ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4741/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 22.07.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2019, reclamantul Baroul București a formulat, în contradictoriu cu pârâta A., contestație împotriva Deciziei disciplinare nr. 9/2019, pronunțată la data de 10.05.2019, în dosarul nr. x/2018, de Comisia Centrală de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Barourilor din România, solicitând anularea deciziei atacate și menținerea Hotărârii nr. 3/15.02.2018, pronunțată de Comisia de Disciplină din cadrul Baroului București în dosarul disciplinar nr. x/2017.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 595 din data de 15 iulie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamantul Baroul București în contradictoriu cu pârâta A., ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile menționate în punctul I.2 de mai sus a declarat recurs reclamantul Baroul București, prin care a solicitat admiterea recursului și casarea sentinței recurate, iar, în rejudecare, admiterea acțiunii principale, anularea deciziei atacate și menținerea hotărârii nr. 3/15.02.2018, pronunțată de Comisia de Disciplină din cadrul Baroului București în dosarul disciplinar nr. x/2017. În susținerea căii de atac promovate, recurentul a învederat, în esență, că hotărârea atacată a fost dată de prima instanță urmare unei aplicări greșite a normelor de drept incidente materiei procedurii cercetării prealabile disciplinare a avocaților, în sensul că, în mod eronat, instanța de fond nu a reținut că, în ceea ce privește judecarea cauzei în condiții de lipsă de procedură, erau aplicabile dispozițiile art. 163 alin. (8) și alin. (3) C. proc. civ.. În acest sens recurentul a subliniat că procedura de citare a fost îndeplinită, în condițiile în care agentul procedural a constatat lipsa oricărei persoane la adresa sediului profesional și a procedat corect la afișarea înștiințării pe ușa imobilului. Făcând trimitere la prevederile art. 87 alin. (5) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat și la art. 287 alin. (4) din Statutul profesiei de avocat, recurentul a argumentat că dispozițiile din Statutul profesiei de avocat referitoare la completarea prevederilor acestuia cu cele ale C. proc. civ. vizează doar etapa judecării acțiunii disciplinare, în etapa cercetării prealabile fiind incidentă doar procedura de citare a avocatului la adresa sediului profesional, motiv pentru care intimata – pârâtă avea posibilitatea de a se prevala de instituția alegerii locului citării și al comunicării altor acte de procedură (domiciliu/sediu) - cu condiția arătării si a persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură, conform art. 158 alin. (1) C. proc. civ. - doar din momentul începerii procesului disciplinar (ce debuta cu luarea deciziei în privința exercitării acțiunii disciplinare). Or, câtă vreme citarea intimatei – pârâte a fost realizată, în faza cercetării prealabile, pentru termenul din 15 februarie 2018, de Comisia de Disciplină a Baroului București în dosarul disciplinar nr. x/2017, la adresa sediului profesional al avocatului cercetat, ce reprezenta și domiciliul intimatei – pârâte, în opinia recurentului, în mod eronat prima instanță a confirmat legalitatea actului atacat, reținând un viciu al procedurii derulate în etapa cercetării prealabile. Printr-un alt set de critici, recurentul a învederat că, din perspectiva renunțării la sesizare făcută de petiționari (ce ar reprezenta un motiv de clasare a cauzei), în procedura disciplinară părțile procedurii sunt Consiliul Baroului și avocatul cercetat, iar nu terții care sunt străini de o astfel de procedură, astfel că aceștia nu au nici o calitate care să-i abiliteze să hotărască asupra exercitării acțiunii disciplinare sau clasării cauzei și nu pot hotărî limitele învestirii Comisiei de Disciplină. Totodată recurentul a argumentat și în sensul că antereferita renunțare nu prezintă relevanță nici din perspectiva art. 277 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, întrucât în procedura disciplinară Consiliul Baroului poate să se autosesizeze, nefiind necesar vreun act/proces-verbal de extindere a cercetării, câtă vreme actul de sesizare cu privire la faptă este reprezentat chiar de acțiunea disciplinară exercitată. De asemenea, recurentul a arătat că, în ceea ce privește prescripția, în speță sunt aplicabile dispozițiile legii noi, respectiv art. 87 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, în raport de care acțiunea disciplinară a fost exercitată în termenul legal.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimata-pârâtă A. a invocat, în principal, excepția nulității recursului, arătând că, în memoriul de recurs depus, recurentul nu a indicat cazurile de casare cărora a înțeles să le subsumeze argumentele evocate prin calea de atac exercitată. Printr-un alt set de apărări, intimata a invocat inadmisibilitatea motivelor de recurs referitoare la renunțarea la sesizare a petiționarului, prescripție și faptul că nu a fost întocmit proces-verbal de sesizare din oficiu, apreciind, în esență, că acestea au fost invocate pentru prima dată în recurs, iar cercetarea lor nu poate fi realizată omisio medio. Din perspectiva aspectelor de fond ale cauzei, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând, în esență, apărările formulate în fața instanței de fond, în considerarea cărora a apreciat că se impune menținerea soluției pronunțate de prima instanță, drept temeinică și legală, în sensul că aceasta a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a prevederilor statutare ce reglementează materia citării în procedura de cercetare disciplinară a avocaților.