ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 504/2023

Ședința publică din data de 2 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Curtea de Apel Galați – secția contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din data de 23 iunie 2022, a respins cererea formulată în ședință publică la termenul din data de 16.06.2022, de către petenta SC "A." S.A., prin avocat, în cauza înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați sub nr. x/2022, de recuzare a membrilor completului de judecată 2R – contencios administrativ și fiscal alcătuit din judecătorii: B., C. și D..

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., prin două memorii distincte (cel de-al doilea memoriu completând motivele din primul memoriu), invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ.,

2.1. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. (invocat în cel de-al doilea memoriu de recurs – motive suplimentare), recurenta a apreciat că instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare a interpretat și aplicat în mod greșit normele de drept procesual, atât din perspectiva neargumentării opțiunii soluționării cererii de recuzare fără audierea magistraților recuzați și/sau a părților din dosar, cât și din cea a analizării și aplicării greșite a ipotezelor legale concrete invocate în fundamentarea cererii de recuzare.

Astfel, instanța nu a argumentat de ce a soluționat cererea de recuzare fără a da curs dispozițiilor art. 51 alin. (1) din C. proc. civ., cu privire la oportunitatea audierii magistraților recuzați și/sau a părților din proces, apreciind recurenta că necesitatea audierii rezultă din complexitatea cauzei și faptul că există indicii veritabile cu privire la soluționarea arbitrară a solicitării de recuzare având în vedere că încheierea atacată nu face nici măcar o trimitere succintă cu privire la dispozițiile legale ce privesc administrarea de probe suplimentare în cadrul judecații cestei cereri.

Totodată, a susținut că instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare

a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1 (instanța și-a exprimat anterior părerea cu privire la soluția în cauza pe care a fost desemnată să o judece) și pct. 13 (atunci când există alte elemente ce nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa) din C. proc. civ.

Pe fondul motivelor pentru care a fost formulată cererea de recuzare, recurenta a arătat că își menține toate argumentele de imparțialitate invocate în cererea de recuzare, apreciind că ambele motive ce fundamentează respectiva cerere sunt deopotrivă incidente.

În ceea ce privește motivul de incompatibilitate prevăzut în art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., invocat, a arătat că, pe lângă inexistența vreunei motivări privind neincidența sa și netemeinicia înlăturării cazului de incompatibilitate vizat astfel de legiuitor, susține ca motiv de recuzare insuficiența garanțiilor obiective pe care trebuie să le asigure instanța, indicii ce rezultă din modul în care a decurs ședința de judecată, or, liberul acces la justiție și dreptul la un proces echitabil impun puterii judecătorești o conduită solemnă, lipsită de orice suspiciune de subiectivism, astfel cum prevăd dispozițiile art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

2.2. Referitor la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (invocat în ambele memorii de recurs), recurenta a susținut, în esență, că instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare nu a procedat la o veritabilă motivare a soluției de respingere a acesteia, respectiv nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și conține motive contradictorii.

Astfel, a arătat că nu rezultă din dispozitiv și nici din considerente dacă cererea de recuzare a fost respinsă ca inadmisibilă, conform art. 47 din C. proc. civ., ca neîntemeiată sau ca nefondată în temeiul art. 51 alin. (1) din același cod și, în plus, conține elemente contradictorii, întrucât în considerente apare mențiunea că urmează să fie respinsă cererea pentru motivele expuse succint, or motivarea trebuie făcut pe larg, nu "succintă".

În opinia părții, o motivare implicită a unor capete de cerere sau cereri adiționale ori incidentale, nu poate fi considerată ca fiind corespunzătoare exigențelor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., la care a făcut referire, dat fi­ind faptul că în dispozitiv trebuie să se regăsească soluția dată fiecărei cereri care a constituit cadrul obiectiv al judecății, iar instanța trebuie să arate în concret, în raport de probele dosarului, situația de fapt pe care o reține în cauză și să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente, referirea generică la probele administrate, fără a indica în ce constau acestea, nefiind suficientă pentru a satisface standardele normei, așa cum nu este suficientă nici o motivare sumară.

