ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 554/2023

Cererea de chemare în judecată Prin acțiunea formulată reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară a solicitat anularea rezoluției nr. C21-481 din 6 aprilie 2021 prin care a fost respinsă plângerea împotriva rezoluției nr. 66/13.01.2021 a Direcției de inspecție pentru judecători prin care s-a clasat sesizarea formulată împotriva judecătoarei B..

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal prin sentința nr. 1805 din 6 decembrie 2021, a respins cererea formulată de către reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată Împotriva hotărârii instanței de fond reclamantul A. a declarat recurs. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. După o amplă prezentare a situației de fapt, în motivarea recursului se arată că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, (art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei;"). Recurentul susține că atât în cererea de chemare în judecată cât și în răspunsul la întâmpinarea pârâtei, a arătat, cu probe, modul în care judecătoarea B. a încălcat normele de procedură și normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane, deci această judecătoare a făcut abateri disciplinare prin exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență. În opinia recurentului o instanță care nu ia în considerare probele pe care le-a adus în sprijinul afirmațiilor sale, potrivit cărora judecătoarea B. și-a exercitat funcția cu rea-credință și a urmărit vătămarea sa, nu poate fi decât părtinitoare, la rândul ei. Nu există nici un motiv legal (articol de lege) în virtutea căruia, de exemplu, judecătoarea B. să îl oprească să-i amintesc martorei împrejurarea la care se va referi întrebarea pe care i-o va pune, sau să-i dea amendă judiciară pentru asta - numai pentru această judecătoare există articolul de lege, că sunt obligat să-i pun întrebarea martorei direct, pentru că asta e regula prescrisă de C. proc. civ. privind audierea martorilor, după expresia folosită de această judecătoare. Acest articol de lege nu există, astfel că recurentul consideră că poate să-i amintească martorei situația la care se va referi întrebarea pe care i-o voi pune, în conformitate cu articolul 321 alin. (3) din C. proc. civ. În susținerea recursului sunt redate texte de lege incidente pricinii și practică judiciară.

