ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5011/2022

Ședința publică din data de 28 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 16.10.2019 reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, în temeiul art. 93 alin. (3) din Legea nr. 504/2002, a solicitat instantei anularea deciziei nr. 841/29.09.2019 privind sancționarea reclamantei cu amendă în cuantum de 35.000 RON pentru încălcarea prevederilor art. 40 alin. (2) si (5), 66 si 70 din Decizia nr. 220/2011, iar în subsidiar, dacă se va aprecia că nu se justifică anularea Deciziei 841, să se dispună modificarea sancțiunii dispuse, în sensul înlocuirii amenzii în cuantum de 35.000 RON, fiind disproporționată în raport cu fapta reținută, cu sancțiunea transmiterii unei somații de intrare în legalitate.

Prin sentința civilă nr. 375 pronunțată la data de 09 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată ca neîntemeiată.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta A. S.A. întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și în rejudecare solicită admiterea acțiunii, anularea Deciziei CNA nr. 841/2019 cu consecința exonerării recurentei de la plata amenzii acordate în cuantum de 35.000 RON.

În motivarea recursului, a arătat că decizia de constatare și sancționare cu amendă nu poate face dovada prin ea însăși a existenței faptei, a autorului acesteia și a vinovăției, această decizie fiind doar actul prin care o persoană este acuzată de săvârșirea contravenției.

Susține recurenta că prin difuzarea stenogramelor ce conțineau convorbirile B. cu operatorul sau cu polițistul de urgențe 112 la ore la care aveau acces minorii s-a urmărit în principal interesul superior al minorului, postul de televiziune încercând, prin difuzarea acestor materiale, să prevină situații similare și să atragă atenția autorităților cu privire la rapiditatea cu care trebuie să acționeze în situații de urgență, când este vorba despre viața unei persoane, cât și atenția minorilor, astfel încât să nu intre în contact cu persoane necunoscute. Astfel, nu s-a încercat niciun moment ca prin informațiile furnizate să fie lezate drepturile și interesele minorilor, ci doar prevenirea apariției unor situații similare.

Afirmă, totodată, că prin difuzarea acestor stenograme nu s-a prezentat spectatorilor detalii cu privire la comiterea faptelor, sau cu privire la informații confidențiale ce țineau de conducerea anchetei, fiind prezentată doar conversația minorei cu autoritățile, și susține că toate posturile de televiziune au difuzat în timp real detalii cu privire la cercetările efectuate de către autorități.

Prin urmare, consideră că sancțiunea aplicată este una disproporționată față de gravitatea faptei, fiind în același timp și o măsură excesivă întrucât se limitează dreptul la liberă exprimare invocând în acest sens dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Libertatea de exprimare este atât un drept în sine, cât și un drept absolut necesar pentru realizarea altor drepturi garantate de Convenție, fiind totodată un drept individual, parte a libertății sprirituale a fiecărui individ, dar și un drept colectiv ce permite exprimarea.

Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat arătând că cererea de recurs nu cuprinde niciun motiv concret privind încălcarea sau aplicarea greșită a dispozițiilor de drept material, nu aduce niciun argument juridic și nicio critică în susținerea cererii cu care a investit instanța de recurs, ci reia apărările invocate prin cererea introductivă. Arată intimatul că chiar societatea recurentă afirmă că "a prezentat doar conversația minorei cu autoritățile" și ignoră faptul că difuzarea înregistrării originale, reale, la ora 20:00, oră accesibilă minorilor, a fost de natură să-i afecteze psihic și mental.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este nefondat, sentința recurată reflectând interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, hotărârea fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Instanța de control judiciar constată că în cauză nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în vederea casării hotărârii deoarece prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport cu materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Prin decizia atacată, recurenta-reclamantă a fost sancționată cu amendă de 35.000 RON, sancțiunea fiind aplicată pentru încălcarea art. 39 alin. (2) din Legea nr. 504/2002 potrivit căruia "Difuzarea în serviciile de televiziune și de radiodifuziune a programelor care pot afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor se poate face numai dacă, prin alegerea intervalului orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiționat, se asigură faptul că minorii din zona de transmisie, în situații normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective.".

În vederea protejării minorilor, legiuitorul a instituit anumite condiții pentru acele emisiuni ce ar putea afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor, respectiv impunerea ca difuzarea unor astfel de emisiuni să se facă numai prin alegerea intervalului orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiționat, condiții prin care să se asigure faptul că minorii din zona de transmisie, în situații normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective.

Altfel spus, chiar dacă emisiunile sunt difuzate prin alegerea intervalului orar de difuzare, prin codare sau ca efect al altor sisteme de acces condiționat, radiodifuzorul are obligația de a se asigura că minorii din zona de transmisie, în situații normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective.

