ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4005/2022

Ședința publică din data de 16 septembrie 2022

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2020 pe rolul Tribunalului Olt, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 911/11.12.2019, comunicată la data de 05.02.2020, pronunțată de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, solicitând: admiterea plângerii, desființarea hotărârii, urmând cauza să fie soluționată în sensul aplicării dispozițiilor legale privind sancționarea unității intimate pentru actul de discriminare adoptat de B. S.A., prin Decizia nr. 28/11.12.2018 și în temeiul dispozițiilor art. 20 din Ordonanța nr. 137/2000 alin. (1) și (3), prin cererea introdusă potrivit alin. (1), persoana care se consideră discriminată are dreptul să solicite înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării; constarea conform dispozițiilor art. 20 alin. (8) din Ordonanța nr. 137/2000 privind hotărârea nr. 911/11.12.2019, în sensul că este netemeinică și nelegală, pentru următoarele motive:

"Hotărârea se comunică părților în termen de 30 de zile de la adoptare și produce efecte de la data comunicării", urmând cauza sa fie soluționata in sensul aplicării dispozițiilor legale privind sancționarea unității intimate, B. S.A. pentru actul de discriminare adoptat - Decizia nr. 28/11/12.2018 la contractul de muncă nr. x/18.10.2017 (COR1120191) - director executiv, împotriva sa, în conformitate cu prevederile legislației în vigoare, naționale și internaționale.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința nr. 233 din 27 octombrie 2020, Curtea de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B. S.A., având ca obiect "anulare act administrativ fiscal", ca neîntemeiată.

A obligat reclamanta A. la plata către pârâtul B. S.A. a cheltuielilor de judecată reduse, în cuantum de 2500 RON.

1.3. Cererea de lămurire a hotărârii

La data de 02.12.2020, reclamanta A., în temeiul art. 443 și următoarele C. proc. civ. a formulat cerere de completare a dispozitivului sentinței nr. 233 pronunțată la data de 27 octombrie 2020, deoarece sunt necesare lămuriri cu privire la:

a) înțelesul și aplicarea dispozitivului hotărârii, acesta cuprinde dispoziții contradictorii, instanța omițând să se pronunțe asupra cererii privind dreptul său la un proces echitabil și continuarea judecății prin completarea dosarului nr. x/2019, în care s-a dispus hotărârea nr. 911/11.12.2019, fiind dezbătute și analizate la ședința din data de 20.10.2020 aspecte de fond în lipsa sa, dispunerea probelor în condițiile contradictorialități între părți fiind solicitate și neclarificate, chiar daca a cerut, în mod expres, amânarea cauzei, instanța pronunțându-se, ulterior, în data de 27.10.2020, și

b) instanța de fond nu s-a pronunțat asupra capătului nr. 3 din acțiune:

"C - constatarea conf. disp. art. 20 alin. (8) din Ordonanța nr. 137/2000 privind hotărârea nr. 911/11.12.2019, în sensul că este netemeinică și nelegală.

1.4. Hotărârea pronunțată asupra cererii de completare și lămurire dispozitiv

Prin sentința nr. 2 din 15 decembrie 2020, Curtea de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal a respins cererea de completare a dispozitivului sentinței nr. 233/2020 din 27.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. x/2020, formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și B. S.A., având ca obiect "anulare act administrativ fiscal". 1.5. Cererile de recurs

Împotriva încheierii din data de 20 octombrie 2020, a sentinței nr. 233 din 27 octombrie 2020, precum și a sentinței nr. 2 din 15 decembrie 2020 a formulat cereri de recurs, reclamanta A., criticându-le pentru nelegalitate și netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 și 8 C. proc. civ.

