ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5009/2022

Ședința publică din data de 28 octombrie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, la data de 27.05.2020 sub nr. x/2020 reclamanții A. și B. au chemat în judecată pârâții Consiliul Superior al Magistraturii, Directorul Institutului Național al Magistraturii și Institutul Național al Magistraturii, solicitând pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună:

- anularea în parte a Hotărârii CSM nr. 126/17.09.2019 în ceea ce privește încetarea calității de coordonatori de practică a reclamanților începând cu data de 01.09.2019;

- obligarea pârâților la recunoașterea calității de coordonatori de practică la Judecătoria Cluj-Napoca și la repunerea reclamanților în drepturile aferente;

- obligarea pârâților, în solidar, la plata unei despăgubiri egale cu indemnizația încasată de coordonatorii de practică de la Judecătoria Cluj-Napoca începând cu data de 1 ianuarie 2020 și până la recunoașterea calității de coordonatori de practică și repunerea în drepturile aferente, despăgubiri ce urmează a fi acordate fiecărui reclamant;

- obligarea pârâților, în solidar, la plata dobânzii legale pentru sumele solicitate mai sus, începând cu data la care fiecare sumă ar fi trebuit să le fie plătită și până la data plății efective;

- obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința nr. 104/2020 pronunțată la data de 28 septembrie 2020, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei procedurii prealabile invocate de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii.

A respins e ca nefondată acțiunea formulată de reclamanți.

Totodată, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Institutul Național al Magistraturii și Directorul Institutului Național al Magistraturii și în consecință a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Institutul Național al Magistraturii și Directorul Institutului Național al Magistraturii, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond reclamanții A. și B. întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 din C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, și în rejudecare, au solicitat admiterea acțiunii, respectiv:

- anularea în parte a Hotărârii CSM nr. 126/17.09.2019 în ceea ce privește încetarea calității de coordonatori de practică a reclamanților începând cu data de 01.09.2019;

- obligarea pârâților la recunoașterea calității de coordonatori de practică la Judecătoria Cluj-Napoca și la repunerea reclamanților în drepturile aferente;

- obligarea pârâților, în solidar, la plata unei despăgubiri egale cu indemnizația încasată de coordonatorii de practică de la Judecătoria Cluj-Napoca începând cu data de 1 ianuarie 2020 și până la recunoașterea calității de coordonatori de practică și repunerea în drepturile aferente, despăgubiri ce urmează a fi acordate fiecărui reclamant;

- obligarea pârâților, în solidar, la plata dobânzii legale pentru sumele solicitate mai sus, începând cu data la care fiecare sumă ar fi trebuit să le fie plătită și până la data plății efective;

- obligarea pârâților, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată în fond și în recurs.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 Cod susțin reclamanții că prima instanță a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității prin admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Directorul Institutului Național al Magistraturii și Institutul Național al Magistraturii.

În acest sens, sunt invocate de către recurenți dispozițiile art. 39 alin. (5) din Hotărârea CSM nr. 914/10.10.2018, dispoziție legală în raport de care se afirmă că chiar dacă formal calitatea de coordonator de practică a încetat ca urmare a unei hotărâri adoptate de CSM, această hotărâre nu a făcut în realitate decât să aprobe decizia directorului INM. Prin urmare, existența unei decizii a directorului INM în sensul încetării calității de coordonator de practică reprezintă o condiție sine qua non pentru emiterea unei hotărâri a CSM în același sens.

În consecință, se susține că hotărârea atacată reprezintă un act administrativ complex, la formarea căruia au contribuit voințele a două organe administrative, respectiv a directorului INM și a CSM, fiecare dintre aceste voințe având un caracter esențial în emiterea actului, în sensul că actul nu ar fi putut fi emis nici în lipsa deciziei idirectorului INM și nici în lipsa aprobării acesteia de către CSM.

Din moment ce art. 39 alin. (5) din Statut prevede că directorul INM trebuie să facă o propunere pentru ca CSM să emită hotărârea de încetare a calității coordonator, rezultă că o astfel de hotărâre nu poate fi adoptată în lipsa propunerii direcotrului INM, prin urmare actul este unul complex manifestarea de voință a pârâtului directorul INM fiind indispensabilă pentru emiterea sa.