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 1 februarie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 19 octombrie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Baroul București este nefondat, pentru următoarele considerente: Din circumstanțele concrete ale cauzei, în vederea delimitării parametrilor controlului de legalitate pe care Înalta Curte este chemată să îl realizeze, se reține că, prin cererea de chemare în judecată, recurentul – reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu verificarea legalității deciziei disciplinare nr. 9/2019, pronunțată la data de 10.05.2019 de Comisia Centrală de Disciplină din cadrul Uniunii Naționale a Barourilor din România în dosarul nr. x/2018, prin care a fost admisă contestația formulată de A. și a fost desființată hotărârea disciplinară nr. 3/15.02.2018, pronunțată în dosarul disciplinar nr. x/2017 de Comisia de Disciplină a Baroului București, cu retrimiterea cauzei către ultim menționata comisie pentru rejudecarea cauzei. Argumentele reținute prin decizia a cărei anulare a fost solicitată în cauza pendinte, în vederea pronunțării soluției de desființare a hotărârii disciplinare nr. 3/15.02.2018, au vizat existența unui viciu al procedurii realizate de prima instanță disciplinară (Comisia de Disciplină a Baroului București), mai precis o lipsă a unei legale proceduri de citare a avocatului cercetat, A., conform dispozițiilor art. 155 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul necitării acesteia la adresa domiciliului procesual ales. În contextul descris anterior și în raport de limitele învestirii generate de obiectul cauzei pendinte, verificarea legalității deciziei disciplinare nr. 9/2019 poate fi realizată exclusiv în raport de aspectele analizate în cuprinsul acesteia (chestiunea legalității procedurii de citare în faza cercetării disciplinare prealabile). Mai mult, de astfel de limite este ținută și instanța de recurs ce, potrivit prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 și art. 494 C. proc. civ., este chemată să analizeze legalitatea hotărârii de fond, în raport de pretențiile din cererea de chemare în judecată și de apărările evocate în fața acesteia. Înalta Curte reține că argumentele din cuprinsul memoriului de recurs referitoare la renunțarea la sesizare a petiționarului, la faptul că nu a fost întocmit proces-verbal de sesizare din oficiu și la prescripție, reprezintă, în fapt, seturi noi de argumente, ce privesc chestiuni de drept bine determinate (având cauză juridică proprie), dar care nu se regăsesc nici în cererea de chemare în judecată și nici nu au făcut obiectul unei cereri de completare sau modificare a cererii de chemare în judecată, care să fie formulată în condițiile art. 204 C. proc. civ., motiv pentru care nu pot face obiectul analizei în calea de atac a recursului. Cât privește setul de critici evocate în memoriul de recurs ce privește maniera în care prima instanță a aplicat și interpretat prevederile incidente materiei citării avocatului cercetat disciplinar în procedura prealabilă acțiunii disciplinare propriu- zise (ce, potrivit structurii argumentelor, se subsumează cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate. Din această perspectivă, instanța de control judicar apreciază că judecătorul fondului a identificat corect raportul dintre norma specială reprezentată de prevederile Statutului profesiei de avocat (aplicabile la momentul relevant cauzei în materia cercetării disciplinare prealabile) și norma generală, reprezentată de prevederile C. proc. civ., interpretarea dată de Curtea de Apel București fiind conformă principiului trasat prin prevederile art. 15 din Legea nr. 24/2000, potrivit căruia acolo unde norma specială tace, se aplică cea generală. Art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și completările ulterioare arată clar că: (1) O reglementare din aceeași materie și de același nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special față de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie. (2) Caracterul special al unei reglementări se determină în funcție de obiectul acesteia, circumstanțiat la anumite categorii de situații, și de specificul soluțiilor legislative pe care le instituie. (3) Reglementarea este derogatorie dacă soluțiile legislative referitoare la o situație anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri. Chestiunea în discuție este, în esență, cea a limitelor în care prevederile cuprinse în art. 279 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat adoptat prin Hotărârea nr. 64 din 3 decembrie 2011 a Președintelui Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România ("Statutul") - în forma în vigoare la data relevantă de15.02.2018- care reglementează materia procedurii de citare în faza cercetării disciplinare prealabile, derogă sau nu de la normele generale reglementate de prevederile C. proc. civ. în materia procedurii de citare. Din analiza prevederilor art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, rezultă că, în identificarea caracterului derogatoriu, trebuie verificat dacă există suprapunere de soluții legislative, astfel încât cea cuprinsă în norma specială să deroge de la cea cuprinsă în legea generală. În condițiile în care norma specială nu conține soluții legislative proprii, care să vizeze situații anume determinate, înseamnă că prin intermediul ei nu au fost reglementate elemente derogatorii de la soluțiile propuse de norma generală, acesta din urmă