ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5585/2021

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Obiectul acțiunii deduse judecății

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 25.03.2020, sub nr. x/2020, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Societatea de Supraveghere Financiară a solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună suspendarea executării Deciziei ASF nr. 197/2020 până la soluționarea în primă instanță a contestației care vizează desființarea sa, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 596 din 15 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, respectiv suspendarea executării efectelor Deciziei ASF nr. 197/2020.

Preliminar criticilor de nelegalitate/casare a sentinței pronunțate în primă instanță, partea recurentă a prezentat pe scurt situația de fapt și parte din considerentele avute în vedere de instanța de fond în pronunțarea soluției de respingere a cererii de suspendare.

Recurenta – reclamantă susține că prima instanță a pronunțat hotărârea cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) raportat la art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind existența cazului bine justificat și condiția pagubei iminente.

Consideră că hotărârea pronunțată încalcă normele de drept material, întrucât prima instanță a aplicat selectiv dispozițiile legale: a) pe de o parte a reținut că dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. k) din Regulamentul nr. 14/2015, care reglementează condițiile pentru buna funcționare a Consiliului de administrație, ca structură de conducere a societății, nu au relevanță în cauză pentru că vizează activitatea unui organ colectiv, iar nu activitatea Reclamantei-recurente, dar b) pe de altă parte, reține că nu s-ar fi respectat dispozițiile Regulamentului nr. 2/2016, în sensul în care neparticiparea recurentei-reclamante la ședințele Consiliului de administrație ar constitui o încălcare a art. 11 și 12 din Regulament, în contextul în care aceste texte de lege se referă numai la responsabilitățile Consiliului, ca entitate distinctă de membrii săi, ca organ de execuție și implementare a deciziilor hotărârii adunării generale a acționarilor.

De asemenea, prima instanță a considerat în mod eronat că nu ar fi îndeplinită condiția cazului bine justificat, întrucât chiar dacă nu au fost analizate și restul condițiilor impuse de art. 5 și art. 8 al Regulamentului Autorității de Supraveghere nr. 14/2015, Curtea a apreciat că acest aspect nu poate reprezenta un caz bine justificat, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, din moment ce condițiile enumerate în cuprinsul celor două texte de lene sunt cumulative, nu alternative.

Și din acest punct de vedere hotărârea pronunțată încalcă normele de drept material întrucât critica sa cu privire la măsura dispusă de ASF viza tocmai faptul că, la momentul aplicării sancțiunii, ASF nu a analizat în ansamblu lor toate cerințele și criteriile prevăzute de Regulamentul nr. 14/2015, limitându-se la analiza cerinței privind guvernanta prevăzută la art. 5 lit. c) din Regulament, ignorând analiza celorlalte cerințe prevăzute la art. 5 lit. a) și b), precum și a criteriilor prevăzute la art. 8 din același Regulament, ce au fost pe deplin respectate de către recurenta-reclamantă. Așadar, cerința de la art. 5 lit. c) din Regulamentul nr. 14/2015, reținută prin Decizia nr. 197/2020, nu este unica cerința pe care legiuitorul a stabilit-o pentru membrii consiliului de administrație în scopul asigurării unui management prudent și corect al entității reglementate. Or, faptul ca recurenta-reclamantă deținea calitatea de membru în Consiliul de administrație nu înseamnă că unica activitate în exercitarea funcției în cadrul B. ar reprezenta-o participarea la ședințele Consiliului de administrație, recurenta-reclamantă exercitându-și în activitatea curentă a Societății toate celelalte atribuții care îi reveneau conform funcției deținute.

De asemenea, prima instanță a considerat în mod eronat că nu ar fi îndeplinită condiția cazului bine justificat, întrucât aspectele referitoare la desfășurarea celorlalte activități pe care le presupune calitatea de membru în consiliul de administrație, mai puțin participarea la ședințele consiliului, nu sunt dovedite și nici măcar exemplificate, pentru ca instanța să poată analiza ce proporție din timpul reclamantei a îndeplinit celelalte atribuții ce au împiedicat-o să participe timp de mai mult de 1 an și jumătate la toate ședințele consiliului de administrație al B. S.A..

Critică aceste considerente întrucât nu era necesară prezentarea unor probe suplimentare privind ansamblul atribuțiilor ce revenea recurentei-reclamante, fiind oricum de notorietate faptul că atribuțiile membrului unui Consiliu de administrație nu se limitează la prezența în ședințele Consiliului, organizate o singura dată pe lună, ci sunt definite de un spectru mult mai larg.

