ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5148/2021

Circumstanțele cauzei Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori, revocarea în totalitate a Hotărârii nr. 230/9.04.2019, prin care s-a dispus încetarea delegării sale în funcția de prim procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Moreni și delegarea pe această funcție a procurorului B. de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște începând cu data de 15.04.2019, apreciind că hotărârea este nelegală, nefondată, produce efecte negative asupra carierei sale profesionale, solicitând și repunerea sa pe funcția de prim procuror delegat la Parchetul de pe lângă Judecătoria Moreni până la expirarea de drept a duratei acesteia.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 66 din 20 aprilie 2021 Curtea de Apel Ploiești, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 10 alin. (2) raportat la art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului s-a arătat că sentința recurată este nelegală, netemeinică, superficială, incompletă, conținând raționamente juridice eronate și fiind bazată în exclusivitate pe argumentele invocate de pârât, în vreme ce motivele reclamantului au fost unilateral respinse ca fiind lipsite de relevanță. Astfel, ignorând faptul că delegarea reclamantului în funcția de conducere s-a realizat cu respectarea dispozițiilor art. 57 alin. (4), (6) și (7) din Legea nr. 303/2004, dar și faptul că reclamantul nu și-a retras acordul de delegare, nu a solicitat încetarea delegării, instanța de fond nu a sancționat delegarea domnului procuror B., dispusă de pârât în mod nelegal. După prezentarea contextului factual ce a condus la adoptarea de către pârât a hotărârii contestate în prezenta cauză, recurentul a apreciat că încetarea delegării sale în funcția de conducere a fost dispusă cu încălcarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) și (2) din Codul muncii, potrivit cărora relațiile de muncă se bazează pe principiul consensualității și al bunei credințe, precum și celor ale art. 39 alin. (1) lit. d) din același cod, care garantează dreptul salariatului la informare și consultare. În opinia recurentului, prin măsura dispusă a fost încălcat și dreptul la egalitate de șanse și de tratament, prin raportare la situația altor doi procurori care ocupă prin delegare funcții de conducere la parchete din circumscripția Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești. În privința Hotărârii nr. 230/9.04.2019 emise de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori, instanța de fond nu a reținut argumentele reclamantului și nu a observat că aceasta este superficial motivată, în condițiile în care nu cuprinde răspunsuri la toate aspectele pertinente prezentate prin cererile formulate anterior adoptării. De asemenea, pârâtul a emis hotărârea contestată fără ca anterior să revoce hotărârea inițială de delegare a reclamantului în funcția de conducere, iar prima instanță nu a avut în vedere încălcarea dispozițiilor art. 57 alin. (2) și (7) din Legea nr. 303/2004, care impuneau ca propunerea de delegare a unui alt procuror în funcția de conducere, precum și cea de încetare a delegării reclamantului să fie formulate și motivate de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, iar nu de către prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, care nu avea o astfel de abilitare legală. Recurentul a subliniat și efectele prejudiciabile ale măsurii de încetare a delegării cu 2 luni înainte de expirarea perioadei pentru care aceasta a fost dispusă, respectiv respingerea cererii de înscriere la examentul pentru ocuparea funcției de conducere la Parchetul Moreni, unde de altfel, era singurul candidat care îndeplinea condiția de vechime și stagiul de 2 ani în această unitate, în cadrul căreia a activat ca prim procuror, fără întrerupere, din ianuarie 2011. Soluția primei instanțe de constatare a legalității atacate de reclamant a fost criticată și prin prisma omisiunii de a analiza anumite aspecte esențiale invocate în cererea de chemare în judecată: "- complexitatea cauzelor de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița este mai mare față de cea a dosarelor de competența unui parchet local, dar și experiența procurorilor este mai mare; - volumul de dosare la Parchetul Târgoviște este superior celui de la Parchetul Județean Dâmbovița; - din ce motiv, pentru repararea deficitului de personal nu a fost încetată și delegarea procurorului C. pe funcția de prim procuror la Parchetul Pucioasa, cu continuarea activității la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița ? - problema de personal nu a fost nici până în prezent rezolvată la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, unde sunt delegați pe funcții de conducere procurori cu funcții de execuție și astfel sunt ținute ocupate și funcțiile de conducere respective și cele de execuție. De asemenea, instanța de fond nu a sancționat nerespectarea de către pârât a dispozițiilor legale care impuneau, în cadrul procedurii prealabile dispunerii delegării, obligația de a cere mai întâi procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Moreni acordul de delegare.