1.5.1 Recursul formulat împotriva încheierii de amânare a pronunțării din data de 20 octombrie 2020 și a sentinței nr. 233 din 27 octombrie 2020 ale Curții de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal

A. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă invocă încălcarea regulilor de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, prin încheierea de amânare a pronunțării din data de 20 octombrie 2020, sub două aspecte și anume:

- În mod greșit, instanța de fond a respins cererea de amânare a judecății cauzei formulată de reclamantă pentru termenul din 20 octombrie 2020, în condițiile în care, dosarul CNCD nr. x/2019 a fost depus la dosar cu o zi înainte de termen, neavând astfel posibilitatea să îl studieze și nici nu a solicitat judecarea în lipsă a cauzei. Afirmă recurenta că, în acest mod, s-au încălcat dreptul la apărare și principiul contradictorialității, având în vedere că proba a fost solicitată de reclamantă și admisă de instanță la termenul din 22.09.2020, iar documentele trebuiau înaintate cu 10 zile înainte de termenul de judecată stabilit. De) asemenea, susține recurenta că era prima solicitare în cauză de amânare a judecății cauzei, pentru motivul că documentația care a stat la baza emiterii Hotărârii CNCD contestate, nu fusese depusă în integralitatea ei, lipsind înscrisuri importante necesare clarificării situației supusă judecății.

- În mod nelegal, instanța de fond nu a dat curs cererii de repunere pe rol a cauzei formulată de reclamantă, pentru a i se da posibilitatea să ia cunoștință de conținutul Dosarului nr. x/2019 depus în cauză de CNCD, din care oricum lipseau documente esențiale și a pune concluzii în susținerea acțiunii.

B. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ.

În susținerea acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă arată, în esență, că hotărârea instanței de fond cuprinde motive contradictorii și prin aceasta nu au fost analizate toate solicitările reclamantei din cererea de chemare în judecată, motiv pentru care se impune trimiterea cauzei spre rejudecare.

Astfel, se arată că în hotărâre nu s-a menționat existența unei cereri de repunere pe rol a cauzei și nici nu s-a motivat respingerea acesteia, iar instanța a reprodus copy-paste în motivarea soluției, argumentele din întâmpinarea pârâtei B. S.A.

Se mai afirmă că instanța de fond, în mod eronat, reține ca motive de discriminare motivul de gen, sex, deși aceste motive nu s-au invocat în fața colegiului director al CNCD, motivul discriminării fiind, în realitate, nerespectarea condițiilor de egalitate de șanse privind oferirea unui post, corespunzător pregătirii și rezultatelor reclamantei în muncă, în cadrul altor agenții, din alte localități, care aveau posturi disponibile. În acest sens invocă Directiva 99/70/CE – Acordul cadrul cu privire la munca pe durată determinată, încheiat între CES, UNICE și CEEP, pe care instanța de fond a menționat-o de mai multe ori ca motiv principal, recurenta redând anumite clauze din acest acord-cadru, apreciate relevante în soluționarea speței.

C. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1), punctul 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă invocă aplicarea greșită a normelor de drept material de către instanța de fond, susținând că, în mod nelegal, instanța de fond a validat argumentele reținute de CNCD în hotărârea contestată și, implicit, comportamentul abuziv și discriminatoriu al societății angajatoare pârâte.

Afirmă recurenta că instanța de fond nu a analizat tratamentul diferențiat adoptat de unitatea pârâtă, care rezultă cu evidență din următoarele fapte:

- după încetarea contractului de muncă pe durată determinată, s-a dispus și încetarea de drept a contractului de agent, fără preaviz, deși unitatea avea mai multe posturi disponibile în unele agenții și centre;

- abuzul comis de conducerea unității intimate prin refuzul de a i se pune la dispoziție un post corespunzător pregătirii sale, ceea ce conduce la o represiune nedreaptă asupra sa și a dreptului la muncă;

- unitatea intimată nu era în situația scăderii volumului de vânzări, deoarece din situațiile cu angajații din perioada 2017-2019 reiese clar că:

- s-au acordat contracte de muncă tuturor directorilor din țară și altor directori noi, fără istoric în cadrul unității pârâte, mai puțin la Slatina și fără a se acorda preavizul necesar desființării postului și,

- a atras recalificarea centrului clienți în punct de lucru la centru clienți din Pitești, pe acest criteriu, fără condiție de gen, sex.

Recurenta-reclamantă invocă, în cadrul acestui motiv de casare, și acordarea nelegală a cheltuielilor de judecată, într-un cuantum disproporționat în raport de volumul de muncă al apărătorului intimatei și de faptul că acțiunea nu este evaluabilă în bani.