În ceea ce privește paguba iminentă, recurenta apreciază ca fiind eronată reținerea instanței de fond în sensul că nu ar fi îndeplinită această condiție, întrucât ignoră faptul evident, constând în aceea că sancțiunea aplicata prin Decizia nr. 197/2020 îi afectează recurentei-reclamante în mod direct posibilitatea de desfășurare a activității profesionale aducătoare de venituri prin raportare la pregătirea sa profesională, respectiv posibilitatea de a fi încadrată în următorii 5 ani într-o funcție corespunzătoare studiilor și gradului de experiență - ceea ce implică o pagubă iminentă evidentă, care nu trebuie probată.

De asemenea, consideră că prima instanță a reținut în mod nelegal că pierderea financiară de care reclamanta face vorbire în susținerea pagubei iminente nu poate fi analizată, atâta timp cât nu s-au depus dovezi cu privire la sursele de venit ale reclamantei pentru a aprecia în ce măsură interdicția de a ocupa funcții care necesită aprobarea A.S.F. o afectează și nici nu s-c precizat dacă singura activitate generatoare de venit a reclamantei rezulta din funcții pentru care este nevoie de aprobarea A.S.F.

Critică aceste considerente întrucât pierderea suferită de către recurenta-reclamantă prin interdicția dreptului de a ocupa funcții pentru care este necesară aprobarea ASF pentru o perioadă de 5 ani este una reală, efectivă și ireversibilă, atât la nivel reputațional, cât și la nivelul finanțelor personale.

În plus, paguba iminentă a măsurii dispuse de ASF derivă din faptul că Decizia nr. 197/2020 îi afectează recurentei-reclamante în mod direct posibilitatea de desfășurare a unei activități profesionale aducătoare de venituri. Dat fiind că pregătirea profesională corespunde cerințelor pentru preluarea poziției de membru în consiliul de administrație, sancționarea prin Decizia nr. 197/2020 va conduce invariabil la paralizarea posibilității reclamantei de a fi încadrată profesional într-o funcție corespunzătoare aptitudinilor în următorii 5 ani. Astfel, o anulare a Deciziei ASF, intervenită ulterior, nu va repune recurenta-reclamanta în situația anterioară la nivel reputațional sau financiar. Practic, o pierdere suferită în condițiile descrise în această secțiune va fi ireversibilă, atât la nivel reputațional, cât și la nivelul finanțelor personale.

Referirea primei instanțe la faptul că atingerea reputației nu este o pagubă care să poată fi prevenită prin suspendarea Deciziei contestate nu justifică soluția de respingere a cererii de suspendare formulate de către recurenta-reclamanta.

Adoptând "raționamentul" eronat al primei instanțe se ajunge la concluzia că, deși legiuitorul a prevăzut expres posibilitatea suspendării, prin art. 14 din Legea nr. 554/2004, acest text legal ar rămâne total lipsit de aplicabilitate în situația prejudiciului de imagine, fie el chiar și iminent.

Susține astfel recurenta că teza primei instanțe contravine accesului liber la justiție, drept garantat prin art. 21 și 126 alin. (6) din Constituție, precum și art. 47 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, ce stipulează dreptul la o cale de atac efecientă și la un proces echitabil, dar și art. 6 CEDO care prevede că "orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în mod public și în termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa".

Consideră astfel că demersul recurentei-reclamante, întemeiat pe art. 14 din Legea nr. 554/2004, nu a fost soluționat într-o manieră echitabilă și a fost ineficient, din moment ce instanța a considerat neîndeplînită una dintre cerințele fundamentale pentru a beneficia de o suspendare, prin respingerea de plano a argumentelor privind prejudiciul de imagine creat de către ASF prin emiterea Deciziei contestate.

Invocă totodată și Recomandarea nr. R (89) 8 a Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei la 13.09.1989, referitoare la protecția jurisdicționali provizorie în materie administrativă. Astfel, potrivit prevederilor Recomandării:,,[m]ăsuri de protecție provizorii pot fi acordate, în special, în cazul în care executarea actului administrativ este susceptibilă de a provoca daune severe, care ar putea fi remediate cu dificultate și dacă există un caz prima-facie împotriva valabilității actului"

Apreciază astfel că, din aceste considerente, rezultă în mod cert prejudiciul iminent ce justifică obținerea suspendării executării și a efectelor hotărârii recurate, impactul negativ asupra activității și a veniturilor recurentei-reclamante.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea hotărârii recurate și reținerea cauzei spre soluționare.

Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului și anularea recursului, ca nemotivat, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca neîntemeiat, arătând că soluția instanței de fond este legală și corectă, sub aspectul constatării neîndeplinirii condițiilor pentru suspendarea actului administrativ atacat: existența unui caz bine justificat și necesitatea prevenirii unei pagube iminente.

Procedura de soluționare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția Președintelului completului învestit aleatoriu cu judecarea litigiului din data de 29 martie 2021, s-a fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 16 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților, având în vedere obiectul litigiului și dispozițiile art. 14 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, ce prevăd că " instanța soluționează cererea de suspendare, de urgență și cu precădere".

Soluția și considerentele instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu criticile formulate prin cererea de recurs și cu apărările din cadrul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul reclamantei A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele în continuare arătate:

Preliminar, în ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată de intimata – pârâtă, în cadrul întâmpinării, dar și excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a persoanei care a semnat întâmpinarea formulată de către intimata – pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară, invocată de recurenta – reclamantă, amintește Înalta Curte că au fost soluționate în ședința publică de la acest termen de judecată, în sensul respingerii acestora, înainte de a se trece la dezbaterea pe fondul recursului, considerentele avute în vedere de instanță la pronunțarea soluției fiind consemnate în practicaua prezentei hotărâri.

Trecând la analizarea pe fond a recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurenta-reclamantă pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material specifice condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte apreciază ca fiind neîntemeiate criticile invocate de recurentă, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sentința recurată reflectând interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Recurenta-reclamantă A. a solicitat, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei nr. 197/20.02.2020 emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară, până la soluționarea în primă instanță a contestației care vizează desființarea sa.

Înalta Curte reține ca fiind nefondate susținerile recurentei potrivit cărora prima instanță a considerat în mod eronat că nu ar fi îndeplinită condiția cazului bine justificat, aceasta aplicând selectiv dispozițiile legale.

Conform dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, cazurile bine justificate reprezintă acele împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

La modul concret, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

În acest context, trebuie subliniat faptul că principiul legalității actelor administrative presupune atât ca autoritățile administrative să nu eludeze dispozițiile legale, cât și ca toate deciziile acestora să se întemeieze pe lege. Acest principiu impune, în egală măsură, ca respectarea acestor exigențe de către autorități să fie în mod efectiv asigurată.

Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare, instanța de judecată nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate a actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței învestite cu soluționarea acțiunii în anulare.

Prin urmare, pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actului administrativ, prin suspendarea acestuia, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate a actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o examinare sumară a aparenței dreptului.

În jurisprudența sa constantă Înalta Curte a reținut că, pentru conturarea cazului temeinic justificat, care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ.

Astfel de împrejurări vădite, de fapt sau/și de drept, care sunt de natură să producă o îndoială serioasă cu privire la legalitatea unui act administrativ au fost reținute de Înalta Curte ca fiind: emiterea unui act administrativ de către un organ necompetent sau cu depășirea competenței, actul administrativ emis în temeiul unor dispoziții legale declarate neconstituționale, nemotivarea actului administrativ, modificarea importantă a actului administrativ în calea recursului administrativ (reducerea importantă a cuantumului sumelor reținute ca obligații bugetare), etc.

Astfel, reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, în dovedirea condiției cazului bine justificat, a invocat în esență, ca și indicii serioase privind nelegalitatea și netemeinicia actului administrativ contestat, faptul că A.S.F. a interpretat eronat dispozițiile legale privind criteriile de evaluare aplicabile membrului consiliului de administrație, că evaluarea activității reclamantei nu se rezumă doar la verificarea timpului alocat pentru poziția de membru în consiliul de administrație, ci și la analiza celorlalte atribuții ce îi revin în baza legii și actelor statutare ale societății, că ASF nu a analizat toate cerințele și criteriile prevăzute de Regulamentul nr. 14/2015, că A.S.F. a aplicat în mod greșit sancțiunea complementară în temeiul art. 70 din Legea nr. 31/1990 și că aplicarea sancțiunii complementare are un caracter disproporționat.