Susțin recurenții că la o analiză juridică atentă reiese că actul este rezultatul a două manifestări de voință, în acest sens nefiind importante chestiunile formale, ci exclusiv împrejurarea că în lipsa manifestării de voință a directorului INM, actul nu ar putea exista.

Cu referire la motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. se susține că prima instanță a interpretat prevederile art. 39 alin. (4) din HCSM nr. 914/2018 în sensul că ele se aplică inclusiv coordonatorilor de practică ce au dobândit această calitate și au promovat la instanțe/parchete superioare înainte de intrarea sa în vigoare.

Afirmă recurenții că prin această interpretare se aduce atingere drepturilor deja dobândite, modificările intervenite a determinat pierderea dreptului de a fi coordonatori de practică, deși în temeiul vechii reglementări, au avut acest drept o lungă perioadă de timp după ce au promovat la o instanță superioară.

Totodată, arată recurenții că reținerile primei instanțe potrivit cărora principiul drepturilor dobândite nu ar fi aplicabil în cauză nu pot fi primite, sens în care se susține că modificările intervenite referitoare la condițiile de acordare sau încetare a calității de coordonator de practică au efecte doar pentru viitor, adică pentru persoanele care dobândesc această calitate după schimbarea condițiilor.

Invocând dispozițiile art. 47

1

alin. (1) din Legea nr. 303/2004 introdus prin Legea nr. 242/2018 conform cărora judecătorii și procurorii care au promovat efectiv în funcții de execuție la instanțe sau parchete superioare nu pot fi transferați timp de cel puțin 2 ani de la data promovării, și fiind interpretată de CSM în sensul că este aplicabilă doar magistraților care au promovat ulterior intrării în vigoare a prevederii în discuție, susțin recurenții că atâta vreme cât s-a arătat că există cel puțin o situație în care cariera magistraților este reglementată de normele în vigoare la data intrării în profesie, iar nu de normele actuale, argumentul primei instanțe este eronat.

Faptul că în cazul reclamanților s-a procedat în sens contrar nu încalcă numai principiul drepturilor dobândite, ci și principiul încrederii legitime, care cere o anumită coerență din partea organelor administrative.

Intimatul pârât Institutul Național al Magistraturii a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând în esență că în raport de interpretarea dată de către CSM prevederilor art. 39 alin. (4) din Statut a avut obligația legală de arespecta și de apune în executare aceste noi dispoziții, sens în care a transmis adresa nr. x/24.06.2019 prin care s-a propus încetarea calității de coordonator de practică a unor judecători și procurori începând cu data de 01.09.2019 având în vedere și necesitatea finalizării în bune condiții a stagiului de practică.

A depus întâmpinare și intimatul pârât Consiliul Superior al Magistraturii prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat cu consecința menținerii ca fiind legală a sentinței recurate.

În esență, susține intimatul Consiliul Superior al Magistraturii că în cauză este aplicabil principiul aplicării imediate a legii noi care implică faptul că legea nouă se aplică și efectelor viitoare ale unor situații juridice vechi, și având în vedere caracterul de imediată aplicare a dispozițiilor Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 914/2018 (neexistând prevederi tranzitorii) de la momentul intrării în vigoare a acestei hotărâri (publicarea pe site-ul instituției), acestea sunt noile condiții de numire, respectiv de încetare a calității de tutore de practică. În condițiile în care nu există o derogare de la principiul imediatei aplicări a legii, nu se poate reține afectarea vreunui drept al reclamanților.

În cauză, a depus întâmpinare și directorul Institutului Național al Magistraturii, doamna C. prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Prin acțiunea formulată, recurenții reclamanți au solicitat instanței de contencios administrativ anularea Hotărârii CSM nr. 126/17.09.2019 prin care s-a aprobat încetarea calității de coordonatori de practică a reclamanților începând cu data de 01.09.2019.

Prin sentința nr. 104/2020 pronunțată la data de 28 septembrie 2020, prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Institutul Național al Magistraturii și Directorul Institutului Național al Magistraturii și în consecință a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții Institutul Național al Magistraturii și Directorul Institutului Național al Magistraturii, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane lipsite de calitate procesuală pasivă, a respins excepția lipsei procedurii prealabile și arespins ca nefondată cererea de chemare în judecată.