Totodată, recurenta a reiterat critica privind incidența motivelor invocate în cererea de recuzare (art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 din C. proc. civ.), apreciind că niciunul dintre aceste motive nu a fost cercetat de către completul desemnat să judece această cerere, care a fost apreciată ca fiind nefondată, deși chiar din motivarea încheierii de la termenul din 16.06,2022 rezultă îndeplinirea tezelor legale de care se prevala și la care a trimitere, cu toate acestea instanța s-a limitat strict la a menționa că, la termenul din 16.06.2022, magistrații însărcinați cu soluționarea cauzei au respins motivat criticile succesive.

Așadar, din raționamentul instanței lipsește motivarea privind îndepărtarea susținerilor formulate, nu s-a făcut nicio trimitere cu privire la faptul ca reclamanta procedase inclusiv la contestarea modului de alcătuire al completului de judecată, precum și a actelor administrative care privesc modalitatea de formare a completului de judecată, neprocedând la analiza criticilor punctuale invocate, ci doar s-a rezumat la indicarea unor considerente generale, contrar art. 425 din C. proc. civ., art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Făcând trimitere la art. 53 din C. proc. civ., care reglementează căile de atac în materie, recurenta a apreciat că cererea de recuzare nu poate fi respinsă motivată în drept de articolul care conține prevederi referitoare la calea de atac în cazul respingerii unei astfel de cereri.

2.2. În dezvoltarea motivului de casare încadrat în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (invocat în primul memoriu de recurs), recurenta a invocat aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește modalitatea de soluționare a cererii de recuzare, cu trimitere la prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 din C. proc. civ. și art. 6 din Convenție.

Recurenta a reluat situația de fapt, arătând că la termenul din 16.06.2022, în Dosarul nr. x/2022 al Curții de Apel Galați, a formulat mai multe cereri care tindeau la soluționarea corectă a cauzei (atât a cererii principale formulate, cât și a cererii reconvenționale) respectiv: (i) excepția de nelegalitate a celor două Hotărâri ale Colegiului de Conducere al Curții de Apel Galați nr. 82/8.11.2021 și nr. 6/16.02.2022 (cu citarea în cauză a emitentului celor două acte contestate), (ii) excepția nelegalei compuneri a completului de judecată, (iii) cerere de suspendare a judecății cauzei în vederea soluționării cauzei penale nr. 147/P/2022 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanta, (iv) cerere de acordare a unui nou termen de judecată în vederea soluționării Dosarului nr. x/2017 al Înaltei Curți și (v) excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 10 din Legea nr. 82/1993, modificată prin Legea nr. 69/1996, cereri care, deși argumentate, au fost respinse de instanță la termenul de judecată din data de 16.06.2022.

Astfel, apreciind că prin continuarea judecății este încălcat dreptul la apărare și dreptul la un proces echitabil, recurenta a arătat că a formulat cerere de recuzare a completului de judecată, care însă a fost respinsă prin încheierea recurată.

Potrivit recurentei, cererea de recuzare îndeplinește cerințele enunțate de către art. 47 din C. proc. civ., arătând că a criticat împrejurarea că magistrații instanței de recurs au respins o serie de cereri ale sale, evocând argumentări lacunare și superficiale, de natura a lasă de înțeles și soluția pe care urmează a o pronunța legat de cererea de recurs (în fond), născându-se în mod întemeiat îndoieli cu privire la lipsa de imparțialitate a magistraților, motiv pentru care a apreciat că sunt incidente prevederile invocate în acest sens.

A susținut că prin încheierea atacată instanța de recurs a reținut că, potrivit încheierii de ședință din 16.06.2023, instanța a respins motivat, în timpul ședinței, cererile succesive formulate de recurentă, nefiind motive veritabile de recuzare

Or, contrar celor reținute de instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare, situația este diametral opusă, pentru că soluțiile cu privire la cererile sale nu au fost motivate, simpla analiză a argumentelor pentru care au fost respinse cererile sale evidențiază caracterul nefondat al soluțiilor de respingere, pentru că aspectele invocate în cadrul excepției de nelegalitate țin chiar de legala constituire a completului de judecată, așadar, deci țin de fondul cauzei, iar excepția de neconstituționalitate a prevederilor citate, de asemenea, are legătură cu cauza, cum de altfel și celelalte cereri formulate au fost justificate.