1.5.2. Recursul declarat împotriva sentinței nr. 2 din 15 decembrie 2020 a Curții de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal.

Fără a invoca expres motivele de casare pe care se întemeiază cererea de recurs, recurenta reiterează argumentația prezentată în cererea de completare a dispozitivului formulată în fața instanței de fond, arătând că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra pretențiilor formulate, în sensul că, a reținut că fapta de discriminare invocată este întemeiată pe criteriul de gen/sex, în realitate, reclamanta invocând tratamentul diferențiat dintre aceasta, în calitate de angajată pe perioadă determinată și celelalte persoane angajate pe perioadă nedeterminată, în condițiile în care a făcut dovada că unitatea a oferit locuri de muncă altor persoane, refuzând să îi ofere și recurentei un post corespunzător.

1.6 Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă B. S.A., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursurilor și, în subsidiar, respingerea acestora ce nefondate și menținerea sentințelor atacate ca fiind legale și temeinice.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor

Analizând cererile de recurs prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum și la dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate și le va respinge în consecință, pentru argumentele prezentate în cele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 5 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă invocă încălcarea de către instanța de fond a unor reguli de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, atât prin încheierea de ședință din 20 octombrie 2020, cât și prin sentința nr. 233/27 octombrie 2020, respingând nelegal cererea de amânare a judecății cauzei, precum și cererea de repunere pe rol a acesteia, ambele formulate pentru a se lua cunoștință de conținutul documentației cuprinse în Dosarul nr. x/2019 al CNCD, în care s-a pronunțat Hotărârea nr. 911/11.12.2019 atacată în speță.

Înalta Curte, verificând actele procedurale întocmite în fața instanței de fond constată că afirmațiile recurentei nu au fundament faptic și juridic, instanța de fond respectând regulile de procedură aplicabile judecății cauzei.

Astfel, contrar afirmațiilor recurentei, instanța nu este obligată să încuviințeze o cerere de amânarea a judecății cauzei formulată de una dintre părțile litigante, dacă nu sunt dovedite motive temeinice pentru a se proceda astfel.

Potrivit dispozițiilor 220-223 din C. proc. civ., cauza poate fi amânată la cererea părților, dacă nu este în stare de judecată și nu necesită dezbateri, prin învoiala părților sau pentru lipsă de apărare invocată de partea interesată, însă în mod excepțional și pentru motive temeinicie, neimputabile părții.

Niciuna dintre aceste ipoteze nu a fost întrunită în speță, pentru ca instanța să admită cererea recurentei-reclamante.

Astfel, motivul invocat de recurenta-reclamantă în susținerea cererii de amânare a judecății cauzei a fost unul legat de administrarea unei probe solicitată de aceasta și încuviințată de instanța de fond, probă depusă la dosarul cauzei de către autoritatea pârâtă CNCD în sarcina căreia fusese stabilită.

Situația, potrivit căreia, reclamanta nu a înțeles să se înfățișeze la termenul de judecată, fără a solicita termen pentru lipsa de apărare în condițiile art. 222 C. proc. civ., nu împiedică instanța de judecată să soluționeze cauza, în acest sens fiind art. 223 din C. proc. civ., potrivit căruia: "Lipsa părții legal citate nu poate împiedica judecarea cauzei, dacă legea nu dispune altfel".

Faptul că reclamanta nu a solicitat judecarea în lipsă a cauzei nu are relevanță, atâta vreme cât, la termenul de judecată s-a prezentat reprezentantul uneia dintre părțile litigante, nefiind în situația prevăzută de art. 411 alin. (1) punctul 2, teza I, când se dispune suspendarea judecării cauzei, dacă niciuna dintre părți nu se înfățișează la strigarea pricinii și nici nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă.

Pe de altă parte, Înalta Curte reține că, în mod corect, a respins instanța de fond cererea de amânare a judecății cauzei formulată de reclamantă, reținând că motivul invocat nu este întemeiat, având în vedere că autoritatea pârâtă CNCD a depus la dosarul cauzei documentația dosarului nr. x/2019, dosar în care recurenta a avut calitatea de petentă și a participat la procedura administrativ-jurisdicțională derulată în fața CNCD, pe bază de contradictorialitate și cu respectarea dreptului la apărare, în vederea cercetării faptei de discriminare reclamată de A..

