ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 39/2023

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 09.07.2020 pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2020, reclamantul Municipiul Baia Mare a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), anularea hotărârii CNCD nr. 89/29.01.2020.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 120 din 4 februarie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția decăderii, invocată de partea reclamantă, ca nefondată, a admis excepția tardivității cererii de chemare în judecată, invocată de partea pârâtă și a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Municipiul Baia Mare în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca tardiv formulată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile indicate la punctul I.2 de mai sus, a declarat recurs reclamantul Municipiul Baia Mare, prin care, invocând incidența cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea excepției decăderii pârâtului din dreptul de a ridica excepția tardivității cererii de chemare în judecată, respingerea unei astfel de excepții și trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel București. Printr-un prim set de argumente, subsumate de recurentul-reclamant prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., acesta a susținut, în esență, că hotărârea primei instanțe nu îndeplinește rigorile unei motivări conforme prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât nu cuprinde argumente de fapt și de drept care să releve o analiză a legalității hotărârii 89/29.01.2020 a Consiliul National pentru Combaterea Discriminării. Totodată, recurentul a criticat raționamentul primei instanțe ce a stat la baza respingerii excepției decăderii pârâtului din dreptul de a ridica excepția tardivității, apreciind că soluția astfel pronunțată este contrară prevederilor art. 208 alin. (2) C. proc. civ., excepția în discuție neavând, în opinia recurentului, un caracter absolut. În acest sens, recurentul a învederat că cea mai importantă modificare adusă instituției prescripției prin noul C. civ. este transformarea caracterului acesteia dintr-o excepție cu caracter absolut, într-una cu caracter relativ. Făcând trimitere la dispozițiile art. 2512 alin. (1) și art. 2513 C. civ., recurentul a argumentat în sensul că prescripția poate fi opusă numai în primă instanță, prin întâmpinare sau, atunci când întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, nefiind un aspect de ordine publică. În opinia sa, neinvocarea prescripției în termenul prevăzut de lege atrage decăderea părții dintr-un atare drept, iar cum, în cauza pendinte, CNCD nu a depus întâmpinare, soluția primei instanțe, de a respinge excepția decăderii pârâtului din dreptul de a mai invoca tardivitatea cererii de chemare în judecată, a reprezentat o eronată interpretare a normelor de drept material. Printr-un alt set de argumente, recurentul a criticat și soluția de admitere a excepției tardivității invocate de CNCD, apreciind că prima instanță a încălcat prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Din această perspectivă, recurentul a argumentat, în esență, în sensul că, în ipoteza în care se optează pentru instanța de contencios administrativ, sunt imperative respectarea procedurii prealabile prevăzute de art. 7 și termenul de la art. 11 din Legea nr. 554/2004. Recurentul a mai arătat că legea specială (reprezentată de O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare) prevede la art. 20 alin. (9) că hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii, în timp ce prevederile alin. (10) al art. 20 din O.G. nr. 137/2000 se referă la termenul în care hotărârile CNCD devin executorii, fără a reglementa termenele și procedura în care actele CNCD pot fi contestate în justiție. În acest sens, recurentul a evocat și prevederile art. 275 alin. (4) și (5) din O.U.G nr. 57/2019 privind Codul administrativ. Pe fondul acțiunii, prin reiterarea situației de fapt și a susținerilor evocate în fața primei instanțe, recurentul a susținut, în esență, teza nelegalității hotărârii CNCD nr. 89/29.01.2020, solicitând trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

Apărările formulate în cauză Legal citat, intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a formulat întâmpinare, însă, la data de 6 ianuarie 2023 a depus note scrise.

