens părtinitor, lipsind un punct de vedere opus, care ar fi fost în măsură să favorizeze libera formare a propriilor convingeri, avându-se în vedere, pe de o parte, interesul major ce suscită subiectul supus dezbaterii, și, pe de altă parte, obligația radiodifuzorului de a prezenta informațiile într-un mod obiectiv, echilibrat, neutru, prin favorizarea liberei formari a opiniilor publicului, cu asigurarea unei distincții clare între fapte și punctele de vedere exprimate, așa cum dispun imperativ prevederile legale invocate din domeniul audiovizualului în materie de informare corectă.

Or, chiar CEDO a statuat cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un jurnalist, care exercită libertatea sa de exprimare, își asumă "îndatoriri și responsabilități"' a căror întindere depinde de situația concretă în discuție. Așadar, a decis că numai prin respectarea "îndatoririlor și responsabilităților" ce-i revin, presa își îndeplinește funcția sa esențială într-o societate democratică, fără a depăși anumite limite, având misiunea de a comunica numai informații de interes public, în sensul dat acestei noțiuni în jurisprudența Curții (Hotărârea Tammer c. Estoniei, 6 februarie 2001).

Mai mult, indiferent de clasificarea dată unei emisiuni, radiodifuzorul are obligația de a respecta legislația audiovizuală, întrucât genul emisiunii nu este o cauză exoneratoare de răspundere în audiovizual.

Astfel, prin activitatea mediatică a moderatorului și invitaților emisiunii "Legile puterii", s-a depășit sfera caracterului informativ care prezintă interes pentru opinia publică.

Curtea reține că împrejurarea că unele opinii și informații prezentate de moderator și invitat au pornit de la unele situații concrete, reale, nu este de natură a înlătura constatarea unei încălcări ale obligațiilor impuse de legislația audiovizualului, atâta timp cât maniera în care sunt prezentate acestea, precum și comentariile pe marginea lor, au condus la distorsionarea informațiilor în direcția agreată de moderator.

Mai departe, responsabilitatea afirmațiilor difuzate în cadrul emisiunii, chiar dacă aparțin unui invitat terț față de postul de radio, revine reclamantei, câtă vreme realizatorul emisiunii nu le-a cenzurat în niciun mod și nici nu s-a distanțat de conținutul acestora.

Calitatea de formator de opinie a realizatorului emisiunii, care presupune o respectare riguroasă a principiilor de etică și deontologie profesională, trebuie să fie în concordanță cu obligațiile expres prevăzute de legislația audiovizuală la art. 47 alin. (1) din Codul audiovizualului.

Jurnaliștii, ca și alte persoane invitate în emisiuni au dreptul să-și expună propriile opinii în legătură cu un anumit subiect, însă reclamanta, în calitate de furnizor de servicii media audiovizuale, are obligația de a lua toate măsurile legale, astfel încât emisiunile pe care le difuzează să se desfășoare într-un cadru legal reglementat de legislația audiovizuală, cu respectarea drepturilor fundamentale ale omului.

Astfel, în raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sunt neîntemeiate susținerile reclamantei potrivit cărora afirmațiile moderatorului și ale invitatului său, redate in extenso în raportul de monitorizare, reprezintă o formă de exercitare a dreptului la liberă exprimare protejată de lege.

Sintetizând, Înalta Curte reține că obligațiile reclamantei de a respecta dreptul de a informa în mod corect, verificat și de a prezenta în mod imparțial și cu bună-credință un subiect, fapt sau eveniment, sunt prevăzute de o lege accesibilă și previzibilă (art. 30 și art. 64 alin. (1) Codul de reglementare a conținutului audiovizualului), urmăresc un scop legitim și necesar într-o societate democratică (respectarea dreptului publicului la informare obiectivă și implicit a dreptului acestuia de a-și forma opinia liber), măsura de limitare a libertății de exprimare fiind proporțională cu scopul legitim urmărit deoarece se asigură astfel un just echilibru între, pe de o parte, protecția libertății de exprimare consacrată de art. 10 și, pe de altă parte, dreptul publicului la formarea unei opinii libere.

Pentru toate motivele arătate, Înalta Curte arată că sunt neîntemeiate susținerile reclamantei în sensul că s-ar fi asigurat o informare obiectivă a publicului, context în care ascultătorii puteau să-și formeze o opinie liberă, bazată pe argumente pro și contra subiectelor dezbătute.

Pentru aceste motive, în cadrul controlului judiciar se reține că în mod corect s-a constatat săvârșirea faptei reținute în sarcina reclamantei prin decizia contestată, aceasta fiind legală și temeinică.

În raport de aceste considerente, reținându-se incidența cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul - pârât Consiliul Național al Audiovizualului, va casa sentința civilă nr. 1186 din 29 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal și, rejudecând, va respinge, ca neîntemeiată, cererea reclamantei societatea A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul - pârât Consiliul Național al Audiovizualului împotriva sentinței civile nr. 1186 din 29 iunie 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința civilă atacată și, în rejudecare:

Respinge acțiunea, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 20 iunie 2025, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.