ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5576/2022

Ședința publică din data de 22 noiembrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 9 martie 2020, reclamantul Ministerul Justiției a formulat cerere de chemare în judecată, în contradictoriu cu pârâtul Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, precum și cu pârâta A., solicitând anularea Hotărârii nr. 73/29.01.2020 emisă de pârât.

În fapt, prin hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD) din data de 29.01.2020, s-a respins excepția necompetenței materiale a Consiliului, s-a constatat discriminarea petentei la admiterea în profesia de executor judecătoresc cu scutire de examen și s-a aplicat Ministerului Justiției amenda contravențională în sumă de 2000 de RON.

Prin sentința civilă nr. 159 din 11 februarie 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a respins cererea formulată de reclamantul Ministerul Justiției, în contradictoriu cu pârâții A. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca nefondată.

Împotriva sentinței menționate la pct. 2 a formulat recurs reclamantul Ministerul Justiției pentru motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., reclamantul a arătat că, deși prin cererea de chemare în judecată a invocat aspectul referitor la respingerea în mod greșit a excepției de necompetență a C.N.C.D., în raport de decizia Curții Constituționale nr. 997 din 7 octombrie 2008, instanța de fond s-a limitat a reda cele expuse în decizia Curții Constituționale și să concluzioneze că nu există o încălcare a acesteia, fără a prezenta argumentele care au format această convingere.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., s-a considerat că instanța de fond a interpretat în mod greșit dispozițiile O.G. nr. 137/2000, apreciind că restrângerea participării la un concurs, pe baza oricărui alt criteriu, reprezintă o formă de discriminare.

Greșit curtea de apel a reținut că art. 2 din O.G. nr. 137/2000 nu conține o listă exhaustivă a criteriilor de discriminare, considerând că sintagma "sau orice alt criteriu" oferă posibilitatea reținerii și a altor criterii nespecificate de lege, în săvârșirea unei fapte de discriminare.

Este eronată concluzia că, atât timp cât Legea nr. 188/2000 nu restricționează condiția domiciliului pentru selecția executorilor în circumscripția unei judecătorii, rezultă că dispozițiile regulamentului de punere în aplicare sunt discriminatorii sub acest aspect, deoarece aceste împrejurări nu au legătură cu discriminarea, ci cu posibilitatea pârâtului de a reglementa, prin regulament, criterii suplimentare de departajare față de cele prevăzute prin Legea nr. 188/2000.

Astfel, art. 3 din O.U.G. nr. 190/2005 stabilește obligația pentru ministrul justiției ca, în termen de cel mult 60 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanței, să emită ordinul pentru modificarea și completarea OMJ nr. 210/2001 pentru aprobarea Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești.

Prin urmare, criteriile suplimentare de departajare nu modifică legea, fiind emise în aplicarea acesteia, soluțiile legiuitorului fiind atributul exclusiv al acestuia.

În situația în care numărul cererilor pentru ocuparea posturilor vacante este mai mare decât numărul posturilor vacante din circumscripția unei judecătorii, sunt necesare criterii suplimentare pentru departajarea candidaților, aceste criterii fiind cele prevăzute la art. 463 din OMJ nr. 210/2001.

Cu privire la existenta unei justificări obiective, s-a arătat că scopul urmărit prin reglementarea criteriului domiciliului este de a asigura buna desfășurare a serviciului public prestat de executorul judecătoresc, urmărindu-se ca acest serviciu să fie prestat în localitățile din circumscripția judecătoriei în care sunt posturile vacante, însă domiciliul persoanei într-o localitate anume nu poate fi considerată o trăsătură în funcție de care să se stabilească că aceasta aparține unei categorii sociale.

Au fost invocate și deciziile nr. 818, 819, 820 din 3 iulie 2008 ale Curții Constituționale prin care s-au admis excepțiile de neconstituționalitate și s-a constatat că "prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) si ale art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul ca instanțele judecătorești au competenta să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative".

În concluzie, s-a arătat că O.G. nr. 137/2000 privește acte sau fapte de discriminare, iar prin hotărârile sale, Consiliul se pronunță asupra unor acte sau fapte, acțiuni ori omisiuni prin care se restrânge exercițiul în condiții de egalitate a unor drepturi recunoscute de lege, iar nu asupra unor reglementări cuprinse în legi sau ordonanțe.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 coroborat cu art. 496 din C. proc. civ., s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii Curții de Apel București și, în rejudecare, admiterea acțiunii formulate de Ministerul Justiției și anularea Hotărârii nr. 73/29.01.2020 pronunțată de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării.