Împotriva acestei hotărâri recurenții au formulat critici din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. potrivit căruia se poate cere casarea unei hotărâri atunci când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității este nefondat.

Reclamanții în dezvoltarea acestui motiv de recurs au susținut că admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților Institutul Național al Magistraturii și Directorul Institutului Național al Magistraturii în mod greșit a fost admisă în condițiile în care chiar dacă formal calitatea de coordonatori de practică a încetat ca urmare a hotărârii CSM nr. 126/17.09.2019, această hotărâre nu a făcut, în realitate, decât să aprobe decizia directorului INM, prin urmare existența unei decizii a directorului INM în sensul încetării calității de coordonator de practică reprezintă o condiție sine qua non pentru emiterea unei hotărâri a CSM în același sens.

Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu poate fi primit, instanța de fond reținând în mod corect că cei doi pârâți nu au calitate procesuală pasivă în cauză.

Se reține că în acțiunile de contencios administrativ, calitatea procesuală pasivă aparține autorității publice care a emis/adoptat actul administrativ atacat. În materia contenciosului administrativ, autoritatea publică are calitate procesuală pasivă în măsura în care deține capacitatea de drept administrativ, constând în aptitudinea prevăzută de lege de a exercita prerogativele de putere publică, prin emiterea de acte administrative, în procesul de organizare a legii și de executare în concret a legii.

În cauză actul administrativ atacat a fost emis de Consiliul Superior al Magistraturii astfel că doar emitentul actului are calitate procesuală pasivă, aceasta fiind instituția publică cu puteri decizionale în această materie.

Nici susținerea recurenților ce vizează faptul că hotărârea atacată este un act administrativ complex la formarea căruia au contribuit voințele a două organe administrative, respectiv a directorului INM și a CSM nu poate fi primită.

Conform dispozițiilor art. 39 alin. (5) din Statutul personalului de instruire al Institutului Național al Magistraturii "Decizia directorului INM prin care s-a propus încetarea calității de formator, respectiv coordonator de practică, se înaintează spre aprobare Consiliului Superior al Magistraturii".

În raport de această dispoziție legală, se constată că directorul INM doar face o propunere în ce privește încetarea calității de coordonator de practică, propunere ce trebuie înaintată spre aprobare Consiliului Superior al Magistraturii, doar această autoritate publică având competențe în a decide asupra propunerii respective.

Prin urmare actul administrativ producător de efecte juridice este hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii și nu propunerea înaintată de directorul INM, calitatea de coordonator de practică încetând exclusiv prin hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

Împrejurarea că INM a înaintat CSM o propunere nu echivalează cu manifestarea de voință a acestei instituții în sensul încetării calității de coordonator de practică. Această propunere a fost emisă în baza dispozițiilor legale ce impun acestei instituții obligația de a înainta către CSM situația coordonatorilor de practică ce nu mai îndeplinesc condițiile din Statut pentru deținerea acestei calități.

Nici motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu are incidență în cauză, neexistând niciun motiv care să inducă instanței de recurs concluzia că instanța de fond ar fi interpretat eronat sau ar fi făcut în cauză aplicarea greșită a vreunei norme de drept substanțial.

În esență, în cadrul acestui motiv de recurs se critică hotărârea atacată pe considerentul că prin modalitatea de interpretare a dispozițiilor art. 39 alin. (4) din HCSM nr. 914/2018, respectiv aplicarea acestor dispoziții și coordonatorilor de practică ce au dobândit această calitate și au promovat la instanțe/parchete superioare înainte de intrarea sa în vigoare, aduce atingere drepturilor deja dobândite.

Reține Înalta Curte că Hotărârea atacată nr. 126/17.09.2019 a fost emisă în temeiul art. 39 alin. (4) din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 914/2018 potrivit căruia "Delegarea, detașarea, transferul, promovarea coordonatorului de practică determină încetarea calității acestuia, cu excepția cazului în care delegarea se face într-o funcție de conducere la aceeași instanță. Până la desemnarea unui nou coordonator de practică, atribuțiile acestuia sunt preluate de președintele instanței/conducătorul parchetului sau de persoana desemnată de el, cu acordul acesteia".