Apărările formulate de intimat Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Reclamantul A. a supus controlului exercitat de instanța de contencios administrativ legalitatea Hotărârii nr. 230/9.04.2019, prin care pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru procurori a dispus încetarea delegării sale în funcția de prim procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Moreni și delegarea pe această funcție a procurorului B. de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște începând cu data de 15.04.2019. Fiind învestită cu soluționarea recursului promovat de reclamant împotriva soluției de respingere ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte reține că argumentele formulate pot fi subsumate cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. și vor fi analizate prin prisma acestor dispoziții. Astfel, dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. vizează situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei. Deși aparent am fi în prezența unor motive distincte, în realitate este vorba de ipoteze diferite ale aceluiași motiv de casare - nemotivarea hotărârii -, deoarece astfel trebuie calificată și o hotărâre care nu este deloc motivată și una care cuprinde motive contradictorii ori motive care sunt străine pricinii. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților. Or, Înalta Curte reține că hotărârea primei instanțe respectă rigorile unei motivări adecvate, aceasta explicând în mod convingător soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a pronunțat soluția în cauză. Astfel, motivarea permite exercitarea controlului judiciar al instanței superioare asupra sentinței pronunțate de prima instanță, fiind respectate garanțiile procesuale ale imparțialității judecătorului și ale calității actului de justiție, precum și exigențele instituite în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituția României și cele ale art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la existența unui proces echitabil. Potrivit celui de al doilea motiv de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În prezenta cauză aceste motive nu sunt incidente, iar soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate. Astfel, reclamantul A. este procuror, în perioada 2011-2014 a îndeplinit funcția de prim procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Moreni, iar din 2014 și până în aprilie 2019 a îndeplinit aceeași funcție prin delegare, ultima prelungire a delegării în funcția de conducere fiind dispusă prin Hotărârea nr. 750/4.12.2018 a secției pentru Procurori din cadrul C.S.M., începând cu 06.01.2019 pentru o perioadă de maximum 6 luni. Prin hotărârea nr. 230/9.04.2019, contestată în prezenta cauză, C.S.M., secția pentru procurori a dispus încetarea delegării sale pe funcția de prim procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Moreni și delegarea pe această funcție a domnului procuror B. de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște începând cu data de 15.04.2019, urmând ca reclamantul să revină la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița începând cu aceeași dată 15.04.2019. Această hotărâre a fost emisă de pârât în baza referatului x/2019 întocmit de direcția resurse umane și organizare, a adresei x din 2.04.2019 emisă de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, însoțită de referatul 2516/VI/1 din 29.03.2019 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, a adresei x din 8.04.2019 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Târgoviște, cu luarea în considerare a cererii reclamantului înregistrată sub nr. x din 8.04.2019, prin care a solicitat respingerea propunerii prim procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița și a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești de încetare a delegării sale înainte de expirarea mandatului de 6 luni și de delegare în aceeași funcție a procurorului B.. Secția pentru procurori din cadrul C.S.M. a apreciat că solicitarea Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița este întemeiată raportat la situația de personal existentă la Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, care se confruntă cu o situație și mai dificilă, din cele 15 posturi prevăzute în schemă, 4 fiind de conducere și 11 de execuție, fiind ocupate 2 posturi de conducere și 7 de execuție, vacante 2 posturi de conducere și 4 de execuție, iar 2 procurori, respectiv C. și reclamantul sunt delegați în funcții de conducere la alte parchete, respectiv la Parchetele de pe lângă Judecătoria Moreni, respectiv Târgoviște. Din analiza coroborată a dispozițiilor legale care o reglementează, în privința delegării în funcții de conducere se pot desprinde câteva principii de bază, respectiv: - delegarea este o măsură cu caracter administrativ ce acoperă situațiile în care instanțele sau parchetele se confruntă cu dificultăți ce afectează funcționarea normală, - ea este dispusă în interesul instanței sau parchetului; - legiuitorul nu a prevăzut un drept de delegare al magistratului; - delegarea se dispune la solicitarea președintelui curții de apel/prim procurorului parchetului de pe lângă curtea de apel în circumscripția căreia se cere delegarea și cu avizul pre președintelui curții de apel/prim procurorului parchetului de pe lângă curtea de apel unde aceștia funcționează, conform