Prin urmare, din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța de fond nu a încălcat nicio regulă de procedură, prin respingerea cererii de amânare a judecății cauzei formulată de reclamantă, deschiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei și reținerea în pronunțare a acesteia.

În ceea ce privește cererea de repunere pe rol a cauzei, despre care afirmă recurenta că, deși a depus-o la dosar, după reținerea în pronunțare a cauzei, însă până la pronunțarea hotărârii, amânată pentru 27 octombrie 2020, instanța de fond nu a menționat nimic despre existența acesteia în considerentele sentinței, Înalta Curte constată incidența dispozițiilor art. 394 alin. (3) coroborate cu cele ale art. 400 din C. proc. civ.

Potrivit art. 394 alin. (3) C. proc. civ. "După închiderea dezbaterilor, părțile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancțiunea de a nu fi luat în seamă".

Din această perspectivă, orice cerere adresată instanței în legătură cu soluționarea litigiului, după închiderea dezbaterilor și rămânerea în pronunțare asupra cauzei, nu mai poate prezenta relevanță în cadrul procesual finalizat și nici pentru soluția ce urmează a se pronunța, acesta fiind și cazul recurentei-reclamante.

Pe de altă parte, instituția repunerii pe rol a cauzei, astfel cum este reglementată de art. 400 din C. proc. civ., nu este lăsată la latitudinea părților litigante, ci reprezintă atributul exclusiv al judecătorului care poate aprecia necesitatea repunerii pe rol a cauzei, dacă aceasta rezultă în urma deliberărilor.

În concluzie, faptul că instanța de fond nu a făcut nicio referire la cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de reclamantă după închiderea dezbaterilor, nu poate reprezenta o încălcare a regulilor de procedură ci, din contră, respectarea cu rigurozitate a acestora.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă invocă în susținerea acestui motiv de casare existența unor motive contradictorii în considerentele sentinței atacate, fără însă a menționa care dintre argumentele instanței cuprinse în raționamentul juridic expus sunt contradictorii, în sensul ca, din unele să rezulte temeinicia acțiunii, iar din altele netemeinicia, excluzându-se reciproc.

În ceea ce privește susținerea neanalizării de către instanța de fond a tuturor argumentelor formulate de reclamantă și preluarea exclusiv a apărărilor pârâtei B., Înalta Curte constată netemeinicia acesteia.

Se reține că important este ca instanța învestită cu o cerere de chemare în judecată să își motiveze, în fapt și în drept, soluția pronunțată, prin exprimarea convingerii sale intime în cadrul propriului raționament juridic menit să conducă, în mod logic, la soluția pronunțată.

Pentru ca o hotărâre judecătorească să fie considerată motivată, judecătorul are obligația să explice soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă diferitelor argumente ale părților care sprijină aceste capete de cerere.

Prin urmare, Înalta Curte constată că prima instanță a respectat exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (2) lit. b) C. proc. civ., pronunțând o hotărâre temeinic motivată, sens în care motivul de recurs invocat este nefondat.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă solicită, prin intermediul acestui motiv de recurs, ca instanța de control judiciar să procedeze la reanalizarea situației de fapt și de drept, astfel cum rezultă aceasta din ansamblul probatoriu administrat în cauză, fără a face referiri exprese la normele de drept material considerate a fi încălcate prin sentința pronunțată.

Înalta Curte reține mai întâi faptul că situația premisă de la care trebuie pornit în exercitarea controlului judiciar constă în aceea că prezentul litigiu se circumscrie dispozițiilor O.U.G. nr. 137/2000, instanța de contencios administrativ fiind chemată a examina legalitatea și temeinicia unei hotărâri emise de Consiliul Național de Combatere a Discriminării, prin care această autoritate pârâtă a respins petiția reclamantei A. prin care aceasta reclama săvârșirea unei fapte de discriminare a cărei victimă este de către fostul angajator al acesteia, respectiv B. S.A.