Referitor la argumentul recurentei – reclamante privind interpretarea eronată a dispozițiilor legale ce vizează criteriile de evaluare aplicabile membrului consiliului de administrație, este corectă reținerea instanței de fond, în sensul netemeiniciei sale, raportat la dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. i), art. 8 și art. 5 din Regulamentul Autorității de Supraveghere Financiară nr. 14/2015 și art. 70 din Legea nr. 30/1992.

Se constată că recurenta-reclamantă doar reia criticile expuse în fața instanței de fond, fără a combate argumentele acesteia și a menționa în concret norma de drept material încălcată.

Or, față de conținutul art. 5 și 8 din Regulamentul ASF nr. 14/2015, în mod corect judecătorul de primă jurisdicție a reținut că cerințele enumerate în cuprinsul celor două texte legale sunt cumulative, nu alternative, ceea ce înseamnă că eventuala împrejurare că primele două cerințe ar fi fost respectate, devine nerelevantă, în condițiile în care a treia cerință ar fi fost nerespectată.

Prin urmare, respectarea a două cerințe nu împiedica constatarea și sancționarea nerespectării celei de-a treia cerințe, articolul 163 alin. (1) din Legea nr. 237/2015 neimpunând condiția încălcării simultane a tuturor normelor cuprinse într-o reglementar ASF, pentru a se putea reține existența unei contravenții, fiind suficientă încălcarea oricăreia dintre ele.

În mod similar și în ceea ce privește critica referitoare la neanalizarea de către pârâta a celorlalte conditii pe care cerinta guvernanței le prevede în art. 8 din Regulamentul ASF nr. 14/2015, cum și aceste conditii trebuie indeplinite cumulativ, lipsa uneia din ele este suficienta pentru a se reține neîndeplinirea cerintei guvernantei.

Ca atare, eventuala constatare a neîndeplinirii și a altor condiții nu ar fi dus decât la determinarea unui grad sporit de încalcare a obligatiilor prevazute de Regulament.

Nici argumentul conform căruia faptul că reclamanta deținea calitatea de membru în Consiliul de administrație nu înseamnă ca singura sa activitate în exercitarea funcției în cadrul Societății ar reprezenta-o participarea la ședințele Consiliului de administrație, recurenta-reclamantă exercităndu-și în activitatea curentă a societății atribuțiile conform funcției deținute", nu poate fi reținut, în condițiile în care recurenta – reclamantă nu a menționat care au fost acele alte atribuții exercitate, ce au împiedicat-o ca timp de 1 an și 8 luni să participe la ședințele consiliului de administrație al B. S.A..

Referitor la sancțiunea aplicată, este corectă reținerea instanței de fond, în sensul că sancțiunea interzicerii dreptului de a ocupa funcții care necesită aprobarea A.S.F. pentru o perioadă de 5 ani de la comunicarea deciziei de sancționare este expres prevăzută de art. 163 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 237/2015, este aplicată în limitele legale și nu este cea mai gravă sancțiune complementară prevăzută de Legea nr. 237/2015, fapt ce creează aparența că organul constatator a procedat la individualizarea sancțiunii prin raportare la criteriile de apreciere menționate în cuprinsul deciziei a cărei suspendare se cere.

Se constată, așadar, că susținerile recurentei -reclamante nu au aptitudinea de a genera, la nivel de aparență, îndoieli serioase cu privire la fundamentul legal al sancțiunii dispuse, de natură a conduce la temporizarea efectelor actului administrativ.

Trebuie menționat și că, în jurisprudența europeană în materie, respectiv cauza T-184/01 R, IMS Health Inc. și Comisia CE, s-a considerat că cerința cazului bine justificat este îndeplinită atunci când se relevă existența "cel puțin a unei dispute serioase cu privire la corectitudinea fundamentului legal al deciziei atacate".

Cât privește celelalte susțineri referitoare la caracterul disproporționat al sancțiunii complementare aplicate în baza art. 163 alin. (1) lit. a), alin. (4) lit. a) și alin. (5) lit. b) din Legea nr. 237/2015, în acord cu instanța de fond și Înalta Curte constată că, a aprecia asupra gravității faptei contravenționale săvârșite este o măsură ce poate fi verificată pe fondul acțiunii în anularea actului administrativ contestat, judecătorul având posibilitatea să analizeze toate împrejurările de fapt și de drept avute în vedere la individualizarea sancțiunilor contravenționale aplicate, excedând, deci, procedurii sumare a suspendării.

Acestea constituie, așadar, apărări de fond, ce nu pot fi analizate decât de instanța învestită cu anularea actului, fiind chestiuni care țin de temeinicia acestuia, ele vizând în mod direct și substanțial fondul cauzei.