Norma juridică condiționează difuzarea unor astfel de emisiuni de obligația radiodifuzorului de a se asigura că minorii din zona de transmisie, în situații normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective.

În cauză, se reține încălcarea de către recurenta reclamantă a dispozițiilor art. 39 alin. (2) din Legea audiovizualului nr. 504/2002 întrucât la data de 30.07.2019, în cadrul emisiunii Legile Puterii difuzată la ora 20:00 au fost prezentate înregistrările telefonice ale discuțiilor B. cu operatorul sau cu pilițistul de la numărul de urgențe.

Indiscutabil, înregistrarea pentru care s-a aplicat sancțiunea, constând în redarea vocii unei fete minore aflate într-o situație limită, care fusese răpită, bătută și violată și apelul acesteia care implora ajutor pentru salvarea vieții sale, are un impact emoțional de o mare intensitate asupra oricărui telespectator.

Reține, totodată, Înalta Curte că această situație nu a fost contestată de recurentă nici la instanța de fond, și nici prin cererea de recurs, însă susține că difuzarea acestei înregistrări a fost făcută cu scopul de a proteja interesul minorilor, prin atragerea atenției autorităților cu privire la rapiditatea cu care trebuie să acționeze în situații de urgență, cât și a minorilor astfel încât să nu intre în contact cu persoane necunoscute.

Aceste alegații nu pot fi primite în raport de temeiul de drept reținut în cuprinsul deciziei de sancționare. În această materie, protejarea interesului minorilor nu reprezintă o obligație a cărei modalitate de aducere la îndeplinire să fie lăsată la libera apreciere a radiodifuzorului, dimpotrivă pentru protejarea interesului minorului radiodifuzorul trebuie să respecte dispozițiile legale în materie, scopul unei astfel de reglementări doar în această situație poate fi atins. Cu alte cuvinte, nu radiodifuzorul este cel care stabilește modalitatea în care interesul minorului este protejat, ci legea, în cauză, legea audiovizualului care impune anumite obligații în sarcina radiodifuzorilor în vederea protejării intereselor minorilor.

Pe de altă parte, constată Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, că protejarea interesului minorilor putea fi atins și prin difuzarea conținutului înregistrării, fără ca aceasta să cuprindă vocea victimei, care putea fi înlocuită fie de subtitrare, fie prin dublarea cu vocea altor persoane. Modalitatea de difuzare aleasă de reclamantă a avut însă ca scop și crearea unei emoții puternice în rândul publicului, deși avea și responsabilitatea protejării telespectatorilor minori, cărora programul le era accesibil la acel interval orar.

Nici susținerile recurentei referitoare la încălcarea dreptului de liberă exprimare nu pot fi reținute. Pe de o parte, invocarea acestui drept nu poate justifica încălcarea unei dispoziții legale prin care sunt protejate interesele minorilor, iar pe de altă parte, Înalta Curte consideră necesar a sublinia, fără a afecta importanța libertății presei într-o societate democratică, faptul că libertatea de exprimare, garantată atât de Constituția României cât și de Curtea Europeană a Dreptului Omului, este un drept condițional, și nu un drept absolut, ceea ce înseamnă că, libertatea presei nu este nelimitată iar ingerința statului, sub forma impunerii unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni, este permisă.

Dreptul la libera exprimare este un drept constituțional, însă acest drept se exercită până la limita în care începe să afecteze dreptul altor persoane, iar statul prin sancțiunile impuse nu face altceva decât să protejeze drepturile acestor persoane.

Cu alte cuvinte libertatea de exprimare comportă îndatoriri și responsabilități de care presa nu este exonerată, și care iau o formă particulară atunci când drepturile altora sunt afectate, iar una din regulile de deontologie reglementată de legea audiovizualului este cea care vizează protejarea dezvoltării psihice a publicului minor, regulă ce a fost încălcată de recurenta reclamantă.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte are în vedere și Directiva 2010/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 martie 2010 (Directiva serviciilor mass-media audiovizuale) care la art. 27 prevede:

"(1) Statele membre trebuie să ia măsuri adecvate pentru a garanta că emisiunile de televiziune difuzate de către posturile de televiziune aflate sub jurisdicția lor nu cuprind programe cu potențialul de a afecta în mod grav dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor, în special programe care cuprind pornografie sau violență nejustificată.

(2) Măsurile stabilite la alin. (1) se extind și asupra altor programe care prezintă probabilitatea de a afecta dezvoltarea fizică, mentală sau morală a minorilor, cu excepția cazurile în care prin programarea emisiunilor la anumite ore sau prin orice măsuri tehnice se asigură faptul că minorii din zona de transmisie, în situații normale, nu pot auzi sau vedea emisiunile respective".

Prin urmare, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta – reclamantă A. S.A. - în insolvență - prin administrator special C. și lichidator judiciar D. împotriva sentinței civile nr. 375 din 09 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2022.