ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5561/2021

Ședința publică din data de 16 noiembrie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, sub nr. x/2018, reclamantul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA reprezentat prin Primarul Municipiului Timișoara a chemat în judecată pârâtul CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII-COLEGIUL DIRECTOR, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Hotărârii nr. 524/27.09.2017, pronunțată de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2016, Petiția nr. 4624/01.08.2016; anularea măsurilor dispuse la punctul 4 din Hotărârea nr. 524/27.09.2017, respectiv sancționarea cu avertisment a Consiliului Local Timișoara, conform O.G. nr. 137/2000; menținerea ca temeinică și legală în forma în care a fost adoptată a HCL nr. 63/2013.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 73 din 28 februarie 2019 Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, îndreptată prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 28.03.2019 a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamantul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA reprezentat prin Primarul Municipiului Timișoara, în contradictoriu cu pârâții CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII-COLEGIUL DIRECTOR și A., ca nefondată.

Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond au exercitat calea de atac a recursului Municipiul Timișoara prin Primar și Primarul Municipiului Timișoara, B., în condițiile art. 493 din C. proc. civ., invocând în drept prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

A solicitat astfel admiterea recursului, casarea sentinței atacate și rejudecarea fondului, cu efectul admiterii acțiunii.

În motivarea recursului, au susținut în esență recurenții că, mod nelegal, instanța de fond a respins cererea de chemare în judecata formulată de autoritate neținând cont de situația de fapt existentă și interpretând în mod eronat dispozițiile art. 4 alin. (5) lit. e) din Regulamentul T1MPARK raportat la prevederile art. 2 din O.G. nr. 37/2000, calificând că prin măsura impusă de autoritate s-a creat un tratament diferențiat, respectiv că s-a ajuns la un caz clasic de discriminare.

Consideră că instanța de fond a apreciat în mod greșit faptul că nu au fost prezentate niciun fel de argumente și dovezi care să ateste cazul obiectiv determinat de un scop legitim de natură a justifica diferențierea creată, în condițiile în care în cuprinsul demersului litigios promovat a fost descrisă pe larg motivarea care a stat la baza măsurii impuse prin dispozițiile art. 4 alin. (5) lit. e) din Regulamentul TIMPARK, motivarea neanalizată de către instanța de judecată, aceasta reținând că reclamanta nu a făcut dovada unei cauze obiective.

Arată astfel că măsurile luate de către autorități in baza unor criterii obiective nu pot fi calificate ca fiind discriminatorii, intrucat criteriul obiectivitătii este un element esențial definitoriu al noțiunii de discriminare, putând fi in prezenta unui act sau fapt discriminatoriu doar atunci când acestea nu au la baza criterii obiective cum ar fi adoptarea unui Regulament de funcționare a sistemului de parcare TimPark care a avut drept scop decongestionarea domeniului public - in zonele aglomerate ale orașului, precum și promovarea turismului urban care este foarte important pentru Timișoara, oraș care în viitorul apropiat va găzdui numeroase evenimente culturale în scopul promovării Capitalei Europene a Culturii 2021.

În ceea ce privește invocarea de către petent a unei pretinse discriminări, în sensul că le este îngrădit accesul la plata staționarii in zona de incidența a Regulamentului TimPark, celor care nu ar deține un telefon mobil, susțin recurenții că aceasta sutinere este vădit nefondată, întrucât in niciun caz nu se poate susține că există un vreun fel de de discriminare a vreunei categorii de persoane prin intermediul acestui regulament, întrucât exista si modalități alternative de plată.

Raportat la dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, nu există niciun fel de discriminare. Astfel, pe de-o parte, prin niciuna dintre cele trei modalități de plată ale staționarii instituite prin intermediul Regulamentului TimPark nu se îngrădește accesul niciunei categorii de persoane, contrar susținerilor tendențioase ale petentului.

Modalitatea de plată a a staționarii prin intermediul telefoniei mobile, alături de posibilitatea de a staționa prin intermediul abonamentelor de parcare, a fost introdusa tocmai pentru a aduce beneficii suplimenentare atât utilizatorilor cat si operatorului sistemului de parcare.

In primul rând, în ceea ce-1 privește pe petent, acesta susține faptul ca discriminarea ar consta în faptul că acesta deține un telefon mobil de la compania unde lucrează, ceea ce nu-i permite să acceseze numerele speciale pentru a trimite SMS pentru a plați staționarea in interiorul zonei de aplicare a Sistemului de parcare TimPark.