păstrându-și caracterul său general obligatoriu. Deși este corectă, inclusiv din perspectiva prevederilor art. 87 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 (în forma legii în vigoare la data de 15.02.2018), delimitarea pe care recurentul o face între anchetarea abaterii și exercitarea acțiunii disciplinare de către consiliul baroului, astfel de argumente nu sunt suficiente spre a genera reformarea hotărârii atacate, câtă vreme în cuprinsul actului normativ cu forță juridică superioară Statutului, reprezentat de Legea nr. 51/1995, se stipulează expres, în art. 88 alin. (5) (forma legii în vigoare la data de 15.02.2018) că procedura judecării abaterilor disciplinare este stabilită în statutul profesiei și se completează cu prevederile C. proc. civ. Prevederile art. 277 și următoarele din Statut (în forma în vigoare la data relevantă cauzei), ce reglementează cercetarea disciplină prealabilă (anchetarea abaterii disciplinare), au fost adoptate în vederea punerii în aplicare a prevederilor art. 88 alin. (5) antereferite, motiv pentru care interpretarea dispozițiilor statutare nu poate fi decât una conform căreia acestea se completează cu prevederile C. proc. civ., neputând fi reținută interpretarea contrară propusă de recurent, ce ar echivala cu o încălcare, prin prevederile statutare, a dispozițiilor normei primare. De asemenea, Înalta Curte observă că potrivit art. 279 alin. (2) din Statut (forma legii în vigoare la data de 15.02.2018): Cercetările se efectuează după convocarea în scris, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, a avocatului cercetat, trimisă la sediul său profesional. Convocarea se poate face și prin înștiințare în scris, printr-un mijloc de comunicare ce asigură conservarea dovezii și a datei la care s-a făcut înștiințarea, ori prin luarea la cunoștință prin semnătură. După cum corect a reținut prima instanță, dispozițiile art. 279 alin. (2) din Statut reprezintă doar o particularizare a dispozițiilor art. 155 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., iar nu a art. 158 C. proc. civ., care prevede că în caz de alegere de domiciliu, sau după caz, de sediu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea adresă. Din analiza conținutul normativ al sus indicatului text statutar, instanța de control judiciar reține că aspectul alegerii sediului procesual nu este expres reglementat în cuprinsul Statutului (în forma în vigoare la data relevantă cauzei), motiv pentru care este evident că, în situația anume determinată a unei astfel de alegeri de sediu procesual, Statutul nu cuprind soluții legislative proprii. Lipsa de reglementare nu poate fi interpretată în sensul evocat de recurent, câtă vreme teza finală a alin. (3) al art. 15 din Legea nr. 24/2000 prevede expres că o atare lipsă generează, pentru toate celelalte cazuri, incidența reglementării-cadru în materie. Pe cale de consecință, întrucât Statutul (în forma în vigoare la data relevantă cauzei) nu cuprinde soluții legislative proprii privind mecanismul alegerii sediului procesual, în mod corect prima instanță a reținut faptul că sunt incidente prevederile C. proc. civ., ce au statutul de normă generală, identificând corect sfera de reglementare a unor astfel de prevederi legale și aplicabilitatea lor în cauză. Instanța de cotrol judiciar observă și că recurentul nu contestă faptul că, în cursul procedurii disciplinare, prin înscrisul intitulat "punct de vedere" înregistrat la Baroul București sub nr. x/15.01.2016, intimata A. a solicitat comunicarea actelor de procedură la un sediul procesual ales (din București, str. x, bl. D.22, la sediul cabinetului de avocat B.), însă apreciază că nu se putea da eficiență unei atare alegeri de sediu, întrucât Statutul nu prevedea o atare opțiune. Or, pentru argumentele expuse în paragrafele anterioare, Înalta Curte apreciază, în acord cu judecătorul fondului, că dreptul de alegere a domiciliului procesual exista în patrimoniul avocatului cercetat în virtutea C. proc. civ., iar exercitarea unu astfel de drept năștea, în sarcina primei instanțe disciplinare, obligația de efectuare, inclusiv în cercetarea disciplinară, a procedurii de citare la sediul procesual ales, în cuprinsul punctului de vedere depus la data de 15.01.2016 fiind indicat faptul că se solicită comunicarea la av. B. (ceea ce echivalează cu o indicare a persoanei însărcinate cu primirea actelor de procedură). Nerespectarea art. 158 alin. (1) C. proc. civ., prin comunicarea actelor de procedură la sediul profesional al avocatului cercetat, ulterior exercitării dreptului acestuia de alegere a sediul procesual, reprezintă un viciu al procedurii de citare, fiind lipsit de relevanță dacă o comunicare realizată la sediul profesional a fost realizată sau nu cu respectarea prevederilor art. 163 alin. (8) și alin. (3) C. proc. civ. În raport de toate aceste aspecte, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., soluția pronunțată fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente în cauză. Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motivele de casare invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamantul Baroul București, ca nefondat. Cât privește cererea intimatei A., de acordare a cheltuielilor de judecată aferente fazei procesuale a recursului, formulată prin întâmpinarea depusă în dosarul instanței de recurs, Înalta Curte urmează să o respingă ca neîntemeiată, întrucât în cauză intimata nu a depus, conform prevederilor art. 452 C. proc. civ., cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor, dovada existenței și întinderii unor astfel de cheltuieli.