În concluzie, recurenta a apreciat că este îndreptățită a bănui o lipsă de imparțialitate din partea instanței, concluzie la care nu a ajuns și instanța învestita cu cererea de recuzare, solicitând admiterea recursului, casarea încheierii atacate cu privire la cererea de recuzare formulată și, pe fond, admiterea acestei cereri și desființarea tuturor (eventualelor) actelor efectuate consecutiv acestei cereri.

Prin întâmpinare, intimații-pârâți Consiliul Județean Tulcea și Unitatea Administrativ Teritorială Județul Tulcea au invocat excepția tardivității formulării motivelor de recurs suplimentare și, pe fond, au solicitat respingerea recursului.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În ceea ce privește excepția tardivității formulării motivelor suplimentare de recurs (prin cel de-al doilea memoriu), se constată că nu este întemeiată, acestea fiind depuse cu respectarea termenului prevăzut de lege în raport cu data accesării/comunicării hotărârii pronunțate pe fondul cauzei (08.08.2022).

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Galați – secția contencios administrativ și fiscal, recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. și recurenții - pârâți Consiliul Județean Tulcea și Unitatea Administrativ Teritorială Județul Tulcea au atacat cu recurs sentința civilă nr. 455/07.10.2021 pronunțată de Tribunalul Brăila în Dosarul nr. x/2017.

La termenul de judecată din data de 16.06.2022, recurenta-reclamantă a formulat cerere de recuzare a întregului complet și drept urmare instanța a amânat pronunțarea succesiv la 30.06.2022, respectiv la 08.07.2022 pentru soluționarea acestei cereri și pentru a da posibilitatea părților să depună la dosar concluzii scrise.

Prin încheierea din data de 23 iunie 2022, Curtea de Apel Galați a respins cererea formulată de recurenta-reclamantă privind recuzarea membrilor completului de judecată 2R – contencios administrativ și fiscal alcătuit din judecătorii: B., C. și D..

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar.

1.1. Referitor la motivul de casare pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din Codul

de procedură civilă se constată că nu poate fi primit.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Acest motiv de recurs include toate neregularitățile procedurale care atrag sancțiunea nulității, cu excepția celor menționate la punctele 1-4, precum și nesocotirea unor principii fundamentale a căror nerespectare nu se încadrează în alte motive de recurs.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs recurenta a apreciat că instanța învestită cu soluționarea cererii de recuzare a interpretat și aplicat în mod greșit normele de drept procesual, neargumentând de ce a soluționat cererea de recuzare fără a da curs dispozițiilor art. 51 alin. (1) din C. proc. civ., cu privire la oportunitatea audierii magistraților recuzați și/sau a părților din proces și că există indicii veritabile cu privire la soluționarea arbitrară a solicitării de recuzare având în vedere că încheierea atacată nu face nici măcar o trimitere succintă cu privire la dispozițiile privind administrarea de probe suplimentare.

Contrar susținerilor recurentei, se constată că încheierea atacată nu a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept procesual.

Potrivit art. 51 alin. (1) din C. proc. civ., "instanța hotărăște de îndată, în camera de consiliu, fără prezența părților și ascultându-l pe judecătorul recuzat sau care a declarat că se abține, numai dacă apreciază că este necesar. În aceleași condiții, instanța le va asculta pe părți".

Din analiza acestor prevederi legale, care reglementează procedura de soluționare a cererii de recuzare, se observă că nu există o obligație a instanței care soluționează o cererea de recuzare să audieze judecătorul recuzat, ci doar o opțiune a acesteia în condițiile în care apreciază necesar să procedeze astfel.

Totodată, acestei instituții juridice îi este specifică regula soluționării cererii fără citarea părților, așa încât instanța ascultă părțile implicate doar dacă consideră necesar.