În continuare, criticile recurenților vizează cealaltă ipoteză reglementată de HCL Timișoara nr 63/26.02.2013 de aprobare a Regulamentului de funcționare al sistemului de parcare a autovehiculelor în Municipiul Timișoara – TimPark, decât cea sesizată în prezenta cauză și anume cea reglementată de art. 4 alin. (1) din Regulament, conform căruia staționarea și parcarea autovehiculelor în locurile specificate la art. 2 și art. 3 este permisă numai prin intermediul telefoniei mobile (voucher sau sms) sau abonamentelor cumpărate anticipat și expuse la loc vizibil în interiorul autovehiculului, respectiva ipoteză făcând obiectul dosarului înregistrat pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. x/2016, soluționat de această instanță prin sentința civilă nr. 2114/20.010.2016, rămasă defintivă prin decizia civilă nr. 6079/29.09.2017 a Curții de Apel Timișoara.

Susțin astfel că toate criteriile avute in vedere de către legiuitor (în speță Consiliul Local al Municipiului Timișoara) pentru luarea deciziei ca in aceste parcări sa nu se poată staționa cu abonamente de parcare, ci doar prin modalitățile de plata care implica plata la un tarif orar, nefiind posibila nici plata parcării pentru o zi intrega, sunt de ordin obiectiv.

Asa cum prevede in mod expres si legislația in materie, respectiv literatura de specialitate, masurile luate de către autorități in baza unor criterii obiective nu pot calificate ca fiind discriminatorii, întrucat criteriul obiectivitătii este de asemenea un element esențial definitoriu al noțiunii de discriminare, putând fi în prezeța unui act sau fapt discriminatoriu doar atunci când acestea nu au la bază criterii obiective.

Astfel, adoptarea Regulamentului de funcționare a sistemului de parcare TimPark a avut drept scot decongestionarea domeniului public - in zonele aglomerate ale orașului sau care trebuiesc ocrotite de poluarea exagerată.

Prin HCL Timișoara nr. 418/30.07.2013, prin care a fost completată HCL Timișoara nr. 63/26.02.201 s-a instituit în cadrul Sistemului de parcare TimPark si o zona 0 (verde), in zonele foarte aglomerate din oraș; tocmai pentru a se putea asigura un flux cât mai mare al traficului staționar din acele zone, pentru a putea să asigure în cadrul acestor parcări limitate ca număr (4 parcări) o cat mai mare posibilitate de a găsi un loc parcare liber, în scopul de a asigura accesul celor care staționează doar ocazional, si nu pe perioade mai mari timp, acesta fiind singurul motiv pentru care în aceasta zone nu s-a permis plata staționării pentru întreaga zi, respectiv staționarea cu abonamente de parcare. Astfel, autoritățile deliberative de la nivelul Municipiu Timișoara, au avut in vedere prin aceste măsuri, posibilitatea de a găsi soluții la problemele de mobitit urbana, având in vedere ca, Comisia Europeana, in Strategia Europa 2020, a susținut ca este necesară o schimbare radicală în ceea ce privește modul de abordare a mobilității urbane.

Tehnologiile inteligente si sistemele de transport inteligente sunt elemente cheie pentru planifica mobilității urbane. In luarea acestei decizii, autoritățile locale au avut în vedere ca prin aceste măsuri să asigure pe cat posibil, realizarea obiectivelor de politică și de gestionare a operațiunilor de trafic concrete, ajutând totodată utilizatorii finali prin prezentarea unor opțiuni documentate în ceea ce privește mobilitatea.

Prin asigurarea acestei mobilități crescute a traficului staționar, s-a intenționat ca în aceste parcari din zona 0 (verde) săexiste o posibilitate mai mare de găsire a unui loc de parcare pentru o staționare redu; timp, odată ce in aceste parcări nu se poate achita staționarea pentru o zi intreaga, respectiv nu se poate sta cu abonamente de parcare, aceste din urma modalități de achitare a staționarii implicând imobilizarea uni de parcare pe perioade mai lungi de timp si cu costuri mai mici. In consecința, prin aceste masuri s-a intent asigurarea accesului unui număr cat mai mare de utilizatori in aceste parcări, pentru staționari reduse ca timp. Pe de altă parte, numărul acestor parcări este foarte redus, iar în imediata vecinătate a acestor parcări, toate celelalte locuri de parcare sunt libere pentru staționare prin plata cu oi dintre mijloacele de plata prevăzute de Regulamentul TimPark.