Procedura în fața instanței de recurs În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 7 octombrie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 11 ianuarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate și normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Municipiul Baia Mare este nefondat, pentru următoarele considerente: Răspunzând punctual motivelor de casare invocate de recurent, Înalta Curte consideră că sunt nefondate criticile subsumate de acesta motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul criticilor formulate în cauză, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de fond, de a motiva sentința pe care a pronunțat-o, privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care, în raport de soluția pronunțată, sentința recurată le îndeplinește. Din această perspectivă, Înalta Curte observă că, prin sentința civilă nr. 120 din 4 februarie 2021, Curtea de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a soluționat cauza prin reținerea unei neregularități în demersul de sesizare a instanței de contencios administrativ, în sensul că acesta a fost realizat de parte ulterior epuizării termenului prevăzut de lege. Or, o atare neregularitate, ce a vizat însăși maniera de sesizare a instanței, a făcut de prisos o analiză pe fondul cauzei. Lecturând considerentele sentinței atacate, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de fond, privită din perspectiva aspectelor soluționate, este clară, precisă și argumentată juridic, neputând fi realizată, în măsura constatării tardivității formulării cererii în contencios administrativ, și o analiză asupra fondului cauzei. De asemenea, se reține că judecătorul primei instanțe a răspuns în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți din sus indicata perspectivă, motivând în mod logic și convingător soluția cuprinsă în dispozitiv, hotărârea primei instanțe îndeplinindu-și, prin considerentele sale punctuale și concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele ce au generat soluția dată și de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlului judiciar ulterior. În consecință, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu-și găsește incidența în cauza pendinte, fiind nefondate criticile subsumate de recurent unui astfel de caz de casare. În continuare, examinând sentința atacată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii primei instanțe, întrucât Curtea de Apel București a aplicat judicios dispozițiile de drept substanțial, considerentele prezentate justificând soluția adoptată. Contrar celor invocate de recurent, Înalta Curte reține că, prin Decizia Curții Constituționale nr. 278/2013, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. r. 450 din 23 iulie 2013, s-a statuat astfel: (...) textul de lege a fost introdus prin art. I pct. 6 din Legea nr. 324/2006 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 626 din 20 iulie 2006. Or, la acel moment, art. 6 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 avea o redactare diferită de cea din prezent, astfel că folosirea, în cuprinsul textului de lege criticat, a formei articulate cu articol hotărât a substantivului "termen" se justifica, având în vedere ca acesta viza ipoteza normativă a art. 6 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 care, la data respectivă, prevedea că "Actele administrativ-jurisdicționale pot fi atacate direct la instanța de contencios administrativ competentă potrivit art. 10, în termen de 15 zile de la comunicare, dacă partea nu exercită căile administrativ-jurisdicționale de atac". Totodată, în același sens, Curtea observă că textul de lege criticat este plasat în corpul ordonanței imediat după prevederea care stabilește că "hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, potrivit legii", cuprinsă în art. 20 alin. (9) din ordonanță, ceea ce conduce, printr-o interpretare teleologică, la ideea că termenul de 15 zile la care se referă art. 20 alin. (10) este cel prevăzut de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în redactarea de la data introducerii în ordonanță a textului de lege supus în cauza de față controlului de constituționalitate. Ca atare, termenul de 15 zile curge de la data comunicării hotărârii Colegiului director, fiind termenul în care aceasta poate fi atacată la instanța de contencios administrativ. Necontestarea în acest termen a hotărârii menționate conferă acesteia caracter de titlu executoriu. De altfel, Curtea observă că, în art. 82 alin. (1) din anexa la Ordinul președintelui Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 144 din 11 aprilie 2008 privind aprobarea Procedurii interne de soluționare a petițiilor și sesizărilor, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 348 din 6 mai 2008, se precizează explicit și fără niciun echivoc că hotărârea Colegiului director poate fi atacată la instanța de contencios administrativ, în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii. Alin. (2) al aceluiași articol reia cuprinsul textului de lege criticat în cauza de față, dar în condițiile clarificării aduse prin alineatul precedent al art. 82 din ordinul menționat. Tot astfel, Curtea reține că împrejurarea că hotărârile Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nu au întotdeauna natura juridică a unui act administrativ jurisdicțional, așa cum arată autorul excepției, nu are nicio relevanță sub aspectul posibilității existenței unui alt termen decât cel prevăzut de art. 6 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, de vreme ce acesta din urmă nu distinge după cum actele administrative contestate pe calea contenciosului administrativ au sau nu caracter jurisdicțional. Mai mult decât atât, caracterul administrativ jurisdicțional este de esența hotărârilor pronunțate în baza art. 20 din Ordonanța Guvernului