Așa fiind, nu i se poate reproșa instanței faptul că nu a procedat la audierea judecătorilor recuzați și/sau a părților din proces, câtă vreme legiuitorul a lăsat la aprecierea instanței această posibilitate.

Câr privește susținerea în sensul că instanța nu a făcut trimitere la administrarea de probe suplimentare, de asemenea, se reține că instanța nu este obligată să administreze o proba sau alta pe care partea o consideră relevantă pentru soluționarea incidentului procedural.

În fine, în mod corect s-a reținut în analiza cererii de recuzare, în raport cu motivele invocate, că nu sunt incidente prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 din C. proc. civ., fiind respectate, totodată, dispozițiile legale care guvernează desfășurarea procesului civil, prin urmare criticile părții nu atrag incidența motivului de casare invocat.

1.2. Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;".

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a susținut, în esență, că încheierea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază și conține motive contradictorii întrucât în considerente apare mențiunea că urmează să fie respinsă cererea pentru motivele expuse succint, or motivarea trebuie făcut pe larg.

Instanța de control judiciar constată că judecătorul care soluționat cererea de recuzare a analizat în mod adecvat argumentele invocate și probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul care a fundamentat soluția adoptată, încheierea atacată nu este contradictorie și nu conține motive străine de natura cauzei, așa încât respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, încheierea atacată conține motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței și au fost examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, motivarea fiind clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

Contrar susținerilor recurentei, prima instanță a explicitat aspectele analizate din perspectiva dispozițiilor art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 din C. proc. civ., reținând, în mod corect, că nu sunt incidente aceste prevederi în raport cu motivele invocate, faptul că, potrivit încheierii de ședință din data de 16.06.2023, instanța a fost respins, motivat, în timpul ședinței, cererile succesive invocate de recurentă (excepția de nelegalitate, cererea de sesizare a Curții Constituționale și cererea de suspendare a judecății până la soluționarea unui alt dosar), a apreciat că nu constituie motive veritabile de recuzare, nici măcar în sensul art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., așa încât nu există motive care să conducă la susținerea că membrii completului 2 recurs contencios administrativ și fiscal ar fi imparțiali ori că s-ar fi antepronunțat în privința soluției asupra recursului.

A mai reținut instanța că soluționarea anumitor cereri ale părților în condiții procedurale reprezintă o prerogativă a judecătorului care este îndrituit să încuviințeze sau să respingă acele cereri, fără a induce vreunei părți concluzia că judecătorul și-a exprimat deja o opinie asupra modului în care va soluționa în final cauza sau că există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli în privința sa.

Instanța care a judecat cererea de recuzare îndeplinindu-și, prin considerentele sale punctuale și concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate și de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlul judiciar ulterior.

Astfel, a demonstrat analiza criticilor și apărărilor invocate, motivarea nefiind o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, așa cum s-a reținut constant în jurisprudența instanței supreme.

De altfel, se reține că în soluționarea incidentului procedural al recuzării instanța a cercetat numai existența unui posibil caz de incompatibilitate în care s-ar regăsi judecătorul cauzei la data formulării cererii de recuzare, nu și existența altor pretinse neregularități procedurale, ulterioare și străine de instituția recuzării reglementată de normele de organizare judecătorească, pentru care partea poate activa alt mecanism judiciar.

Referitor la susținerea recurentei, în sensul că nu rezultă în ce temei a fost respinsă cererea de recuzare, instanța de control judiciar observă, contrar susținerilor părții, că respectiva cerere a fost analizată din perspectiva motivelor invocate, trecând, așadar, de filtrul admisibilității.

Totodată, se reține că motivarea hotărârii răspunde și exigențelor impuse de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil și lipsit de arbitrariu, care obligă tribunalele să-și motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument invocat, întinderea obligației de motivare putând să varieze în funcție de natura deciziei și trebuie analizată în lumina circumstanțelor fiecărei cauze, ea presupunând însă ca partea în cauză să se poată aștepta la un răspuns specific și explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei și Cauza Ruiz Torija contra Spaniei).