În ceea ce privește pretinsa discriminare, în sensul că prin aplicarea dispozițiilor HCL Timișoara nr. 63/26.02.2013, se creează o discriminare reală între conducătorii autovehiculelor înmatriculate în România și cei ai autovehiculelor înmatriculate in străinătate, ce face obiectul prezentei judecăți, recurenții susțin că, prin măsura impusă prin dispozițiile art. 4 alin. (5) lit. e) din Regulamentul TimPark, în sensul exceptării de la dispozitiile acestui Regulament a autovehiculelor înmatriculate în alte state România, deținute în proprietate personală de către persoane care au si domiciliul în statul unde este înmatriculat autovehiculul, legiuitorul (în speța Consiliul Local al Municipiului Timișoara) a avut în vedere doar criterii de ordin obiectiv, respectiv turismul urban care este foarte important pentru Timișoara, oraș care în viitorul apropiat va găzdui numeroase evenimente culturale în scopul promovării Capitalei Europene a Culturii 2021, pentru aceasta autoritățile locale dorind valorificarea zonelor istorice ale orașului, astfel încât sa aibă caracter de atractivitate pentru turiștii străini și în același timp sa ofere acestora diverse facilitați, cum este si cea conferita de dispozițiile Regulamentului menționate mai sus.

De asemenea, susțin că, raportat la prevederile art. 2 din O.G. nr. 37/2000, fapta reținută de către CNCD, nu poate fi calificată ca o discriminare, la stabilirea unui alt regim de taxare s-a avut in vedere faptul ca zona urbana a municipiului Timișoara servește ca poarta de intrare atât în regiunea de vest, cat și în întreaga tară, astfel că turismul a fost privit ca o activitate socio-economica foarte importanta pentru oraș, aspect interpretat și calificat în mod eronat de către instanța de fond ca fiind un caz clasic de discriminare.

Pentru toate aceste motive, recurenții solicită instanței casarea sentinței recurate și rejudecarea fondului cu consecința admiterii acțiunii formulate de Municipiul Timișoara. Consideră că instanța, în soluționarea procesului, trebuia să analizeze în ansamblu întreg probatoriul depus și să dea dovadă de respectare a drepturilor ambelor părți, egalitatea tuturor în fața justiției și soluționarea fără părtinire a problemelor deferite unui judecător. Astfel, instanța trebuia să ia în calcul ambele fațete ale principiului echității, unul de fond, care ține efectiv de susținerile părților și de dreptul adus în discuție și unul procedural, care ține de modalitatea în care instanța soluționează un diferend. Instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, cu aplicarea greșită a normelor de drept material, interpretând greșit probatoriul administrat în cauza si fără a ține cont de situația reala.

Apărările intimaților

Initmații -pârâți Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A. nu a formulat întâmpinări împotriva recursului promovat de recurenți, deși acesta i-a fost comunicat în termenul legal.

Procedura de soluționare a recursului

În recurs, s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispozițiilor art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin Rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului din data de 03.09.2019 a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 16 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților, când, luând act de solicitarea părților de judecare în lipsă, considerând că au fost lămurite toate împrejurările de fapt și temeiurile de drept ale cauzei, în baza art. 394 C. proc. civ. declară dezbaterile închise și reține dosarul spre soluționare pe fondul recursului ce face obiectul pricinii dedusă judecății.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul promovat de recurenții Municipiul Timișoara prin Primar și Primarul Municipiului Timișoara, B. este nefondat, urmând a fi respins, având în vedere considerentele expuse în continuare:

Înainte de a trece la analizarea criticilor formulate de cei doi recurenți, instanța de control judiciar reține următoarea situație de fapt:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara – secția contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamantul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA reprezentat prin Primarul Municipiului Timișoara a chemat în judecată pârâtul CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII-COLEGIUL DIRECTOR, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea Hotărârii nr. 524/27.09.2017, pronunțată de Colegiul Director al Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării în dosarul nr. x/2016, Petiția nr. 4624/01.08.2016; anularea măsurilor dispuse la punctul 4 din Hotărârea nr. 524/27.09.2017, respectiv sancționarea cu avertisment a Consiliului Local Timișoara, conform O.G. nr. 137/2000; menținerea ca temeinică și legală în forma în care a fost adoptată a HCL nr. 63/2013.

