Decizia nr. 388/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Circumstanțele cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 07.05.2020 reclamanții A. și B. au solicitat în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța: - anularea deciziei Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța nr. 10 din data de 07.02.2020; - obligarea pârâtului la emiterea de noi decizii de salarizare pentru fiecare contestator cu luarea în considerare a dispozițiilor art. 120 alin. (5 1 ), (5 2 ) din Legea nr. 304/2004 republicată (astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 12/2019), art. 17 din Secțiunea a 4-a a Capitolului VIII din Legea-cadru nr. 153/2017 coroborat cu art. 22 alin. (1) Secțiunea a 6-a a aceluiași capitol, cu aplicarea nr. crt. 4 lit. B), Capitolul I din Anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017, în integralitatea lui (salarii de bază cu luarea în considerare a majorării raportată la vechimea în muncă și a majorării raportată la vechimea în funcția de specialist IT în cadrul parchetului); - obligarea pârâtului la plata diferenței dintre venitul calculat potrivit solicitării sus-menționate și venitul efectiv plătit, actualizată cu indicele de inflație și plata dobânzii legale aferente, de la data scadenței fiecărui venit lunar până la data plății efective.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 907 din 06 octombrie 2020 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, ca neîntemeiată.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței au declarat recurs reclamanții A. și B., criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., au solicitat casarea hotărârii, rejudecarea acțiunii și admiterea acesteia astfel cum a fost formulată. În motivarea recursului s-a arătat că prima instanță a reținut, în mod eronat, opțiunea legiuitorului de a "asimila specialiștii IT cu grefierii din punct de vedere salarial", făcând referire la art. 17 alin. (1)-(3) din Secțiunea a 4-a, Capitolul VIII, anexa V din Legea nr. 153/2017. În opinia recurenților această afirmație este greșită deoarece, începând cu data de 01.03.2019, opțiunea legiuitorului este să asimileze, din punct de vedere salarial, specialiștii IT din instanțe și parchete cu specialiștii din P.Î.C.C.J., astfel cum reiese din prevederile art. 120 alin. (5 1 ), (5 2 ) din Legea nr. 304/2004 . În acest context, instanța nu a aplicat ultima lege în vigoare, ci una mai veche ale cărei prevederi au fost modificate. Recurenții au contestat și argumentul instanței conform căruia dispozițiile legale prin care se asimilează, din punct de vedere salarial, specialiștii IT din instanțe și parchete cu grefierii "sunt în vigoare și nu au fost declarate neconstituționale, nici pârâtul și nici instanța neputând stabili ca o lege aflată în vigoare să nu se aplice, nefiind permisă imixtiunea în atribuțiile puterii legislative", întrucât printr-o lege ulterioară (Legea nr. 304/2004 republicată și modificată prin O.U.G. nr. 12/2019), legiuitorul a schimbat dispozițiile Legii nr. 153/2017 pe care nu le abrogă expres, dar este bine-cunoscut că dispozițiile vechi se consideră înlocuite de cele noi, deci abrogate tacit, astfel că nu se pune problema unei imixtiuni în atribuțiile puterii legislative, ci este o problemă de interpretare a legii în spiritul ei. Cel de-al doilea motiv avut în vedere de instanță la adoptarea soluției de respingere a acțiunii a fost inexistența discriminării invocate de reclamanți față de specialiștii IT din instanțe, judecătorul invocând decizia CCR nr. 818/3.07.2008. Recurenții-reclamanți nu au solicitat însă instanței să creeze legi, ci doar să constate starea de discriminare . Conform art. 120 alin. (5 1 ), (5 2 ) din Legea nr. 304/2004, legiuitorul se referă la specialiștii IT din parchete într-o înșiruire de specialiști IT, începând cu specialiștii IT din instanță, iar recurenții au solicitat tocmai respectarea acestui articol de lege și anume aceeași salarizare ca și colegii din instanțe, aducând ca argument adrese referitoare la salarizarea specialiștilor IT de la curți de apel, față de care au salarizare