În cauză, examinarea motivelor invocate prin cererea de recuzare s-a realizat efectiv prin analizarea acestora de judecătorii învestiți cu soluționarea cererii, inclusiv prin raportare la respectarea dreptului la un proces echitabil, așa cum este el consacrat de prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și la jurisprudența CEDO invocată de parte, și prin analizarea în concret a motivelor de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 1 și 13 din C. proc. civ.

În fine, se mai reține, din interpretarea prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituție și art. 2 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 ("Justiția este… imparțială și egală pentru toți" - dispoziție legală în vigoare în perioada de referință) că în favoarea judecătorului recuzat operează prezumția de imparțialitate, astfel că partea care invocă prevederile sus-menționate ale legii procesuale trebuie să facă dovada contrară acestei prezumții.

În acest sens este și interpretarea Curții Constituționale care, prin Decizia nr. 386/2021 referitoare la respingerea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., a statuat că "includerea la pct. 13 și a "altor elemente" care pot naște îndoieli cu privire la imparțialitate reprezintă o veritabilă normă de protecție a persoanei care formulează cererea de recuzare, prin lărgirea sferei cazurilor de incompatibilitate cu orice alte elemente concrete care pot fi probate, de către persoana interesată, de natură a prilejui îndoieli asupra imparțialității judecătorului".

În mod similar, art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează dreptul la un proces echitabil ce implică imparțialitatea judecătorului cauzei. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat în mai multe rânduri că imparțialitatea personală a unui magistrat se prezumă până la proba contrară (cauza Hauschildt c. Danemarcei, 24 mai 1989, par. 47).

Faptul că recurenta nu împărtășește raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția primei instanțe nu poate conduce la incidența în cauză a motivului de casare invocat.

1.3. Referitor la motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, de asemenea, este nefondat.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauză, recurenta a invocat aplicarea greșită a normelor de drept material în ceea ce privește modalitatea de soluționare a cererii de recuzare, cu trimitere la prevederile art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 din C. proc. civ. și art. 6 din Convenție, față de faptul că soluțiile cu privire la cererile sale nu au fost motivate, simpla analiză a argumentelor pentru care au fost respinse respectivele cereri, evidențiază, în opinia acesteia, caracterul nefondat al soluțiilor de respingere.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de control judiciar constată că, în speță, au fost interpretate și aplicate în mod corect prevederile legale invocate.

Astfel, așa cum s-a arătat în analiza motivului de casarea anterior, în mod corect instanța care a judecat cererea de recuzare, a reținut că soluționarea anumitor cereri ale părților în condiții procedurale reprezintă o prerogativă a judecătorului care este îndrituit să încuviințeze sau să respingă acele cereri, fără a induce vreunei părți concluzia că judecătorul și-a exprimat deja o opinie asupra modului în care va soluționa în final cauza sau că există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli în privința sa, așa încât nu sunt întrunite prevăzute art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 din C. proc. civ.

Așadar, instanța de judecată are obligația de a soluționa pricina raportându-se strict la normele legale și situația de fapt dedusă judecății, apreciind totodată asupra utilității și necesității admiterea unor cereri formulate sau administrării unor probe solicitate de părțile din proces.

Or, faptul că cererile succesive formulate de recurentă la termenul de judecată din data de 16.06.2023 au fost respinse motivat nu constituie motive de recuzare în sensul prevederilor legale invocate.

Altfel spus, în raport cu semnificația juridică a instituției recuzării și față de criticile formulate în recurs, Înalta Curte constată că, respingând motivat anumite solicitări ale părți, nu îl plasează pe judecător implicit într-o situație de incompatibilitate, nefiind decelate indicii care să nască în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa, cum corect a sesizat instanța care a soluționat cererea de recuzare.

Or, respingerea unei anumite cereri, inclusiv neîncuviințarea administrării unei anumite probe, sunt măsuri procedurale ce pot fi dispuse în condiții legale, fără a induce vreunei părți concluzia că judecătorul și-a exprimat deja o opinie asupra modului în care va soluționa în final cauza sau că există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.