Prin Hotărârea nr. 524/27.09.2017 emisă de Colegiul Director al Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării s-a decis că, prin măsura impusă de dispozițiile art. 4 alin. (5) lit. e) din Regulamentul TimPark, în sensul exceptării de la dispozițiile acestui Regulament a autovehiculelor înmatriculate în alte state decât România, deținute în proprietate personală de către persoane care au și domiciliul în statul unde este înmatriculat autovehiculul, s-a creat o discriminare între locuitorii orașului Timișoara și deținătorii de autovehicule înmatriculate în alte state decât România, deținute în proprietate personală de către cetățenii respectivi, care au domiciliul în statul unde este înmatriculat autovehiculul, existând o diferențiere între locuitorii orașului Timișoara și aceștia, și chiar prin comparație cu toți locuitorii țării, în condițiile în care toată această categorie exemplificată în urmă este nevoită să achite contravaloarea timpului staționat în parcare, circulând în aceleași condiții pe străzile orașului, ca și cetățenii care au domiciliul și mașina înmatriculată în afara țării. Astfel, scutirea de taxă aferentă, în opinia Colegiului, nu este una justificată și nu are nicio rațiune turistică ori economică.

Apreciind că se întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) și alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, modificată, s-a hotărât sancționarea cu avertisment a Consiliului Local Timișoara, cu recomandarea de a elimina preverile art. 4 alin. (3) din HCL nr. 63/26.02.2006.

Instanța de fond, prin hotărârea ce face obiectul prezentului control judiciar, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din Camera de Consiliu, a respins, ca nefondată, acțiunea în contencios administrativ promovată de către reclamantul CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIȘOARA reprezentat prin Primarul Municipiului Timișoara, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și A., reținând în esență că reclamantul nu a făcut dovada existenței unor cauze obiective determinate de un scop legitim de natură a justifica o asemenea diferențiere.

Înalta Curte apreciază că soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente, respectiv dispozițiile O.G. nr. 137/2000.

Analizând cererea de recurs se constată că recurenții au invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., multe dintre critici referindu-se însă la o altă ipoteză reglementată de HCL Timișoara nr. 63/26.02.2013 de aprobare a Regulamentului de funcționare a sistemului de parcare a autovehiculelor în Municipiul Timișoara, decât cea care face obiectul prezentei judecăți, și anume cea reglementată de art. 4 alin. (1) din Regulament, ce vizează modalitatea de plată a parcării prin intermediul telefoniei mobile, în timp ce chestiunea litigioasă ce face obiectul analizei în litigiul de față vizează instituirea obligației de plată în sine.

Cum discriminarea din perspectiva modalității de plată a parcării a fost analizată de Tribunalul Timiș prin sentința civilă nr. 2114/20.10.2016 și tranșată definitiv de către Curtea de Apel Timișoara prin Decizia nr. 6079/29.09.2017, făcând obiectul dosarului nr. x/2016, criticile recurenților din cererea de recurs dedusă prezentei judecăți, ce vizează caracterul discriminatoriu al modalității de plată nu vor fi avute în vedere, fiind străine de natura prezentei pricini, în care discriminarea este analizată exclusiv din perspectiva instituirii obligației de plată în sine.

În mod judicios a statuat instanța de fond că nu se poate reține o putere de lucru judecat a aspectelor tranșate în respectiva cauză, de vreme ce acțiunea dedusă judecății în dosarul nr. x/2016 a avut în vedere o altă ipoteză reglementată în HCL Timișoara nr. 63/26.02.2013 - de aprobare a Regulamentului de funcționare ai sistemului de parcare a autovehiculelor în Municipiul Timișoara – TimPark decât cea sesizată în prezenta cauză și anume cea reglementată de art. 4 alin. (1) din Regulament, conform cărora staționarea și parcarea autovehiculelor în locurile specificate la art. 2 și art. 3 este permisă numai prin intermediul telefoniei mobile sau abonamentelor cumpărate anticipat și expuse la loc vizibil în interiorul autovehiculului, chestiunea litigioasă fiind, așadar, legată de caracterul discriminatoriu al modalității de plată, în timp ce, în prezenta cauză se analizează discriminarea creată prin instituirea obligației de plată în sine.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Acest motiv de casare nu este incident în cauza dedusă judecății, instanța de fond interpretând și aplicând corect dispozițiile art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul fondului în mod corect a reținut că reclamantul nu a făcut dovada existenței unor cauze obiective determinate de un scop legitim de natură a justifica diferența de tratament, rezumându-se la a invoca necesitatea dezvoltării turismului local, aspect care nu este însă suficient pentru a justifica crearea unei situații favorizante pentru cetățeni rezidenți ai altor state și care dețin autovehicule înmatriculate în afara României, în detrimentul cetățenilor români care dețin autovehicule înmatriculate în țară.