diferită. Pentru a demonstra că nu există această discriminare, instanța de fond a adus în discuție hotărârea din Cauza Driha împotriva României, însă, în opinia recurenților, este evident că specialiștii IT din parchete sunt tratați diferit din punct de vedere salarial față de specialiștii IT din instanță, deși se află în situații comparabile, fără a exista o justificare obiectivă și rezonabilă pentru care specialiștii IT din parchete au o salarizare mai mică decât cea a specialiștilor IT din instanțe. În același timp, deși prima instanță a adus și argumente în favoarea acestei discriminări, invocând hotărârea din Cauza Stubbings și alții contra Regatului Unit al Marii Britanii și reținând conținutul adreselor Curții de Apel București referitoare la salarizarea specialiștilor IT din această instituție atașate la cererea de chemare în judecată, în final aceasta apreciază că prevederile de lege criticate nu sunt contrare principiului constituțional al egalității de drepturi" deoarece "nu se poate pune un semn de egalitate între gradul de implicare și solicitare al magistraților în înfăptuire directă a justiției, precum și a celor care, în strânsă legătură, participă la înfăptuirea acestui proces și atribuțiile personalului conex", adică face deosebirea între magistrați și personalul conex, chiar dacă specialiștii IT din parchete nu sunt personal conex. În această situație, instanța a concluzionat că "nu este vorba de tratament juridic diferit aplicat unor persoane aflate în situații similare, ci aflate în situații diferite raportat la complexitatea și diversitatea activităților, responsabilitatea și impactul deciziilor, dificultatea activităților exercitate". Afirmația este corectă dacă se raportează specialiștii IT la magistrați, dar este total incorectă dacă tratamentul juridic diferit este între specialiștii IT din instanțe și specialiștii IT din parchete, iar recurenții la acest tratament diferit fac referire și cer tratament juridic identic aplicat unor persoane aflate în situații similare: specialiștii IT din parchete și specialiștii IT din instanțe. Cu alte cuvinte, Curtea începe raționamentul referitor la discriminarea de salarizare între specialiștii IT din parchete și specialiștii IT din instanțe, afirmând (cu exemple din jurisprudența C.E.D.O) că există discriminare dacă persoane aflate în situații comparabile sunt tratate diferit, fără o justificare obiectivă și rezonabilă și termină acest raționament referindu-se la faptul că între specialiștii IT și magistrați "nu se poate pune un semn de egalitate" și "nu este vorba de un tratament juridic diferit". Astfel de argumente ale instanței conduc la concluzia eronată că specialiștii IT din parchete sunt personal conex, iar specialiștii IT din instanțe sunt (probabil) magistrați, la fel cum salarizarea recurenților este conformă legii, iar salarizarea specialiștilor IT de la Curtea de Apel București este contrară legii, ceea ce nu poate fi adevărat. În acest sens, chiar Curtea de Apel București a constatat discriminarea dintre specialiștii IT din parchete și specialiștii IT din instanțe, admițând acțiunile care fac obiectul dosarelor nr. x/2018, y/2018, z/2018, w/2018, t/2019, s/2019, unele sentințe pronunțate în aceste dosare rămânând definitive la Înalta Curte de Casație și Justiție. Au mai precizat recurenții că salariile acestora au fost stabilite printr-o normă de trimitere, fiind normal ca în actul de bază (Legea-cadru nr. 153/2017) să nu apară vechimea în funcția de specialist IT, așa cum nici la nr. crt. 4 din tabelul de la lit. B), Capitolul I din Anexa 5 a Legii-cadru nr. 153/2017 nu apare specificată funcția de specialist IT. Dacă pe linia de la nr. crt. 4 se asimilează procuror cu grad de judecătorie cu specialist IT, atunci nu se poate ca în nota de subsol să nu se asimileze vechimea în funcția de procuror cu vechimea în funcția de specialist IT. Trimiterea la nr. crt. 4 lit. B), capitolul I din anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017 cuprinde atât stabilirea salariului în funcție de majorarea raportată la vechimea în muncă cât și în funcție de majorarea raportată la vechime