Din această perspectivă este relevantă jurisprudența Curții Constituționale (Decizia nr. 558/2014), în care, prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, referitor la imparțialitatea judecătorului, s-au reținut următoarele:

"19. Curtea reține că, în jurisprudența sa, […], reiterând jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, a stabilit că imparțialitatea magistratului, ca și garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 1 octombrie 1982, pronunțată în Cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30). De asemenea, Curtea a reținut că imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 24 mai 1989, pronunțată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47).

Totodată, potrivit art. 6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului "orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege".

În jurisprudența Comisiei sau a Curții Europene a Drepturilor Omului, s-a arătat că existența imparțialității în sensul art. 6 par. 1 din Convenție trebuie determinată conform unui test subiectiv, pe baza convingerilor personale ale judecătorului cauzei, dar și conform unui test obiectiv, vizând să stabilească dacă un judecător a oferit suficiente garanții pentru a exclude orice îndoială legitimă în aceasta privință (cauza Hauschildt c. Danemarcei, hotărârea din 24 mai 1989).

Relativ la demersul obiectiv exigența imparțialității în sensul art. 6 par. 1 din Convenție presupune ca încrederea pe care judecătorul trebuie să o inspire părților și publicului este esențială și decisivă, important fiind ca îndoielile privitoare la imparțialitate să poată fi justificate în mod rezonabil.

Imparțialitatea subiectivă presupune că niciun membru al instanței nu trebuie să aibă vreo prejudecată sau predilecție. Judecătorul nu trebuie să aibă niciun motiv de a favoriza sau a defavoriza vreo parte. Demersul subiectiv de a determina imparțialitatea judecătorului ar însemna, deci, a determina convingerea personală a judecătorului pe parcursul judecății și în modul de soluționare a unei cauze concrete. Imparțialitatea subiectivă pune în discuție așadar "forul interior" al judecătorului.

Ambele criterii trebuie să convingă un observator exterior și obiectiv că imparțialitatea judecătorului cauzei nu ar putea fi afectată, iar posibilitatea de a formula cerere de abținere reprezintă un remediu legal pentru astfel de situații, pe lângă cele asigurate părții interesate (recuzarea sau cererea de strămutare).

În cauză, motivele de incompatibilitate invocate de autorul cererii de recuzare sunt reprezentate de art. 42 alin. (1) pct. 1 și pct. 13 din C. proc. civ., potrivit cărora:

"(1) Judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situații:

(...) 13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa".

Înalta Curte, analizând criticile formulate, constată că aspectele invocate de autorul cererii de recuzare nu atrag incidența motivelor de incompatibilitate prevăzute de dispozițiile citate, cum în mod just a apreciat și instanța care a soluționat cererea de recuzare.

Rațiunea dispozițiilor legale privitoare la recuzare este aceea de a înlătura orice suspiciune asupra imparțialității, care trebuie să guverneze judecata magistratului învestit cu soluționarea pricinii, însă motivele invocate, așa cum s-a arătat, nu atrag incidența dispozițiilor legale menționate pentru că aspectele învederate nu reprezintă elemente din care să se poată naște în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea judecătorilor recuzați.

Or, respingerea unor cereri și solicitări ale părții nu este de natură a conduce la existența acestui caz de incompatibilitate, textul legal analizat impunând existența unor îndoieli privitoare la imparțialitate care să poată fi justificate în mod rezonabil, iar nu speculativ.

De altfel, cu ocazia soluționării unei cereri de recuzare nu se pot face aprecieri cu privire la corectitudinea admiterii sau respingerii unor cereri sau cu privire la modul de dezlegare de către instanța de judecată a unor chestiuni invocate în cadrul litigiului. Cu toate acestea, în motivarea soluției de respingere a cererilor formulate de parte nu se sesizează vreun motiv de imparțialitate din partea judecătorilor recuzați, iar pentru eventualele greșeli de judecată cu privire la modul de soluționare a cererilor partea are la îndemână alt mecanism judiciar.

Prin urmare, toate criticile recurentei sunt nefondate, soluționarea cererii de recuzare reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 sau 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva încheierii din data de 23 iunie 2022 a Curții de Apel Galați – secția contencios administrativ și fiscal., ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 2 februarie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.