Intimata-pârâtă A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat intimata, că motivarea sentinței atacate este amplu detaliată în raport de concluziile Curții Constituționale din decizia nr. 997/2008, astfel că este neîntemeiat motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În plus, Consiliul National pentru Combaterea Discriminării a fost sesizat doar să constate că reclamanta a fost discriminată de reclamantul Ministerul Justiției printr-un act administrativ cu caracter individual, nefiind învestit cu anularea unor acte normative cu putere de lege.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., caz de casare de strictă interpretare și aplicare, a arătat intimata – pârâtă că, prin compararea textelor de lege cu textele din regulament, se constată că se restrânge, în mod discriminatoriu, dreptul persoanelor care au domiciliul în România de a accede la profesia de executor judecătoresc, dacă nu au domiciliul în circumscripția judecătoriei în cadrul căreia se află postul pentru care optează.

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt și de drept relevante

În, fapt prin hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării din data de 29.01.2020, s-a respins excepția necompetenței materiale a Consiliului, s-a constatat discriminarea petentei la admiterea în profesia de executor judecătoresc cu scutire de examen și s-a aplicat Ministerului Justiției amenda contravențională în sumă de 2000 de RON.

Colegiul Director din cadrul pârâtului a reținut că prin impunerea în Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 2010/2001, a condiției domiciliului într-o localitate din circumscripția judecătoriei Lehliu Gară, în care s-a solicitat numirea, s-a creat o discriminare pârâtei și o limitare a accesului la profesie, fără ca reclamantul să aducă justificări obiective impunerii acestei condiții.

Potrivit dispozițiilor art. 46

3

din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești "Când numărul cererilor pentru ocuparea posturilor vacante este mai mare decât numărul posturilor vacante din circumscripția unei judecătorii, ordinea de prioritate a solicitanților se va stabili cu respectarea următoarelor criterii: 1. să nu fi fost sancționat disciplinar în ultimii 5 ani anteriori anului depunerii cererii de numire în funcția de executor judecătoresc și nici în anul respectiv. Dacă nu mai este în funcție, trebuie îndeplinită și condiția ca acesta să își fi încetat activitatea din motive neimputabile; 2. să aibă domiciliul într-o localitate din circumscripția judecătoriei în care solicită numirea; 3. să fi absolvit cursuri de specializare; 4. alte aspecte relevante."

Înalta Curte, analizând punctual criticile de nelegalitate invocate de recurentul – reclamant, reține că, deși s-a invocat în cadrul cererii de recurs motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, argumentele invocate de recurent, vizând interpretarea normelor de drept incidente prin prisma dezlegării date de Curtea Constituțională prin decizia nr. 997 din 7 octombrie 2008, deduc controlului judiciar al instanței de recurs legalitatea sentinței în raport de dreptul substanțial aplicabil, analiză pe care Înalta Curte o va dezvolta în cadrul analizării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecința, acest motiv de nelegalitate al hotărârii recurate nu va fi reținut ca întemeiat.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt întemeiate criticile recurentului – reclamant vizând nelegala interpretare și aplicare a prevederilor O.G. nr. 137/2000, privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Prin hotărârea atacată, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat o situație de discriminare care își avea izvorul direct în conținutul actului normativ reprezentat de Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești.

Dispozițiile art. 20 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată prevăd că: "(1) Persoana care se consideră discriminată poate sesiza Consiliul în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei. (2) Consiliul soluționează sesizarea prin hotărâre a Colegiului director prevăzut la art. 23 alin. (1). (3) Prin cererea introdusă potrivit alin. (1) persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării".

Referitor la prevederile art. 20 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000, Curtea Constituțională a României a stabilit prin Decizia nr. 997/7.10.2008 că aceste prevederi sunt neconstituționale în măsura în care sunt interpretate în sensul că, acordă Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor articolului 20 din O.G. nr. 137/2000 republicată, rezultă că hotărârile emise de Colegiul director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării sunt pronunțate doar în vederea investigării și sancționării contravenționale a faptelor sau actelor de discriminare, fapte înțelese ca acțiuni ori inacțiuni ilicite care încalcă normele dreptului obiectiv, cauzând prejudicii unor persoane.

Așa fiind, reiese că acele comportamente considerate ca discriminatorii și care sunt sancționabile contravențional nu pot fi echivalate sau asimilate cu procesul legislativ, în speță cu situațiile ce implică adoptarea, modificarea, completarea sau abrogarea unor prevederi legale de către legiuitor.