în funcție. Atâta vreme cât trimiterea se face la întregul nr. crt. 4 lit. B), capitolul I, anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, definiția vechimii în funcție (așa cum se regăsește ea în nota din subsolul grilei care stabilește indemnizația de încadrare pentru procurori) trebuie aplicată ținându-se cont de situația particulară a recurenților, vechimea în funcție, în acest caz, fiind asimilată vechimii în funcția de specialist IT. Conform principiului "Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus", recurenții au apreciat că dacă legiuitorul le-a stabilit salariile conform întregului nr. crt. 4 lit. B), capitolul I, anexa V din Legea-cadru nr. 153/2017, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța nu poate să restrângă aceste drepturi prin eliminarea vechimii în funcție . La data de 18.01.2023, recurenții-reclamanți au formulat cerere de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în temeiul dispozițiilor art. 519 C. proc. civ., cu următoarea întrebare: "În interpretarea și aplicarea principiului ierarhizării pe verticală, cât și pe orizontală, în cadrul aceluiași domeniu, în funcție de complexitatea și importanța activității desfășurate, potrivit prevederilor art. 6 lit. f) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările și completările ulterioare, în cazul specialiștilor IT (personal auxiliar de specialitate din instanțe și parchete) care nu au o grilă proprie de salarizare, trimiterea la prevederile nr. crt. 4 lit. B) de la capitolul I din anexa nr. V din același act normativ vizează aplicarea acestor dispoziții doar în ceea ce privește vechimea în muncă sau și vechimea în funcție?" Apreciind că solicitarea formulată îndeplinește cumulativ condițiile impuse de art. 519 C. proc. civ., recurenții au redat dispozițiile legale apreciate ca fiind relevante: Legea nr. 153/2017 - art. 6 și 7, Anexa nr. V - Famila ocupațională de funcții bugetare "Justiție" și Curtea Constituțională, Capitolul I, Capitolul VIII art. 17, art. 22, Legea nr. 304/2022 - art. 131 alin. (7), Legea nr. 567/2004 - art. 60. Recurenții au susținut că Decizia nr. 31/2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nu se aplică specialiștilor IT din parchete, prezenta cauză nefiind similară cu cea dezlegată de Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât vizează egalizarea cu nivelul maxim în plată prin raportare la aceeași funcție (specialist IT și nu ofițer sau agent de poliție judiciară). De asemenea, trebuie avute în vedere nu numai asemănările, ci și deosebirile dintre cauze, precum și situația diferită dintre personalul cu funcția de ofițer sau agent de poliție judiciară (statut de polițiști - funcționari publici cu statut special, cu drepturi și obligații din Legea nr. 360/2002) și recurenții din prezenta cauză - personal auxiliar de specialitate, cu o altă funcție - funcția de specialist IT, cu drepturi și obligații din Legea nr. 567/2004. Cauza nu este similară, vizează interpretarea și aplicarea principiul ierarhizării pe verticală și orizontală - și nr. crt. 4 lit. B) de la cap. I din anexa nr. V, pentru personal cu altă funcție și alt statut decât al recurenților. Au mai arătat recurenții că în prezenta cauză se solicită egalizarea cu personal cu aceeași funcție, grad, gradație, vechime în funcție/de specialitate și cu același statut, din aceeași categorie profesională și familie ocupațională, iar din considerentele Deciziei nr. 31/2021 se înțelege faptul că ofițerii și agenții de poliție judiciară sunt salarizați cu respectarea principiului ierahizării pe orizontală și verticală (cu soldă/soldă de funcție). Cu toate acestea, pentru specialiștii IT - personal auxiliar de specialitate, pârâtul nu a respectat nici acest principiu al Legii-cadru nr. 153/2017 (pe lângă cele al legalității, egalității și nediscriminării), ci doar obligați de instanțe, pentru aceia cu hotărâre judecătorească - inter partes. Prezentând și situația detaliată, pe instituții, a modului de salarizare a specialiștilor IT din instanțe și parchete, recurenții au subliniat faptul că pârâtul le-a stabilit salariile de bază doar în