Așadar, analiza demersului judiciar trebuie efectuată în limitele impuse de procedura specială prevăzută de O.U.G. nr. 137/2000 privind sancționarea faptelor de discriminare, orice susținere referitoare la conflictul rezultat din raportul juridic de muncă dintre reclamantă și B. (contract individual de muncă pe durată determinată și contract de agent pentru o perioadă de 10 ani), excedând cadrului procesual dedus judecății în prezenta speță.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 prin discriminare se înțelege "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".

Fără a relua considerațiile de ordin teoretic pe care instanța de fond, în mod judicios, le-a expus în explicitarea textului legal mai susmenționat și pe care instanța de recurs și le însușește, Înalta Curte constată că afirmațiile recurentei-reclamante dezvoltate prin cererea de recurs, prin care critică soluția pronunțată asupra fondului cauzei, nu au corespondent în realitatea faptică și juridică rezultată din actele dosarului.

În primul rând modalitatea în care pârâta B. a încetat raporturile de muncă față de angajata A., din perspectiva respectării procedurii prevăzute de legislația muncii, nu face obiectul cercetării judecătorești în acest dosar, litigiul de muncă fiind tranșat definitiv în sensul respingerii acțiunii reclamantei și validării deciziei privind încetarea de drept a contractului de muncă.

Referitor la existența unei fapte de discriminare săvârșită de B., prin raportare la prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de fond a identificat criteriile pe care reclamanta și-a întemeiat sesizarea privind tratamentul discriminatoriu la care a fost supusă de angajator, în condițiile în care acestea nu au fost menționate expres în petiția adresată Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Susținerea recurentei în sensul că sesizarea CNCD a fost analizată în funcție de un criteriu străin, de gen, neinvocat de aceasta în susținerea faptei de discriminare, abordare preluată greșit și de instanța de fond, nu poate fi primită, având în vedere că reclamarea unui tratament diferențiat trebuie obligatoriu să se raporteze la unul dintre criteriile prevăzute de art. 2 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000. Or, recurenta susține că fapta de discriminare s-a săvârșit atunci când angajatorul nu i-a oferit un alt post pe durată nedeterminată, odată cu încetarea de drept a contractului individual de muncă pe durată determinată, în timp ce alți colegi au beneficiat de acest tratament, iar această situație, prin ea însăși, fără invocarea unui criteriu discriminatoriu nu reprezintă decât un eventual conflict de muncă și nu un tratament diferențiat.

Discriminarea se referă la tratamentul inegal sau nedrept, în raport cu cel aplicat altor colegi sau grupuri, datorat diferențelor de gen, etnie, vârstă, țară de origine etc., specific discriminării fiind că ceea ce se impută nu este adresat persoanei care devine ținta discriminării, ci specificului grupului din care acesta face parte. Prin urmare, este necesar un "termen de comparație", respectiv o persoană aflată în circumstanțe similare, iar stabilirea unei asemenea "comparabilități" sau "analogii" între situații supuse aprecierii se face în funcție de elementele care rezultă din împrejurările de fapt invocate în fiecare cauză.

În acest context, instanța de control judiciar constată că, în mod corect și temeinic, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și, ulterior, instanța de fond au apreciat că singurul criteriu de diferențiere care poate fi identificat din susținerile reclamantei este cel de gen, aceasta afirmând că angajatorul a reziliat în mare parte contractele încheiate cu angajatele de sex feminin, în timp ce unui angajat de sex masculin i-a fost menținut contractul individual de muncă.

De altfel, pârâta B., la solicitarea CNCD a depus material probatoriu pentru a dovedi inexistența faptei de discriminare pe criteriul de gen, probatoriu despre care reclamanta a luat cunoștință încă din faza administrativ-jurisdicțională, neavând o reacție în sensul de a combate această abordare de către autoritatea pârâtă a sesizării formulate.