Prin urmare, instanța de control judiciar apreciază că, prin susținerile sale, recurenta- reclamantă nu a făcut dovada îndeplinirii condiției " cazului bine justificat", aspectele reținute drept dovezi ale existenței cazului bine justificat pentru suspendarea executării actului administrativ fiscal fiind, în realitate, motivele de nelegalitate invocate de parte cu privire la acest act, iar susținerile potrivit cărora argumentele invocate ar crea o îndoială asupra legalității actului nu pot fi primite, fiind lipsite de suport real sub aspectul cercetării efectuate și al îndeplinirii condiției referitoare la cazul bine justificat.

Caracterul provizoriu al măsurii de temporizare a efectelor unui act administrativ presupune existența unor indicii suficient de clare care să permită o astfel de protecție în folosul persoanei vătămate prin actul administrativ pe care îl contestă, fără a fi necesar, pentru aceasta, să se examineze viciile de nelegalitate invocate în cererea în anulare a actului contestat.

Or, în raport de aceste considerente, observă Înalta Curte că nu sunt reliefate în cererea recurentei-reclamante acele împrejurări care să constituie un caz bine justificat, în accepțiunea dată de legiuitor acestei cerințe, conform definiției din cuprinsul dispozițiilor art. 2 alin. (1), lit. t) din Legea nr. 554/2004.

Mai mult, Înalta Curte constată că, prin sentința civilă nr. 336 din 17 martie 2021 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a IX-a contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2020, s-a respins, ca fiind neîntemeiată, acțiunea reclamantei A. privind anularea Deciziei ASF nr. 197/2020, ce face și obiectul prezentei cereri de suspendare.

Deși nu este definitivă, această soluție constituie un reper în verificarea aparenței de nelegalitate, pentru că judecătorul fondului a avut posibilitatea administrării și interpretării unor probe și a efectuării unei evaluări aprofundate, posibilitate pe care mecanismul procesual al suspendării de executare nu o îngăduie.

Soluția pronunțată de instanța învestită cu acțiunea în anularea actului administrativ reprezintă nemijlocit o confirmare a prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ a cărui suspendare se solicită și conferă consistență concluziei că în cauză nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat, în sensul art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, pentru a fundamenta dispunerea măsurii provizorii a suspendării executării, în cadrul procedurii sumare reglementate de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Față de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că prima instanță, în raport de susținerile părților, a realizat, în limitele învestirii sale, o examinare sumară a situației de fapt și de drept invocate de reclamantă, pe care le-a considerat, în mod justificat, ca nefiind de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului ce face obiectul cererii de suspendare dedusă judecății, recurenta– reclamantă neoferind indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate de care se bucură actul administrativ.

În ceea ce privește condiția pagubei iminente, Înalta Curte constată că judicios a reținut instanța de fond că, neîndeplinirea condiției existenței unui caz temeinic justificat este suficientă pentru a constata neîndeplinirea condițiilor cerute cumulativ de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării unui act administrativ,.

Prin urmare, chiar dacă în cauză s-ar fi putut reține existența pagubei iminente, Înalta Curtea constată că neîndeplinirea cumulativă a cerințelor impuse de art. 14 din Legea nr. 554/2004 determină caracterul neîntemeiat al cererii de suspendare a executării deciziei atacate.

Date fiind însă considerentele prezentei decizii, prin care s-au menținut constatările instanței de fond referitoare la neîndeplinirea condiției cazului bine justificat, în aceeași notă argumentativă, Înalta Curte reține că nici în prezentul recurs nu se impune analizarea elementelor ce conturează îndeplinirea cerinței pagubei iminente. Nefiind îndeplinită una dintre condițiile cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, examinarea celei de-a doua cerințe nu-și găsește utilitatea, neavând aptitudinea de a modifica soluția instanței de control judiciar.

Prin urmare, prima instanță a făcut o analiză a premiselor suspendării executării actului administrativ și a reținut fondat că nu sunt îndeplinite condițiile cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea efectelor actului administrativ emis de intimata – pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Având în vedere aceste aspecte, Înalta Curte constată că în cauză criticile recurentei sunt nefondate, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă, așadar, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, iar soluția de respingere a cererii de suspendare este întemeiată.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru aceste considerente, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta A., ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legală, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 596 din data de 15 iulie 2020 pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 16 noiembrie 2021.