Pentru ca o faptă să fie calificată discriminatorie, trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ următoarele condiții: să existe un tratament diferențiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință față de persoane sau situații aflate în poziții comparabile; să existe un criteriu de discriminare, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată; tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate și necesare; scopul sau efectul tratamentului diferențiat trebuie să fie restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.

Or, raportat la elementele faptelor de discriminare, astfel cum sunt prevăzute de actul normativ anterior menționat, Înalta Curte constată că, în mod corect s-a reținut existența unui tratament diferit între conducătorii autovehiculelor înmatriculate în România și deținătorii de autovehicule înmatriculate în alte state decât România, deținute în proprietate personală de către cetățenii respectivi, care au domiciliul în statul unde este înmatriculat autovehiculul, discriminarea operând pe criteriu de apartenență a autovehiculelor în cauză, aspect aflat în strânsă legătură cu rezidența proprietarilor, așadar cu naționalitatea conducătorilor auto respectivi.

Potrivit definiției discriminării, astfel cum este reglementată în O.G. nr. 137/2000, republicată, în situația persoanelor tratate diferit, tratamentul în speță este datorat apartenenței lor la unul dintre criteriile prevăzute în art. 2 actul normativ anterior menționat, fiind necesar a se analiza dacă tratamentul diferit a fost indus din cauza unui criteriu din cele prevăzute de art. 2 alin. (1), respectiv rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orietare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, care să fi constituit elementul determinant în aplicarea acestui tratament.

Natura discriminării, sub aspectul ei constitutiv, decurge tocmai din faptul că diferența de tratament este determinată de existența unui criteriu, ceea ce presupune o legătură de cauzalitate între tratamentul diferit imputat și criteriul interzis de lege, invocat în situația persoanei care se consideră discriminată.

Astfel se poate considera discriminare o diferențiere bazată pe un criteriu care atinge un drept justificat.

Ca atare, pentru a exista o faptă de discriminare trebuie să avem două situații comparabile, la care tratamentul să fi fost diferit, iar subsecvent, tratamentul diferențiat aplicat, trebuie să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Astfel, o faptă poate fi considerată discriminare, dacă aduce atingere unui drept, oricare dintre cele prevăzute și garantate de tratatele internaționale ratificate de România, sau cele prevăzute de legislația națională, după cum dispune și O.G nr. 137/2000, modificată, precum și Protocolul nr. 12 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, alin. (1), "Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege... ".

Prin actul administrativ ce face obiectul litigiului, respectiv Hotărârea nr. 524/27.09.2017, s-a reținut existența unui tratament diferit între coducătorii autovehiculelor înmatriculate în România și deținătorii de autovehicule înmatriculate în alte state decât România, deținute în proprietate personală de către cetățenii respectivi, care au domiciliul în statul unde este înmatriculat autovehiculul, discriminarea operând așadar pe criteriu de apartenență a autovehiculelor în cauză, aspect aflat în strânsă legătură cu rezidența proprietarilor, așadar cu naționalitatea conducătorilor auto respectivi.

Or, în acord cu instanța de fond și instanța de control judiciar constată că recurenții nu au făcut dovada existenței unor cauze obiective determinate de un scop legitim de natură a justifica tratamentul diferențiat aplicat persoanelor care conduc autovehicule în interiorul orașului Timișoara, rezumându-se la a invoca necesitatea dezvoltării turismului local, aspect care nu este însă suficient pentru a justifica crearea unei situații favorizante pentru cetățeni rezidenți ai altor state și care dețin autovehicule înmatriculate în afara României, în detrimentul cetățenilor români care dețin autovehicule înmatriculate în țară.

Prin urmare, Înalta Curte constată că instanța de fond a adoptat o soluție corectă, raportat la definiția discriminării, astfel cum este reglementată de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 cu modificările și completările ulterioare, republicată și, observând caracterul nefondat al criticilor recurenților, apreciază că se impune respingere acestei căi de atac, cu consecința menținerii, ca legală, a hotărârii pronunțate de prima instanță.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Primarul Municipiului Timișoara, B., ca nefondat, cu consecința menținerii, ca legală, a hotărârii atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanții Municipiul Timișoara prin Primar și Primarul Municipiului Timișoara, B. împotriva sentinței civile nr. 73 din 28 februarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara – secția de contencios administrativ și fiscal, îndreptată prin încheierea din Camera de Consiliu din data de 28.03.2019, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 16 noiembrie 2021.