În raport de tot probatoriul administrat în cauză, analizat laborios de către instanța de fond, Înalta Curte reține că, într-adevăr, recurenta-reclamantă nu a dovedit că a fost supusă de către unitatea angajatoare unui tratament diferențiat în sensul art. 2 din O.U.G. nr. 137/2000, nemulțumirea acesteia legată de încetarea raporturilor de muncă, fie și prin comparație cu situația altor directori de vânzări sau agenți din alte locații din țară, nu presupune incidența unei fapte de discriminare, în lipsa elementelor subiective obligatoriu de probat potrivit O.U.G. nr. 137/2000.

Totodată, reține Înalta Curte că referirea recurentei la prevederile Directivei nr. 99/70/CE nu prezintă relevanță în soluționarea raportului juridic litigios, având în vedere că prin aceasta este reglementată altă situație juridică decât cea dedusă judecății, reclamanta neinvocând tratamentul diferențiat aplicat asupra ei în raport de angajații care aveau contract de muncă pe durată nedeterminată, în timp ce se derula contractul său, ci invocă un conflict născut ulterior încetării raporturilor sale de muncă.

În ceea ce privește criticile referitoare la obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte reține că în cauză au fost îndeplinite cerințele art. 453 din C. proc. civ., în sensul că în raport de soluția pronunțată, reclamanta este partea care a pierdut procesul, iar pârâta a făcut dovada efectuării acestor cheltuieli cu ocazia judecării cauzei.

În ceea ce privește proporționalitatea cuantumului cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat, Înalta Curte reține incidența Deciziei nr. 3/2020 pronunțată în soluționarea unui RIL de Înalta Curte de Casație și Justiție, potrivit căreia, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat în raport de prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În concluzie, recursul formulat împotriva încheierii din 20 octombrie 2020 și a sentinței nr. 233 din 27 octombrie 2020 ale Curții de Apel Craiova este nefondat.

În susținerea acestui recurs, recurenta-reclamantă formulează aceleași critici pe care le-a dezvoltat și în susținerea cererii de recurs vizând sentința pronunțată asupra fondului cauzei, reiterând și argumentația expusă în cererea de completare a dispozitivului sentinței nr. 233/2020 a Curții de Apel Craiova.

Înalta Curte, neputând identifica critici distincte în susținerea acestui recurs, constată că instanța de fond, în mod corect a aplicat dispozițiile art. 444 din C. proc. civ., reținând că prin cererea de completare a dispozitivului, reclamanta invocă, în fapt, nelegalitate și netemeinicia raționamentului juridic exprimat prin sentința nr. 233/2020, aspecte care nu pot fi cenzurate decât pe calea exercitării controlului judiciar de către instanța de recurs.

Având în vedere argumentele dezvoltate de Înalta Curte în cadrul analizei recursului formulat împotriva sentinței nr. 233/2020 a Curții de Apel Craiova, în sensul că instanța de fond a analizat toate susținerile reclamantei din cererea de chemare în judecată, se constată că și calea de atac exercitată împotriva sentinței nr. 2/2020 privind respingerea cererii de completare a dispozitivului sentinței nr. 233/2020 este nefondată.

În concluzie, Înalta Curte constată că încheierea și sentințele instanței de fond sunt apărate de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 5, 6 și 8 din C. proc. civ., soluțiile pronunțate fiind legale și temeinice.

Luând act de solicitarea intimatei B. S.A. privind obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, constând în onorariul de avocat achitat în recurs, Înalta Curte constată că este întemeiată în raport de soluția prefigurată și de dispozițiile art. 453 din C. proc. civ.

Din perspectiva volumului de muncă a avocatului, a complexității și a circumstanțelor prezentei căi de atac, Înalta Curte va face aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. și va reduce onorariul de avocat la suma de 5000 RON.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate și va obliga recurenta la plata cheltuielilor de judecată către intimata B. S.A. în sumă de 5000 RON constând în onorariul de avocat redus potrivit art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenta – reclamantă A. împotriva încheierii de amânare a pronunțării din data de 20 octombrie 2020 și a sentinței nr. 233/2020 din 27 octombrie 2020 pronunțate de Curtea de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal, precum și împotriva sentinței nr. 2/2020 din 15 decembrie 2020 pronunțată de Curtea de Apel Craiova – secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 5.000 RON către intimata-pârâtă B. S.A., cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul de avocat, redus prin aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 septembrie 2022.