ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5133/2021

Circumstanțele cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 31.07.2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat anularea în tot a Hotărârii nr. 238/20.06.2018 pronunțate de pârâtul Consiliul National pentru Combaterea Discriminării ca urmare a petiției nr. 133/11.01.2018 formulate de către petentul B., respectiv exonerarea de la plata amenzii contravenționale aplicate în cuantum de 3000 de RON și de la publicarea pe pagina de internet a cinematografului (www.x.ro), cu link de pe prima pagină, timp de 15 zile, a rezumatului hotărârii, iar într-o teză subsidiară, înlocuirea sancțiunii cu avertisment.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 168 din 18 ianuarie 2019 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal-veche a respins cererea de chemare în judecată promovată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B., ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului, după reluarea prezentării situației de fapt ce a condus la adoptarea hotărârii C.N.C.D. contestate, s-a arătat că instanța de fond nu a ținut cont de concluziile scrise, prin care s-a evidențiat faptul că reclamanta este singurul cinematograf partener în proiecte ale asociațiilor care sprijină și ajută la integrarea socială a persoanelor cu dizabilități De asemenea, deși reclamanta a depus înscrisuri justificative împreună cu cererea de chemare în judecată, prima instanță a reținut, în mod nelegal, că nu s-a făcut dovada faptului că din încasarea contravalorii unui singur bilet se acoperă costuri cu autorizațiile și licențele necesare funcționării legale, costuri privind drepturile de autor și către distribuitorul de film, cota virată lunar către Centrul Național al Cinematografiei, dar și costurile administrative: chiria asupra spațiului, costurile cu amenajarea și întreținerea spațiului, costurile utilităților, salariile angajaților. Instanța a fost învestită cu analiza hotărârii C.N.C.D. nr. 238/20.06.2018 sub aspectul legalității sau, mai exact, al îndeplinirii condițiilor art. 2 alin. (1), (2) și (4), coroborat cu art. 10 lit. e) și h) din O.G. nr. 137/2000, ori în considerentele sentinței nu se regăsesc argumente din care să rezulte o analiză a susținerilor reclamantei, fiind astfel ignorate dispozițiile art. 6 alin. (1), art. 9 alin. (2), art. 14 alin. (6) și art. 22 alin. (2) C. proc. civ., dar mai ales art. 425 alin. (1) lit. b) din același cod. În virtutea dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut constant că acest drept nu poate fi exercitat efectiv decât în situația în care instanta procedează la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența" (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea nr. 4 din 28.04.2005 în cauza Albina contra României, publicată în M.Of. nr. 1049/25.11.2005, Cauza Vlasia Grigore Vasilescu contra României, Hotărârea din 8 iunie 2006).

Apărările formulate de intimați Intimatul-pârât B. a depus întâmpinare și, fără a invoca excepții, a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală a hotărârii primei instanțe.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Reclamanta A. S.R.L. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ Hotărârea nr. 238/20.06.2018 prin care pârâtul Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, soluționând petiția nr. 133/11.01.2018 formulată de petentul B., a constatat că refuzul acordării biletelor gratuite la cinematograf pentru copilul cu dizabilitate și însoțitorul acestuia, stabilirea prin regulament a condiției de a acorda astfel de bilete doar cu 10 minute înainte de începerea spectacolului, dacă mai rămân bilete disponibile și doar dacă se cumpără și un bilet cu preț întreg, reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1), (2) și (4) coroborat cu art. 10 lit. e) și h) din O.G. nr. 137/2000, a aplicat reclamantei amendă contravențională în cuantum de 3.000 de RON și a obligat-o pe aceasta la publicarea pe pagina de internet a cinematografului (www.x.ro), cu link de pe prima pagină, timp de 15 zile, a rezumatului hotărârii. Soluția primei instanțe de respingere a acțiunii, criticată de reclamantă prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., este însușită și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de analiză a aplicării cadrului normativ incident la elementele factuale ale cauzei. Astfel, în privința cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Aceste cerințe legale sunt impuse de însăși esența înfăptuirii justiției, iar forța de convingere a unei hotărâri judecătorești rezidă din raționamentul logico-juridic clar explicitat și întemeiat pe considerente de drept. Omisiunea primei instanțe de a oferi o motivare, în condițiile art. 425 C. proc. civ., sub aspectele învederate mai sus, echivalează cu omisiunea de pronunțare asupra