Înalta Curte constată că pârâta A. a sesizat Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării cu privire la o situație care decurgea din reglementarea procedurii de admitere în profesia de executor judecătoresc, cu scutire de examen, potrivit art. 46

3

din Regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000, respectiv a aplicării criteriilor de departajare în situația exprimării opțiunii de ocupare a posturilor vacante de către mai mulți candidați.

Din această perspectivă, Înalta Curte reține că sunt incidente considerentele deciziei Curții Constituționale a României nr. 997/2008, prin care s-a stabilit că, dacă s-ar admite că, pe calea controlului jurisdicțional întemeiat pe art. 20 alin. (3) din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării poate să constate existența unor situații discriminatorii ce își au izvorul direct în conținutul unor norme legale, într-o atare împrejurare, se pune în discuție legitimitatea acestui organ de a interfera în competențele legislativului, prin înlăturarea aplicabilității unor acte normative și instituirea aplicabilității altora, dar și în competențele Curții Constituționale, care îndeplinește rolul de legislator negativ, atunci când constată lipsa de conformitate dintre prevederile unei legi sau ordonanțe și dispozițiile constituționale, sub aspectul art. 16 referitor la principiul nediscriminării.

Înalta Curte constată că petiția analizată de recurentul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a avut ca obiect pretinse fapte de discriminare derivate din aplicarea unor texte legale, ce dispun cu privire la procedura de eliminare a candidaților la Concursul de dosare organizat în condițiile Legii nr. 188/2000 privind executorii judecătorești și a Regulamentului de punere în aplicare a Legii nr. 188/2000, aprobat prin Ordinul Ministrului Justiției nr. 210/2001 (reglementare la nivel de legislație secundară), o astfel de cerere neputând fi primită, fiind inadmisibilă, raportat la prevederile Deciziei Curții Constituționale nr. 997/2008.

În mod nelegal a reținut instanța de fond că, în cauză nu a rezultat o încălcare de către C.N.C.D. a deciziei Curții Constituționale nr. 997/2008 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 20 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000.

Apărările intimatei –pârâte cu privire la caracterul de act administrativ individual, urmează să fie respinse, acestea din urmă reprezentând manifestări unilaterale de voință care generează, modifică sau sting drepturi și obligații în beneficiul sau în sarcina unor subiecte dinainte determinate, spre deosebire de un regulament emis în executarea legii, care conține reglementări cu caracter general, asupra unor persoane sau categorii nedeterminate, chiar dacă acesta vizează o anumită profesie.

Cum competența reprezintă o condiție de validitate a actului administrativ-jurisdicțional, Înalta Curte urmează să constate nelegalitatea Hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 73 din data de 29.01.2020, în raport de depășirea prerogativelor autorității emitente, astfel cum au fost acestea tranșate prin decizia Curții Constituționale.

Întrucât pretinsul tratament discriminatoriu s-a raportat la prevederile unui act normativ (ca legislație secundară), nu se poate determina eventuala incidență a unui comportament de natura celor reglementate de prevederile O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată.

Prin sesizarea pârâtei A., Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a fost învestit să se pronunțe cu privire la procedura de examinare a unui număr de 35 de candidați reglementată într-un act normativ, iar nu la modul de examinare, astfel că susținerile pârâtei nu sunt de natură a evidenția vreun element de fapt care ar putea permite, sub aspectul scopului sau efectului creat, reținerea unui comportament de restricție, preferință, excludere sau deosebire aplicat acesteia în raport cu persoane aflate în situații similare.

Criticile decelate din sesizarea adresată pârâtului, cât și din apărările formulate prin întâmpinările adresate instanțelor de fond și de recurs, vizează, în esență, încălcarea de către legiuitorul secundar a dispozițiilor art. 15 lit. g) din Legea nr. 188/2000, prin instituirea unor criterii de departajare, iar acestea pot face obiectul, exclusiv, al unei acțiuni în anulare în contenciosul administrativ, iar nu al procedurii instituite la art. 20 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va admite cererea de chemare în judecată și va dispune anularea Hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 73 din data de 29.01.2020.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-reclamant Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 159 din 11 februarie 2021 a Curții de Apel București – secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată, și rejudecând:

Admite cererea formulată de reclamantul Ministerul Justiției în contradictoriu cu pârâții A. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Anulează Hotărârea Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 73 din data de 29.01.2020.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 22 noiembrie 2022.