Potrivit acestei norme juridice calitatea de coordonator de practică încetează la momentul la care s-a dispus detașarea, delegarea, transferul sau promovarea coordonatorului de practică.

Se reține, totodată, că potrivit dispozițiilor art. 21 alin. (4) din Statutul "Coordonatorii de practică își desfășoară activitatea în centrul de stagiu (instanță sau parchet) pentru care s-a făcut recrutarea", iar potrivit art. 17 alin. (3) din același Statut "La examinarea candidaților pentru postul de coordonator de practică, în cadrul interveiului se vor avea în vedere următoarele criterii: a) activitatea profesională și conduita în cadrul instanței sau parchetului în care candidatul funcționează (în aprecierea acestui criteriu va fi avută în vedere recomandarea motivată a președintelui instanței sau a conducătorului parchetului), b) capacitatea de comunicare și relaționare în lucrul cu adulții, c) capacitatea de planificare și organizare a unui program de stagiu, d) experiența profesională relevantă în cadrul instanței/parchetului, e) disponibilitatea de a se integra în mediul instituțional".

Din interpretarea coroborată a acestor norme juridice rezultă că îndrumarea și supravegherea eficientă a auditorilor de justiție pe parcursul stagiului nu poate fi realizată decât prin prezența efectivă a coordonatorilor de practică în cadrul instanțelor sau parchetelor în cadrul cărora își desfășoară stagiul auditorii de justiție și pentru care au fost recrutați. Dobândirea calității de coordonator de practică nu este definitivă, exercitarea atribuțiilor specifice prevăzute în acest sens depinzând de prezența efectivă a coordonatorului în cadrul instanței respective.

În acest context, prevederile art. 39 alin. (4) din Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 914/2018 nu poate primi o altă interpretare, față de cea dată de intimatul pârât Consiliul Superior al Magistraturii și de prima instanță de judecată.

În raport de aceste dispoziții legale, criticile recurenților referitoare la afectarea unor drepturi dobândite nu pot fi primite, numirea în calitatea de coordonator de practică nefiind un drept patrominial câștigat definitiv, astfel că teoria drepturilor câștigate nu este incidentă în prezenta cauză.

Numirea în calitate de coordonator de practică nu se face ad aeternam, iar condițiile în care încetează această calitate sunt stabilite prin act normativ, întrucât deținerea calității de coordonator se circumscrie prevederilor legale.

Nici principiul încrederii legitime nu a fost încălcat.

Instanța reține că, așa cum se arată în Hotărârea CJUE din data de 9.07.2015, pronunțată în cauza C-183/14 Salomie și Oltean, pct. 44:

"În al doilea rând, în ceea ce privește principiul protecției încrederii legitime, dreptul de a se prevala de acest principiu se extinde la orice justițiabil pe care o autoritate administrativă l-a determinat să nutrească speranțe întemeiate prin furnizarea unor asigurări precise (a se vedea în acest sens Hotărârea Europaisch-Iranische Handelsbank/Consiliul, C-585/13 P, EU:C:2015:145, punctul 95).

Rezultă așadar că de acest principiu se poate prevala un justițiabil care a primit asigurări precise de la o autoritate administrativă, iar aceste asigurări l-au determinat să nutrească speranțe întemeiate. Or, în cauză, și vechea reglementare cuprindea norme referitoare la încetarea calității de coordonatopr de practică, iar împrejurarea că noua reglementare conține norme mai clare și mai previzile nu este de natură a afecta principiul încrederii legitime invocat de recurenți.

În consecință, Înalta Curte constată că toate criticile formulate sunt nefondate, judecătorul fondului apreciind în mod corect și legal starea de fapt dedusă judecății, hotărârea pronunțată nefiind susceptibilă de criticile formulate, dimpotrivă, aceasta a fost dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale aplicabile cauzei, după cercetarea atentă a fondului și a probatoriilor administrate.

Având în vedere soluția pronunțată în cauză, prin raportare la dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenții – reclamanți B. și A..

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții – reclamanți B. și A. împotriva sentinței nr. 104/2020 din 28 septembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia – secția de contencios administrativ și fiscal.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de recurenții – reclamanți B. și A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 28 octombrie 2022.