acțiunii, căci nu se poate stabili o asociere logică între dispozitiv și considerente, ca elemente componente esențiale și obligatorii ale hotărârii judecătorești. De asemenea, în acord cu dispozițiile art. 22 alin. (2) C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluționarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situația de fapt specifică procesului, iar în funcție de aceasta să aplice normele juridice incidente. Or, în prezenta cauză instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția adoptată; Înalta Curte apreciază că sentința civilă recurată respectă dispozițile art. 22 alin. (2) și art. 425 C. proc. civ., instanța expunând silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, motivarea insuficientă neputând fi reținută raportat la sentința atacată. Pe de altă parte, instanța are obligația de a răspunde argumentelor esențiale invocate de părți, iar nu tuturor subargumentelor aduse de acestea, astfel cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunțate în Cauza C. împotriva României - "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27)." Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, se constată caracterul nefondat al criticii conform căreia în cuprinsul hotărârii nu se regăsește o analiză a susținerilor reclamantei. Înalta Curte observă că prima instanță a examinat punctual apărările acesteia, a pronunțat o hotărâre motivată și nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalității în care instanța a aplicat legislația relevantă pentru faptele cauzei. Potrivit celui de al doilea motiv de casare invocat, art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. În prezenta cauză aceste motive nu sunt incidente, iar soluția primei instanțe este expresia interpretării și aplicării corecte a dispozițiilor art. 2 alin. (1), (2) și (4), coroborat cu art. 10 lit. e) și h) din O.G. nr. 137/2000, raportat la art. 21 alin. (2) lit. b) și alin. (3) din Legea nr. 448/2006. Astfel, instanța de fond a validat, în mod corect, constatările pârâtului Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării privind tratamentul diferențiat aplicat unor situații comparabile, existența unui criteriu de discriminare, restrângerea unui drept și lipsa justificării. Contrar susținerilor recurentei, respectarea principiilor egalității și nediscriminării ar fi trebuit să se concretizeze prin măsura pozitivă de a facilita obținerea unor bilete gratuite la serviciul cinematografic, necondiționat de factori precum alocarea unui timp de achiziționare de doar 10 minute și numai dacă mai sunt disponibile ulterior vânzării către publicul larg, respectiv achiziționarea unui bilet întreg. Dreptul lezat în speță este dreptul copilului cu handicap, precum și al persoanei care îl însoțește de a beneficia de gratuitate la biletele de intrare la spectacole, muzee, manifestări artistice și sportive, prin aceasta înțelegându-se, implicit, dreptul la eliminarea oricărei forme de discriminare a persoanelor cu handicap, prin întreprinderea unor acțiuni sau măsuri pozitive în vederea protecției persoanelor defavorizate. În acest context, în mod just, atât instanța de fond cât și C.N.C.D. nu au putut primi justificările reclamantei referitoare la lipsa unor subvenții/facilități din partea autorităților statului, necesitatea acoperii costurilor de operare și profitabilitatea afacerii, întrucât refuzul reclamantei de a pune la dispoziția persoanelor cu handicap bilete gratuite sub condiția cumpărării/vânzării a cel puțin un bilet către un terț apare ca nelegal, dar și neregulamentar, câtă vreme nici legea și nici regulamentul reclamantei nu condiționează obținerea unor astfel de bilete gratuite de asemenea clauze. În mod similar, s-a constatat încălcarea principiului nediscriminării și ca urmare a interdicției de a rezerva on-line bilete cu regim gratuit pentru persoanele cu handicap, ce este menită să restrângă dreptul acestora de a accesa astfel de bilete gratuite, în comparație cu majoritatea, căreia reclamanta îi facilitează posibilitatea obținerii biletelor prin metoda rezervării. Prin tratamentul aplicat, nu numai că reclamanta nu a creat condiții similare de acces la dreptul cuvenit în raport cu situația specială în care se află astfel de grupuri vulnerabile, dar chiar a impus obstacole, coroborând interdicția de a obține biletul gratuit prin rezervare on-line cu obligația de a achiziționa acest bilet doar cu 10 minute anterior începerii filmului, astfel încât, în mod corect pârâtul C.N.C.D. a apreciat că fapta reclamantei reprezintă discriminare în sensul dispozițiilor O.G. nr. 137/2000 anterior menționate. Pentru considerentele expuse, constatând că sentința recurată nu este afectată de nelegalitate și nu poate fi reformată prin prisma cazurilor de casare invocate de recurenta-reclamantă, în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.