nr. 137/2000." Pe cale de consecință, prevederile art. 20 alin. (10) din O.G. nr. 137/2000 reglementează atât termenul, cât și procedura în care hotărârile CNCD pot fi atacate la instanța de contencios administrativ, mai precis acțiunea directă în instanță, fără necesitatea parcurgerii procedurii prealabile reglementate de art. 7 și fără incidența termenului prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004. De esență este și faptul statuat chiar de Curtea Constituțională, în sensul că procedura derulată de CNCD și finalizată cu emiterea hotărârii reglementate de art. 20 din O.G. nr. 137/2000 reprezintă o procedură administrativ – jurisdicțională, în sine. Or (observând și modul de renumerotare a alineatelor art. 6 din Legea nr. 554/2004), Înalta Curte reține că actelor administrativ - jurisdicționale le sunt aplicabile prevederile art. 6 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 (ce, la data de referință reținută în sus citata decizie a Curții Constituționale reprezentau alin. (2) al art. 6 din Legea nr. 554/2004), iar nu prevederile art. 6 alin. (2) din actuala numerotație a Legii nr. 554/2004, ce privesc actele administrative susceptibile să facă obiectul unei jurisdicții speciale administrative. De asemenea, în raport de astfel de considerente nu se poate reține nici incidența, în cauza pendinte, a prevederilor art. 275 alin. (4) și (5) din O.U.G nr. 57/2019 privind Codul administrativ. Contrar celor afirmate de recurent, Înalta Curte apreciază că nerespectarea termenului de 15 zile la care se referă art. 20 alin. (10) din O.G. nr. 137/2000 atrage sancțiunea decăderii, iar nu stingerea prin prescripție a dreptului, câtă vreme hotărârea CNCD este emisă urmare unei proceduri administrativ – jurisdicționale, iar neatacarea ei îi conferă caracter executoriu. Astfel, textul în discuție reglementează un termen procesual, ce vizează exercitarea dreptului de a sesiza instanța cu verificarea legalității hotărârii administrativ - jurisdicționale, iar nu un termen de drept material, or, conform prevederilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ., când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Înalta Curte reține că necesitatea stabilirii unor termene imperative de exercitare a drepturilor procesuale derivă din nevoia de a disciplina activitatea procesuală și de a conferi stabilitate și securitate raporturilor juridice din societate, motiv pentru care decăderea din drept reprezintă un aspect de ordine publică, instanța fiind ținută inclusiv să invoce și să aplice, din oficiu, termenul de decădere, indiferent dacă cel interesat invocă sau nu o astfel de sancțiune. Conform prevederilor art. 208 alin. (2) C. proc. civ., excepțiile de ordine publică nu intră în categoria celor vizate de sancțiunea prevăzută de un astfel de text ca fiind aplicabilă pârâtului ce nu a formulat întâmpinare, motiv pentru care prima instanță a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor sus indicatei prevederi normative, atunci când a respins excepția opusă de reclamantul Municipiul Baia Mare demersului pârâtului CNCD de a invoca tardivitatea formulării cererii de chemare în judecată. Se mai reține că, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat anularea hotărârii CNCD nr. 89/29.01.2020, ce a fost predată spre comunicare poștală la data de 04.03.2020 și a fost cunoscută de reclamant cel mai târziu la data de 25.03.2020 (data formulării, de către reclamantul Municipiul Baia Mare, a plângerii prealabile nr. x/25.03.2020 -dosarul instanței de fond). Calculând termenul în care partea avea, în temeiul art. 20 alin. (9) și (10) din O.G. nr. 137/2000, posibilitatea de a se adresa instanței de contencios administrativ în vederea învestirii acesteia cu verificarea legalității actului administrativ – jurisdicțional în discuție, Înalta Curte apreciază că un astfel de termen ar fi fost susceptibil a se împlini cel mai târziu la data de 10 aprilie 2020. În perioada 16.03.2020 – 14.05.2020, pe teritoriul României a fost instituită, însă, starea de urgență prin Decretul Președintelui României nr. 195/2020, prelungită prin Decretul Președintelui României nr. 240/2020. În raport de prevederile art. 41 din Decretul Președintelui României nr. 195/2020, conform cărora prescripțiile și termenele de decădere de orice fel nu încep să curgă, iar, dacă au început să curgă, se suspendă pe toată durata stării de urgență instituite potrivit prezentului decret, dispozițiile art. 2532 pct. 9 teza a II-a din Legea nr. 287/2009 privind C. civ. sau alte dispoziții legale contrare nefiind aplicabile, Înalta Curte constată că termenul în discuție a început să curgă, în fapt, la data de 15.05.2020 și s-a împlinit, conform art. 181 alin. (2) C. proc. civ., la data de 2 iunie 2020 (zilele de 31 mai și 1 iunie fiind zile nelucrătoare). Or, în cauza pendinte, cererea de chemare în judecată în anularea hotărârii CNCD nr. 89/29.01.2020 a fost formulată la data de 07.07.2020, prin depunerea acesteia la oficiul poștal, cu depășirea, astfel, a termenului imperativ reglementat de art. 20 alin. (10) din O.G. nr. 137/2000. În atare condiții și în raport de prevederile art. 185 alin. (1) C. proc. civ. indicate anterior, Înalta Curte apreciază că în mod corect a admis instanța de fond excepția tardivități introducerii acțiunii și a respins, în consecință, cererea formulată de reclamant. În raport de astfel de aspecte, nu se impune o analiză a chestiunilor de fond evocate prin memoriul de recurs. În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 și 8 C. proc. civ., fiind conformă prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și dată cu legala interpretare și aplicare a normelor de drept material și procedural, motiv pentru care, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul Municipiul Baia Mare, ca nefondat.