Apărările formulate în cauză Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin acțiunea formulată reclamantul A. și-a exprimat nemulțumirea față de rezoluția de clasare nr. 66/13 ianuarie 2021 emisă în dosarul nr. x al Inspecției Judiciare - Direcția de inspecție pentru judecători și față de rezoluția inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C21-481 din 6 aprilie 2021, solicitând desființarea acestora întrucât sunt nelegale și netemeinice și au doar un caracter formal și superficial. În cuprinsul sesizării formulate recurentul a solicitat efectuarea de verificări privind imparțialitatea completului de judecată care a soluționat dosarul nr. x/2019 al Tribunalului Maramureș. Lucrarea nr. 20-4406 a fost soluționată către inspectorul judiciar desemnat, în condițiile art. 14 alin. (1) din Regulamentul privind normele de efectuare a lucrărilor de inspecție, aprobat prin Ordinul Inspectorului-șef al Inspecție Judiciare nr. 136 din 11 decembrie 2018, în data de 13 ianuarie 2021, sesizarea fiind clasată, în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, prin rezoluția nr. 66, constatându-se că nu au rezultat indicii privind săvârșirea vreunor abateri disciplinare prevăzute de art. 99 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Împotriva măsurii dispuse, recurentul a formulat plângere, în temeiul art. 451 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, solicitând completarea verificărilor, care a fost respinsă prin rezoluția inspectorului-șef al Inspecției Judiciare nr. C21-481. Recurentul a solicitat desființarea rezoluției emisă de inspectorul șef al Inspecției Judiciare, prin care a fost menținută rezoluția de clasare, pe care a apreciat-o ca fiind nelegală, în condițiile în care s-a precizat că nu impune reluarea verificărilor. Instanța de fond a respins acțiunea ca neîntemeiată. Înalta Curte împărtășește soluția pronunțată de Curtea de Apel, reținând că motivele de recurs formulat nu sunt întemeiate. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei") Înalta Curte reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată. Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a indicat ce reprezintă, în opinia sa, indicii temeinice, respectiv argumentele care au stat la baza raționamentului său logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este întemeiat. Pe de o parte, Înalta Curte constată că potrivit principiului independenței judecătorilor consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituția României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, intimata-pârâtă nu poate cenzura modul de interpretare și aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanța de judecată și nici modul de interpretare a probelor administrate. Soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, așa cum rezultă și din dispozițiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată și modificată. Potrivit prevederilor art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004 constituie abatere disciplinară: t) exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, dacă fapta nu întrunește elementele constitutive ale unei infracțiuni. Sancțiunea disciplinară nu înlătură răspunderea penală. Înalta Curte reține incidența prevederilor art. 97 din Legea 303/2004, potrivit cărora: "(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanțelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligațiilor profesionale în raporturile cu justițiabilii ori săvârșirea de către aceștia a unor abateri disciplinare. (2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuție soluțiile pronunțate prin hotărârile judecătorești, care sunt supuse căilor legale de atac". În raport cu prevederile art. 97 alin. (2) din Legea 303/2004 verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raționamente juridice de drept substanțial sau procedural. Rezultă, așadar, că modul de examinare al argumentelor, apărărilor sau susținerilor părților în cauzele deduse judecății excedează competențelor Inspecției judiciare, fiind nepermis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalității și temeiniciei soluției pronunțate de instanță. Obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raționamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenție a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecințe. Recurentul-reclamant nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecției Judiciare vizând în concret operațiunile de stabilire a situației de fapt, interpretare a normelor juridice și apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activității de judecată și care se subsumează tocmai raționamentului logico-juridic al magistratului. Cu alte cuvinte, stabilirea situației de fapt, în baza probatoriului administrat, aprecierea și coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale sunt operațiuni specifice activității de judecată, care fac parte din raționamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunță soluțiile judecătorești. Aceste elemente esențiale ale activității de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecția Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulțumită a căilor de atac ordinare și, după caz, extraordinare prevăzute de lege. Atributul esențial al activității de judecată îl reprezintă raționamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situația de fapt. Interpretarea normelor de drept, încuviințarea și coroborarea probelor administrate reprezintă elemente ale raționamentului logico-juridic, întrucât interpretarea normelor este o operațiune rațională și logică de determinare a înțelesului și conținutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabilește situația de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influență, presiune sau amenințare, iar opinia pe care acesta și-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu și în cadrul unei verificări disciplinare. A admite altfel înseamnă, pe de o parte, a nesocoti principiul constituțional privind independența judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziția constituțională potrivit căreia hotărârile judecătorești sunt supuse numai controlului judiciar. Astfel, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuție însăși valabilitatea actelor întocmite de judecător și pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce însă nu este cazul în speță. Sublinierea acestui aspect se impune, deoarece considerentele hotărârii reprezintă în esență garanția imparțialității judecătorului, a calității actului de justiție, garanție care a fost asigurată din această perspectivă, judecătorii care au soluționat cererile de apel, pronunțându-se asupra argumentelor invocate de părți, motivarea hotărârii explicând și fundamentând soluția concretizată în dispozitivul deciziei. Reaua-credință presupune intenția frauduloasă a magistratului: ea se manifestă prin încălcarea cu bună știință de către magistrat a normelor de drept material ori procesual, tocmai în scopul de a vătăma drepturi și/sau interese legitime ale unei persoane sau cel puțin magistratul, deși nu urmărește expres, acceptă în mod conștient vătămarea unei persoane. Încălcarea unor norme de drept material sau procesual, chiar reală dacă ar fi este un element distinct de reaua-credință a magistratului sau de grava neglijență – aceste din urmă elemente ale răspunderii trebuind a fi probate în mod distinct de încălcarea normelor de drept. Or, în cauză, nu s-au prezentat și identificat indicii temeinice privind reaua-credință, nici privind grava neglijență a magistratului. Grava neglijență presupune nesocotirea din culpă, în mod grav, neîndoielnic și nescuzabil de către magistrat a normelor de drept material ori procesual. Grava neglijență se apreciază, între altele, de exemplu, și în raport de claritatea unor norme juridice ce, în mod vădit, nu mai necesită absolut nicio interpretare sau care au fost deja supuse unei interpretări obligatorii pentru instanțe. Dincolo de aceste aspecte, sunt și alți factori obiectivi de avut în vedere cum sunt, de pildă, volumul de activitate al judecătorului, exercitarea altor atribuții etc. Prin urmare, pentru a vorbi de o gravă neglijență, culpa magistratului ar trebui să nu poată fi scuzabilă. Instanța de fond a reținut, că afirmațiile recurentului-reclamant referitoare la compunerea completului care a soluționat cererea de recuzare în dosarul nr. x/2019 nu constituie argumente care să susțină lipsa de obiectivitate a judecătorului recuzat. Eventuala nelegalitate a compunerii completului putea fi criticată prin formularea unei căi de atac, sesizarea adresată Inspecției Judiciare neconstituind o astfel de cale de verificare a legalității pronunțării unei încheieri de respingere a cererii de recuzare. În ceea ce privește pretinsele erori referitoare la modalitatea în care au fost administrate probele precum și pretinsele greșeli referitoare la aplicarea prevederilor de drept material și drept procesual invocate prin cererea de chemare în judecată, în mod corect s-a reținut că nu au format obiectul analizei pe fond a inspectorului judiciar, întrucât Inspecția Judiciară nu se poate transforma într-o instanță de control judiciar. Astfel, nu s-a putut reține în sarcina Inspecției Judiciare o lipsă a cercetării faptelor imputate magistraților. Prin prisma limitelor competenței sale, intimata a constatat că excedează atribuțiilor sale legale de a analiza raționamentul instanțelor sau de a statua asupra aspectelor precum cele menționate de recurent în plângere și reiterate în fața instanței. În ceea ce privește rezoluția inspectorului-șef nr. C21-481, Înalta Curte constată că în mod temeinic a reținut Curtea de Apel București faptul că recurentul nu a criticat-o pentru nemotivare sau motivare insuficientă ori străină de natura plângerii formulate, neinvocând aspecte intrinseci ori extrinseci, proprii rezoluției emise de către inspectorul-șef, ci practic a criticat ambele acte atacate prin aceeași argumentație în raport de motivele expuse în plângere pentru care a considerat întrunirea elementelor constitutive a trei abateri disciplinare. Astfel fiind, Înalta Curte constată că în mod corect s-a apreciat că nemulțumirile și criticile formulate de recurent nu conturează indiciile săvârșirii abaterii disciplinare invocate, nefiind identificate motive de nelegalitate cu privire la rezoluțiile contestate. În raport cu cele reținute, Înalta Curte constată că toate criticile sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate. Prin urmare, instanța constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre legală. Față de soluția pronunțată, Înalta Curte va respinge cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată formulată de recurentul-reclamant.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.