prevederilor art. 57 alin. (7) din lege, încetarea delegării urmând a se face cu aplicarea acelorași condiții, prin aplicarea principiului simetriei. În prezenta cauză, contrar susținerilor recurentului, încetarea delegării în funcția de conducere s-a dispus cu respectarea prevederilor legale, la solicitarea conducerii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, însoțită de referatul nr. x/29.03.2019 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița, fiind justificată de situația cu care se confruntă acesta din urmă, cu un grad de ocupare a posturilor de doar 47%. Înalta Curte nu poate primi argumentele recurentului conform cărora delegarea reprezintă un drept sau o vocație a magistraților, interpretarea dispozițiilor legale neputând fi decât în sensul anterior menționat, respectiv aceea de măsură dispusă în interesul instanței sau parchetului, în vederea asigurării funcționării în bune condiții a acestora. De asemenea, prima instanță a reținut în mod corect faptul că atributul gestionării resurselor umane în sistemul judiciar aparține pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, iar acesta nu și-a exercitat dreptul de apreciere în mod arbitrar sau disproporționat, ci în concordanță cu scopul instituției delegării expres reglementate de lege. Nefondate sunt și argumentele referitoare la nerespectarea dispoziților art. 8 alin. (1) și (2) și art. 39 alin. (1) din Codul muncii, câtă vreme procedura de încetare a delegării într-o funcție de conducere, căreia i se aplică prin simetrie dispozițiile art. 57 din Legea nr. 303/2004, nu impune respectarea dreptului la consultare și informare pretins de recurent. Cu toate acestea, astfel cum rezultă din cuprinsul hotărârii atacate, susținerile recurentului și poziția sa față de propunerea de încetare a delegării în funcția de conducere au fost analizate de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii. În mod similar, nu se poate vorbi nici despre încălcarea principiilor predictibilității și clarității sau despre afectarea siguranței raporturilor de muncă, prima instanță reținând, în mod just, faptul că activitatea recurentului în funcția de conducere în care a fost delegat nu s-a desfășurat pe baza unui contract de muncă. Un alt set de susțineri au vizat nelegalitatea hotărârii C.S.M. contestate, recurentul apreciind și în recurs că hotărârea nu a fost motivată corespunzător și a fost adoptată fără ca enterior să existe o hotărâre de revocare a hotărârii inițiale de prelungire a delegării în funcția de conducere. În acord cu cele reținute de instanța de fond, Înalta Curte constată că hotărârea C.S.M., secția pentru procurori nr. 230/9.04.2019, este motivată corespunzător, conține argumente coerente, clare și lipsite de ambiguități sau contradicții și permite urmărirea raționamentul care a condus la adoptarea acesteia. De asemenea, pârâtul nu a depășit limitele competențelor conferite de art. 40 alin. (2) lit. m) din Legea nr. 317/2004, coroborat cu art. 50 alin. (5) și art. 57 din Legea nr. 303/2004 și a avut în vedere solicitarea conducerii Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, prin care s-a invocat situația dificilă a Parchetului de pe lângă Tribunalul Dâmbovița. De asemenea, prima instanță a reținut în mod just și faptul că argumentele referitoare la respingerea cererii recurentului de participare la examenul pentru numirea în funcție de procur-șef la Parchetul de pe lângă Judecătoria Moreni nu reprezintă motive de nelegalitate a hotărârii C.S.M. contestate, aspectele învederate fiind ulterioare emiterii acesteia și fără relevanță în cauză. În ceea ce privește pretinsa încălcare a dispozițiilor art. 57 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte reține că acestea reglementează instituția delegării în funcții de execuție a judecătorilor și procurorilor de la judecătorii, tribunale, tribunale specializate, curțile de apel și parchetele de pe lângă acestea la instanțe și parchete din circumscripția altei curți de apel, iar în prezenta cauză hotărârea contestată a dispus delegarea/încetarea delegării într-o funcție de conducere la parchete aflate în circumscripția aceleiași curți de apel, situație reglementată de dispozițiile alin. (4) și (7) ale art. 57 invocat de recurent. În mod similar, nu se poate vorbi nici despre nesocotirea dispozițiilor art. 50 alin. (5) din Legea nr. 303/2004, text de lege care prezintă, într-o enumerare limitativă, situațiile în care funcțiile de conducere vacante pot fi ocupate de magistrați care funcționează la alte parchete sau instanțe din circumscripția aceleiași curți de apel. Lipsa experienței necesare pentru ocuparea unei funcții de conducere generat de perioada scurtă de timp de la numirea în funcția de procuror reprezintă un motiv obiectiv ce poate determina refuzul delegării înttr-o funcție de conducere, iar în prezenta cauză, contrar susținerilor recurentului, în cuprinsul referatului nr. x/29.03.2019 Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmbovița a reținut că niciunul dintre procurorii care își desfășoară activitatea la acest parchet nu a fost de acord cu ocuparea funcției de prim-procuror prin delegare. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința primei instanțe nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma motivelor de casare invocate, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.