raport de vechimea în muncă, nu și în raport de vechimea în funcție/de specialitate (ierarhizare pe verticală), așa cum au dreptul conform statului - art. 60 din Legea nr. 567/2004 Statutul personalului auxiliar de specialitate, art. 17 alin. (1) din Anexa V Familia ocupațională Justiție, Cap. VIII, Secțiunea 4, Legea-cadru nr. 153/2017. Așadar, vechimea în specialitate și nivelul instanței nu sunt sporuri, ci sunt componente ale salariului de bază, față de care se calculează celelalte sporuri, iar solicitarea recurenților a fost egalizarea salariilor de bază, pentru respectarea principiului egalității, în legătura indisolubilă cu principiul nediscriminării din Legea-cadru nr. 153/2017.

Apărările formulate de intimat Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța nu a depus întâmpinare, dar a formulat note scrise, în cuprinsul cărora a invocat decizia Î.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unei chestiuni de drept nr. 31/2021 și prezumția de lucru judecat/efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, cu trimitere la sentințele pronunțate în dosarele nr. x/2019, y/2018, z/2018 privindu-i pe reclamanți.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanți este fondat, în limitele și pentru considerentele următoare: Prin cererea dedusă judecății recurenții-reclamanți au criticat decizia Procurorului General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanța nr. 10 din data de 07.02.2020, apreciind, în esență, că modalitatea de stabilire a salariului de bază este greșită ca urmare a neacordării majorărilor raportate la vechimea în muncă și la vechimea în funcția de specialist IT, astfel cum sunt prevăzute de dispozițiile art. 120 alin. (5 1 ), (5 2 ) din Legea nr. 304/2004 republicată (astfel cum a fost modificată și completată prin O.U.G. nr. 12/2019), art. 17 din Secțiunea a 4-a a Capitolului VIII din Legea-cadru nr. 153/2017 coroborat cu art. 22 alin. (1) Secțiunea a 6-a a aceluiași capitol, cu aplicarea nr. crt. 4 lit. B), Capitolul I din Anexa V a Legii-cadru nr. 153/2017, în integralitatea lui. Analizând acțiunea reclamanților, instanța de fond a găsit-o a fi neîntemeiată și a dispus respingerea acesteia, însă din cuprinsul considerentelor sentinței rezultă că examinarea cauzei s-a realizat prin prisma dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 567/2004, art. 17 alin. (1)-(3) din Legea nr. 153/2017, a unei pretinse asimilări din punct de vedere salarial cu restul personalului auxiliar de specialitate (grefieri) și a existenței unei discriminări în raport de salarizarea specialiștilor IT din cadrul instanțelor. Se constată astfel că instanța de fond nu a analizat întocmai solicitările reclamanților și nu a răspuns fundamentat cererii formulate, în considerentele hotărârii identificându-se analiza unor chestiuni diferite de cele cu care a fost sesizată, respectiv inserarea de motive străine de natura cauzei. În acest sens, se va observa din motivarea cererii de chemare în judecată că solicitarea reclamanților, de anulare a deciziei prin care s-a dispus calcularea drepturilor salariale, a avut drept cauză neluarea în considerare a vechimii în funcția de specialist IT în cadrul parchetului și, deși a fost chemată să se pronunțe asupra acestei chestiuni, din considerentele sentinței recurate nu rezultă că argumentele expuse de reclamanți în susținerea pretențiilor formulate ar fi fost în mod efectiv analizate, inclusiv prin raportare la prevederile legale apreciate de părțile litigante drept incidente speței. Deși reclamanții au invocat faptul că salariile le-au fost stabilite cu utilizarea ca element de referință a salariului unui procuror cu grad de judecătorie, fiind astfel recunoscută doar vechimea în muncă, nu și vechimea în funcție, invocând în susținerea pretențiilor lor dispozițiile art. 120 alin. (5) 1 și 5 2 din Legea nr. 304/2004 modificată prin O.U.G. nr. 12/2019, în considerentele hotărârii atacate nu se regăsesc dezlegările instanței de fond asupra acestei chestiuni, instanța referindu-se doar la legalitatea asimilării specialiștilor IT cu grefierii, din punct de vedere salarial, potrivit dispozițiilor Legii nr. 567/2004. Or, potrivit dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde: "b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților;". În sensul normei citate, este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare. Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt. Obligația de motivare impune o apreciere întotdeauna atașată de natura cauzei, de circumstanțele acesteia, stilul judiciar și tipologia actului de justiție. Motivarea unei hotărâri este înțeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte - dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la argumentele fundamentale, acelea care sunt susceptibile, prin conținutul lor, să influențeze soluția. Instanța de fond nu a reținut și nici nu a înlăturat susținerile părților și nu a explicat de o manieră convingătoare raționamentul juridic pe care l-a adoptat, așa încât hotărârea sa nu creează transparență asupra silogismului judiciar, care trebuie să explice și să justifice dispozitivul și grație căreia să poată fi realizat controlul judiciar, o astfel de situație fiind echivalentă necercetării fondului. Prin urmare, reținând caracterul întemeiat al motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod procedură civilă, Înalta Curte apreciază că se impune casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea respectării principiului dublului grad de jurisdicție și asigurării tuturor garanțiilor procesuale, pe care judecata în primă instanță le conferă părților. Cu ocazia rejudecării, prima instanță va proceda la un examen efectiv al argumentelor prezentate de reclamanți în cuprinsul cererii de chemare în judecată și de pârât prin întâmpinare, urmând să analizeze cauza prin raportare la probele administrate și la toate aspectele de fond necesare lămuririi situației de fapt. Totodată, instanța de rejudecare va avea în vedere inclusiv apărările formulate de Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Constanța, cu privire la incidența în cauză a autorității de lucru judecat. Având în vedere soluția anterior menționată, Înalta Curte reține că nu se mai impune analiza criticilor invocate în susținerea cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. În privința cererii recurenților-reclamanți de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, se reține că obiectul sesizării reglementate de dispozițiile art. 519 C. proc. civ. îl reprezintă o chestiune (problemă) de drept ce trebuie să întrunească următoarele condiții: - să fie formulată în legătură cu o judecată aflată în curs; - judecata să fie pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, a unei curți de apel ori a unui tribunal, iar acestea sa fie învestite cu soluționarea cauzei în ultimă instanță; - lămurirea chestiunii de drept să fie determinantă în ce privește soluționarea pe fond a cauzei în care a fost ridicată; - să fie nouă, asupra acesteia să nu fi statuat Înalta Curte de Casație și Justiție și să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii. Condițiile anterior enumerate trebuie să fie îndeplinite în mod cumulativ, iar în speță, prin pronunțarea soluției de casare cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte nu mai este învestită cu soluționarea cauzei în ultimă instanță. Nemaifiind ținută la verificarea modului de interpretare și aplicare a nromelor de drept substanțial, ca urmare a casării cu trimitere, dispare rațiunea pentru sesizarea, de către instanța de recurs, a Înaltei Curți de Casație și Justiție- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în scopul interpretării normelor de drept material indicate de recurenții-reclamanți. Pentru considerentele expuse, pentru neîndeplinirea condițiilor impuse de dispozițiile art. 519 C. proc. civ. Înalta Curte va respinge cererea recurenților întemeiată pe textul de lege precizat și, reținând incidența cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din același cod, în temeiul în temeiul art. 20 din Legea nr. 544/2004 raportat la art. 498 alin. (2) Cod procedură civilă, va admite recursul, va casa sentința recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.